Dezrãdãcinații

Gelu IRIMIA

Nãscuți și copilãrind în satele noroioase, la câțiva ani dupã rãzboi, n-au avut altã șansã decât sã meargã cu „cursa”, în orașele șchioape, comuniste, proaspãt înființate de un regim care gãsise soluția fericirii oamenilor în industrializare. Și cei mai mulți au îmbrãțișat cu frenezie aceastã șansã pentru cã „serviciul” în fabricã venea cu o mulțime de avantaje: avansul și chenzina, un apartament pentru cei cãsãtoriți, chiar și o butelie care se cerea umplutã lunar la cozi interminabile. De fapt, chiar s-au bucurat la început și era o mare mândrie și realizare pentru tânãrul care plecase de la coada vacii și lãsase sapa pentru a merge sã construiascã socialismul în „fabrici și uzine”. Și au construit toatã viața pentru cã dupã aceea au venit copiii, iar banii au început sã fie din ce în ce mai puțini. Și chiar și cu banii în mânã, fiecare zi era o luptã surdã pentru supraviețuire. Produsele de bazã nu se puteau cumpãra pentru cã nu existau în magazine. Se pare cã cineva construise greșit socialismul. Și totuși s-au descurcat cumva, și-au crescut copiii, s-au ținut de capul lor sã meargã și sã învețe la școalã și totul a fost cumva bine. Doar cã atunci când au apãrut și nepoții, mulți nu au mai apucat sã se bucure de ei prea mult. Au plecat și copiii și nepoții în alte țãri în care nu fusese construit socialismul. Au plecat sã-și construiascã propria viațã, propriul viitor departe de țara bolnavã încã de socialism. Așa cã ei, tați, mame, bunici au rãmas singuri, în apartamentele lor devenite mult prea mari, așteptând sã sune telefonul…

În memoria tatãlui meu, Gheorghe Irimiea, (29 aprilie 1954 – 26 februarie 2022)