Doctorul Valeriu Lupu, dezamăgit de colegi: “fac totul ca să coboare medicina la rang de meșteșug”

REACȚIE… Doctorul Valeriu Lupu își arată dezamăgirea față de colegii săi care nu au luat atitudine în povestea numelui spitalului județean. Acesta consideră că breasla medicală ar fi trebuit să intervină și să susțină propunerea sa, și anume ca unitatea medicală să poarte numele postelnicului Dimitrie Drăghici: “din păcate, nu pot trece cu vederea și lipsa de atitudine profesională și civică din partea corpului medico-sanitar și a structurilor care îl reprezintă: Direcția de Sănătate Publică, Colegiul Medicilor, Sindicatul Medicilor, Ordinul Asistenților Medicali și Sindicatul Cadrelor Medii, care se pare că fac totul ca să coboare medicina la rang de meșteșug (vorba lui Emile Littre)”. Doctorul Lupu nu l-a scăpat din vedere nici pe deputatul Adrian Solomon, cel care, în ultima ședință a Consiliului Județean, a mărturisit că nu auzise până atunci de postelnicul Dimitrie Drăghici: “din păcate, în forumul C.J. s-a auzit și vocea unui personaj care răspunde la numele de Solomon Adrian și care, într-un stil caragialesc, a mărturisit auditoriului că el “care de la 68 încoace, luptă si luptă, si dăi si dăi”, nu a auzit de Dimitrie Drăghici. Și nu de la 48 încoace, cum se lamenta celebrul personaj, ci de la 68 încoace, probabil anul renașterii județului, sau anul demnității naționale (opoziția României față de Tratatul de la Varșovia). Se pare că la acest punct al ordinei de zi, a fost singurul care s-a ales cu ceva; a aflat în sfârșit, cine a fost postelnicul Dimitrie Drăghici, el, profesorul de istorie, poate chiar și doctor în istorie (!?), în niciun caz istoric. Oricum, consemnul “Rămâne cum am stabilit” venit de dincolo de propriile ziduri, a fost respectat. O, tempora! O, mores!”, a transmis doctorul Valeriu Lupu.

Chiar dacă acum lucrurile sunt clare și oficiale, iar Spitalul Județean va purta numele Sf. Chiriachi, doctorul Valeriu Lupu a ținut să le transmită câteva gânduri celor implicați în această poveste: “Cu regretul că demersurile noastre, sprijinite de presa vasluiană și de oamenii de cultură din arealul vasluian, nu și-au găsit răspunsul cuvenit și cu speranța că va veni o generație care să aprecieze corect istoria locului, acum că faptul este împlinit, aș dori să punctez câteva aspecte importante privind redenumirea Spitalului Județean, întrucât fondul problemei este deja cunoscut. Încep prin a puncta că istoria medicală a Vasluiului este una fascinantă, începând cu ctitorul ei, Dimitrie Drăghici, și continuând cu numeroasele personalități care au plecat de aici, sau au trudit aici, înfruntând vicisitudinile vremurilor, făcându-și datoria, nu rareori până la sacrificiu. Monografia sănătății vasluiene, realizată împreună cu dr. Nicolae Bârlădeanu și prof. Mihai Ciobanu, lansată la al VII-lea Congres Internațional de istoria Medicinei, a stârnit atâta interes încât, nu numai că a fost premiată, dar împreună cu participările ulterioare au condus la solicitarea Societății Române de Istoria Medicinei de a se organiza cel de al IX-lea congres la Vaslui, ceea ce s-a și întâmplat, cu ajutorul meritoriu al autorităților locale, în perioada 23-25 mai 2019. Solicitarea noastră repetată (2015 și 2019), argumentată istoric de a se introduce în titulatura spitalului numele ctitorului (așa cum este cazul spitalelor din Bârlad și Huși) a fost eludată în mod voit, iar astăzi a căpătat contur, în contradicție flagrantă cu adevărul istoric și cu uzanța în domeniu. Dincolo de prevederile testamentare ale ctitorului sănătății vasluiene privind organizarea spitalului, funcționarea sa, ca și asigurarea stipendiilor necesare funcționării, este și prevederea expresă ca această ctitorie să poarte “pururea numirea de Spitalul lui Drăghici”, dorință care în ochii autorităților locale, civile și ecleziastice, nu a contat. Din șirul lung al celor care au trudit aici și s-au remarcat prin realizările lor, m-aș opri la două personalități; Jack Ungar, care a condus spitalul timp de 30 de ani (1888-1918) și a elaborat un regulament de funcționare împrumutat ca model de spitalele vremii, și colonel dr. Gheorghe Andreescu, unul din cei mai mari chirurgi ai vremii, care ajuns la Vaslui cu spitalul său de campanie (însoțind Armata a III-a și ce a mai rămas din ea, de la Jiu până la Vaslui), va conduce timp de 21 de ani Spitalul Drăghici modernizându-l la standardele vremii. În semn de prețuire, contemporanii aveau să denumească sala de operație cu numele său, lucru uitat și aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Din fericire, totuși, cu sprijinul Primăriei Vaslui, bustul său tronează astăzi pe aleea Kogălniceanu, între busturile generalului Ion Rășcanu (eroul de la Mărășești și unul din cei mai mari primari ai Vasluiului) și Ion Iancu Lefter (bardul de la Albești). Nu trebuie uitat că istoria unui popor, istoria unei provincii, a unei comunități până la urmă, este făcută de oameni prin faptele lor, de epoci și vremuri cu personalitățile lor, aspecte prin care comunitatea capătă identitate și se proiectează în viitor. Atâta vreme cât istoria unui așezamânt are un ctitor, are atâtea personalități care i-au consacrat evoluția, este un act de nedreptate istorică a nu le recunoaște contribuția, măcar prin acest gest minim de recunoștință și respect pentru făptuirea lor”, a transmis doctorul Valeriu Lupu.

“În fața acestei adevărate blasfemii, singurul regret pe care inițiatorii proiectului îl au este că lucrările au întârziat cu patru luni”

Chiar dacă nu mai poate schimba nimic, doctorul Lupu își menține părerea despre denumirea pe care ar fi trebuit să o aibă spitalul județean: “rămân la convingerea că, atribuirea altui nume instituției spitalului județean decât cel al ctitorului său, este o ofensă adusă istoriei locului, a tuturor celor care au trudit și marcat evoluția domeniului sănătății pe meleagurile vasluiene. Este, până la urmă, istoria noastră pe care trebuie să o respectăm și să ne-o asumăm, pentru că ea înseamnă de fapt identitatea noastră ca națiune, dar pentru asta trebuie să o cunoaștem și să o recunoaștem. Un exemplu de necunoaștere este și descoperirea celor peste 260 de schelete umane cu ocazia începerii lucrărilor la spitalul vechi care au surprins autoritățile locale, deși există documente care atestă existența unui cimitir încă din secolul al XVI-lea (vezi scrierile lui Gh. Ghibănescu – Vasluiul, studii și documente – 1926, pg 197, 208, 272, 276 și monogafia spitalului – De la Spitalul lui Drăghici la Spitalul Județean de Urgență Vaslui, 2010, pg 71). Ctitorul spitalului, ca și comunitatea evreiască vasluiană, care își construia propriul spital în aceeași incintă, au avut grijă să păstreze locul cimitirului, ba mai mult, Dimitrie Drăghici construiește un paraclis închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe pe locul bisericii de lemn a cimitirului (deteriorată de timp) cu același nume, dăruindu-l spitalului. Numai că neomarxiștii noștri într-un avânt proletcultist, necunoscând istoria sau făcând voit abstracție de ea, au reușit să tulbure somnul de veci a peste 260 de strămoși de-ai noștri, reușind în același timp, să comită o adevărată profanare de morminte. Vinovați de această gafă monumentală se fac inițiatorii proiectului și comisiile de avizare care aveau obligația să consulte istoria locului. Mare păcat și grea povară pentru ei, pentru a cărui ispășire cei evocați mai sus ar trebui să reclădească paraclisul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (batjocorit de comuniști prin transformarea sa în prosectură și demolat de neomarxiști) în forma și numirea lui inițială, care să aibă alături un mic osuar unde să odihnească osemintele deshumate (și nu incinerarea care le-ar aștepta probabil după “descărcarea arheologică”) și unde cei vinovați să-și ceară iertare măcar odată pe an la prăznuirea patronului spiritual al paraclisului. În plus, paraclisul ar fi locul (ca și odinioară) unde cei mai năpăstuiți bolnavi ai spitalului; bolnavii psihici și bolnavii cronici, să aibă parte de alinare spirituală, acolo, și nu la 4 kilometri distanță unde este plasată capela spitalului. Ceea ce surprinde la modul foarte neplăcut, este că în fața acestei adevărate blasfemii, singurul regret pe care inițiatorii proiectului îl au este că lucrările au întârziat cu patru luni, iar scientiștii locului ard de nerăbdare să-și prezinte emanațiile lor științifice la “Acta Moldaviae Meridionalis”, manifestare atât de prestigioasă pe vremea fondatorului ei, regretatul prof. Ioan Mancaș. Înainte de a încheia aș dori să-mi exprim gratitudinea pentru cei cîțiva intelectuali vasluieni care s-au pronunțat public pentru demersul nostru. Este vorba de profesorul dr. Dumitru V Marin, remarcabil om de cultură al spațiului moldav, un adevărat cronicar al actualității, dar și de atitudine civică care a admonestat plenul consiliului și i-a cerut cel puțin amânarea deciziei; domnului colonel Catălin Carabină – președintele filialei Vaslui al Ligii Culturale a Unității Românilor de Pretutindeni, care cu demnitatea omului aflat sub drapel a susținut cauza și care a și înaintat un memoriu Episcopiei Hușilor (rămas fără răspuns); domnului profesor Paul Zahariuc, un adevărat cronicar al trecutului, domnului prof Gheorghe Alupoaei, care a înnobilat Vasluiul cu busturile marilor săi oameni de cultură, domnului consilier Liviu Iacob care a pledat cauza, doamnei farmacist Mihaela Bohotineanu, singura persoană din sistem care a cerut revizuirea deciziei, domnului prof Ion Popoiu pentru parti-pris-ul său necondiționat și nu în ultimul rând, colectivului redacțional al cotidianului “Vremea Nouă”, îndeosebi domnului redactor șef Lucian Timofticiuc, pentru promptitudinea, corectitudinea și imparțialitatea relatărilor. (…) În încheiere, dați-mi voie să parafrazez afirmația celui mai mare savant român care, într-un context dat, solicita convingător de dureros; “Marea mea dorință și marea cerință a istoriei este ca alături de criteriul legii și al conștiinței, să folosim criteriul națiunii, care nu moare și nu trebuie să moară”. Or, perenitatea unei națiuni nu poate fi asigurată decât de oamenii ei, cu istoria lor; dacă o au, și dacă știu să o respecte”, a transmis doctorul Valeriu Lupu.