Transferul de nume istorice
Mircea COLOSENCO, istoric literar
… Sã fi tot fost pe la mijlocul lunii februarie 1968. În presã apãruse stirea cã tara îsi schimbã structura administrativã: se renuntã la regiuni/raioane, revenind ca pe vechi, la judete. Functionam ca profesor de Limba si literatura românã la Scoala generalã din comuna Dragalina, raionul Bârlad, regiunea Iasi. Era un timp nãzuros, de sfârsit de iarnã. În ziua aceea mã aflam în cancelarie, asteptând sunetul clopotelului vestind intrarea la ore. Dar a venit primarul si ne-a anuntat cã se suspendã cursurile, elevii pleacã fiecare acasã în ordine, iar cadrele didactice la Cãminul Cultural. Asa s-a procedat. În sala de festivitãti a Cãminului Cultural comunal, arhiplinã, era o sedintã în plinã desfãsurare. Pe scenã, lângã presedintele de prezidiu, am zãrit-o pe d-na Romita Pãdure, colegã de cancelarie, învãtãtoare la cls. a IV-a, deputat comunal. Pe ceilalti membri ai prezidiului nu-i mai tin minte cine erau. În fatã, primul rând de scaune era liber. Ne-am asezat noii veniti. Sala era supraaglomeratã.
– <<Tovarãsi, tovarãsi>>, cãuta presedintele prezidiului sã se facã auzit. <<Suntem o adunare constituitã legal. Hotãrâm sorta comunei. Se reînfiinteazã judetele, se alcãtuiesc comunele. În salã cu noi, cei ce suntem ai comunei Dragalina, au venit si vecinii din împrejurimi, din satele Borodesti, Pochidia, Satu Nou si Sãlceni, care cer sã ne unim, renuntând la a mai face parte din harta administrativã a judetului Galati. Cine vrea sã participe la discutii?? Judetul nostru se va numi Vaslui.>>
Atunci am priceput de ce s-au întrerupt cursurile, de ce era atât de multã lume venitã, multi necunoscuti, strãini. Am ridicat mâna si mi s-a dat cuvântul.
– <<Dacã e vorba de schimbare, – am zis eu -, iar vecinii nostri vor sã fie cooptati într-o nouã formulã administrativã, atunci propun ca si viitoarei comune sã i se schimbe denumirea, în Tutova. Motivez acest lucru, prin faptul cã asa s-a numit fostul judet, sute de ani buni. Satul în care ne aflãm este lângã pârâul cu acelasi nume istoric, se varsã în râul Bârlad din apropiere, iar întreprinderile SMT, IAS, Baza de Receptie, Magazinul Comunal, inclusiv Gara CFR sunt numite Tutova. Cât priveste numele de Dragalina, mai este o localitate în judetul Cãlãrasi, alta în norul tãrii, lângã Dorohoi.>>
De alãturi, din dreapta presedintelui prezidiului, d-na Romita Pãdure a rostit cu glas hotãrât:
– <<Eu, prima, sunt de acord cu propunerea. >>
Întreaga multime de oameni din salã, dar si cei de afarã, au strigat în cor <<de acord>>.
– <<Nu-i de ajuns, am continuat vorbirea. Satul dintre noi si municipiul Bârlad, numit pe rând când Balta Oii, când Sterian Dumbravã, când Bãlteni, este situat în coasta dealului pe care se aflã o pãdure de stejari pitici, declaratã monument al naturii. Strãveche de peste patru sute mii de ani, numitã geografic Bãdeana, proprietate de stat, fostã a Eforiei Spitalelor Spiridoniei din Iasi, sã se numeascã Bãdeana.>>
– <<De acord, de acord>>, a strigat din nou multimea.
Apoi s-a trecut la alte puncte înscrise pe ordinea de zi. A doua zi, doamna Romita Pãdure, fiind atunci în ultimii ani de învãtãmânt, pregãtindu-se pentru intrarea la pensie, mi s-a adresat:
– <<D-le profesor, stiati cã este vorba de Generalul Ion Dragalina, erou din Primul Rãzboi Mondial, rãzboi de reîntregire nationalã? Iar la celelate denumiri ale satului Bãdeana, mai trebuie adãugat si cel al Maresalului Alex. Averescu, alt mare erou de atunci, denumiri date acestor localitãti înfiintate dupã Reforma Agrarã din 1921.>>
– <<Sigur cã stiu. Nu am stirbit cu nimic gloria celor mai mari eroi ai neamului, dacã am redat localitãtilor denumirile ancestrale atestate istoric. Nu mai vedeti, – i-am spus pe soptite -, la acest an de gratie 1968, nu puteam rosti în salã numele maresalului A. Averescu, blamat de istoria dirijatã, cã el a înãbusit Rãscoala de la 1907!>>
– <<Asearã, a continuat discutia pe acelasi ton scãzut d-na Romita Pãdure, am aprins câte o lumânare pentru cei doi mari eroi ai neamului. Fiind întrebatã, atât de sot, cât si de Eugenia, Gabriela si Paul, copii mei deja maturi, care-i motivul, aflându-l, am fãcut cruce cu totii, având pe buze cuvintele Dumnezeu sã-i aibã în pazã. Si pe noi alãturi!>>.
Curatã sufleteste, împlinitã profesional, împreunã cu sotul (Gheorghe Pãdure – învãtãtor), d-na Romita Pãdure, onoratã cu titlul de „învãtãtor emerit”, a crescut copiii, nepotii, în concordantã cu ginerele si nora, sub aura spiritualitãtii nationale române, fiind un exemplu demn de urmat nu numai de acestia, ci si de sãteni si copiii lor, precum si de colegii de cancelarie. Eu am fost unul dintre ei. Multã sãnãtate, stimatã Doamnã si multumesc sortii cã v-am cunoscut la începutul carierei mele!
