Ilie Boca este un brand al Bacăului. Un renume în artele plastice moderne, ale cărui creații se regăsesc în muzee și colecții particulare din toată lumea. Pentru cei cu o clasă în plus la nivelul culturii generale, artistul băcăuan nu mai are nevoie de nici un “advertising”. Este modern și tradiționalist, deopotrivă, aparent facil și încărcat de simboluri. Renumele său, nu ițit peste noapte, ci creat de-a lungul a ani și ani de eforturi susținute, de voință și pasiune pentru creația originală, conferă garanția unei opera care dăinui. Dincolo de toate acestea, Ilie Boca este un artist care și-a purtat crucea existenței mundane într-o manieră admirabilă. A rămas același moldovean cu bun simț, smerenie și respect față semeni.
Cu ochelarii pe nas, artistul m-a primit cu nedisimulată curtoazie în locuința sa. Privirea pătrunzătoare și zâmbetul generos m-au călăuzit până în livingul aidoma unui muzeu al spiritului și culturii. Deoparte, canapea, având deasupra icoanele rânduite ca pe un iconostas. De cealaltă, rafturile înțesate cu diferite albume și cărți despre artă. Cu o energie molipsitoare de a comunica, maestrul m-a poftit pe fotoliu, acceptând un mic dialog. Despre ce? Despre absolut orice.
La mulți ani maestre! Sunteți născut în aceeași zi cu alt mare artist, Constantin Brâncuși!
M-am născut în aceeași zi cu Brâncuși. Pe 21 februarie 1937. Primele lucrări ale sale le-am văzut în 1956, se făcuse o mică expoziție la Palatul Regal din București, la Muzeul de Artă. Eram la Liceul de Artă din Cluj, însă am venit să o vizităm. Înțelegeam foarte puțin. Nu aveam destule cunoștințe ca să apreciez cu adevărat creația lui. Însă faptul că am trăit în acele moment a fost important.
În creația dumneavoastră, care ar fi influențele?
Cred că există o influență a picturii bisericești. A frescelor. Pictura bizantină ne stă în suflet. Ea este importantă pentru noi. Primele picturi care le-am văzut au fost cele cele din biserici. La câțiva kilometri de casa părintească era biserica din Arbore, pictată în exterior. Și vrei, nu vrei, te influențează. Adică, exercită asupra memoriei tale, un fel de presiune, pentru a fi ca un martor în timp. Te formează.
Despre îngeri și portret
Am citit mai multe cărți despre îngeri. Sunt menționate în literatura de specialitate tot felul de lucruri frumoase. Sunt ca niște paznici pentru binele oamenilor. Fac parte dintr-un fel de oaste. Interesantă este și imaginea lor, pe care o regăsim nu numai în religia creștină, ci și la egipteni și la greci, în toate civilizațiile antice. Acolo apar oameni cu aripi. Este mai interesant portretul cu cele patru aripi. Imaginea aceasta este chiar mai deosebită. Portretul este simbolul cel mai puternic al omului, al sentimentelor omenești. Prin portret dialoghezi cu omul, cu imaginea lui, bine-rău, după trăsăturile fiecăruia. Este important portretul, cel puțin pentru mine, ca reprezentare. Nu te lasă. Când umbli la semnele pentru pictură, portretul este esențial. Și, ca amintire, portretele celor pe care i-am văzut în copilărie, care ți s-au imprimiat undeva. În esență, toate ajung la un fel de portret simbol. Și atunci când apar și aripile, o chestiune mai fanastică, complectează imaginea făcând-o mai interesantă.
Imboldurile pentru creație. Impulsuri pentru a face?
Imbolduri sunt. Pe deo parte cele culturale, văzând ce au făcut cei dinainte și, slavă Domnului că imaginea este prima scriitură, începând cu peșterile în care apar mărturiile oamenilor prin imagine. Sunt o scriitură directă, puternică, ca stare, ca sentiment. Ele apoi, prin convenție culturală, s-au formalizat și au devenit mai seci. Au urmat apoi perioadele importante ale culturii, în care însă toți creatorii aderă la un program. Cred că importantă este această voce proprie, dacă poate căpăta contur. Apoi, îndemnurile vin din multiple locuri: din entuziasmul pentru o formă, pentru ceva care ai descoperit fie în cultură, fie în realitate, legat cu plăcerea interioară și îndemnul de a transmite stările tale.
Gânduri și întrebări către Providență?
Aș vrea să-mi dea puterea de a mă găsi pe mine cât mai interesant și mai original. Să descopăr și să trăiesc ceea ce se întâmplă cât mai unic. Dar depinde însă de efortul tău și de ce ești îndemnat, împins, să faci. În măsura în care voința și destinul nostru se împletesc, ajungem spre o trăire deosebită. Pentru mine, personal, nu știu cât a contat faptul că m-am născut acolo, în nordul Moldovei, cât contează cu ce am pornit la drum, cu ce mi s-a dat prin naștere. E mai complicat aici. Nu putem hotărâ, nu putem discerne chiar atât de limpede. Suntem niște locuitori ai acestui decor, ai acestor locuri pe care le viețuim, și nu știu în ce măsură ni le alegem.
De unde tristețea din lucrările lui Ilie Boca? V-ați fi dorit să trăit alte timpuri, în alte locuri? O altă copilărie?
Nu mi-am pus problema niciodată în acest sens. Am fost mulțumit sau, după caz, nemulțumit de timpurile trăite. Am nimerit încă din copilărie în războiul care a fost destul de complicat. Am fost vizitați de ruși, chiar în ziua de Paște. Au venit peste noi, copii fiind. După aceea ne-au evacuat. Ne-am dus la Botoșani. În 1944, rușii și-au făcut tranșee în zona în care trăiam noi. Îi puneau pe oamenii să muncească, iar ei luau recolta. Sunt amintiri care sapă în starea sufletească destul de mult. Toate acestea rămân ca trăire, ca imagine. Însă am avut o dramă și mai mare. Mama mea a murit, când aveam doi ani. S-a stins la 19 ani și lipsa ei a contat, în măsura în care am fost crescut de mama adopotivă, de bunici. Toate au lăsat urme, în mărturisirea mea seismică. Pentru că totul e ca la un seismograf, cu acea linie care se mișcă în sus și în jos. Ei bine, linia aceasta a vieții, care pleacă de undeva, mărturisește despre tine. Totodeauna mi s-a zis că lucrările mele sunt triste. E ceva aici. Tot ceea ce am trăit, săpăturile astea, au imprimat ceva care se mărturisește, rămâne în ceea ce fac. În portrete se văd probabil mai bine. Orice linie se poate citi. Cititorii de imagine, fie ele cât de abstracte, citesc despre starea celui care le-a făcut.
Pentru viitor? Planuri, proiecte…
Sigur că mereu aveam parcă în față, și acum cred că mai am, niște culori foarte bune, care tot așteaptă acel moment formibabil, în care să fac niște lucruri nemaipomenite. Și cred că acel moment îl tot aștepți. Probabil, când pleci definitiv, nu știu dacă ajungi la o mulțumire. Cred că arta se bazează pe acea nemulțumire care te împinge în față să ajungi la acel ceva pe care îl cauți. Una e să îți faci proiectul, și alta e să-l poți îndeplini. Ești legat de multe. Personal, am multe proiecte și sper să reușesc să mai fac din ele. Cât o să mă lase sănătate și vârsta.
Despre descifrarea operei și originalitatea acesteia
În primul rând, este menirea sistemului educațional pentru a putea cunoaște creația unui artist. Fiecare artă are limbajul ei care trebuie explicat de cineva. Nu poți să citești o carte în franceză dacă nu știi limba franceză, convențiile ei. Așa e și în artă. Omul vede și-și dă cu părerea, la nivelul lui de înțelegere și cu mijloace de comunicare. Dacă nu știi nimic, nu ai cum să înțelegi. Ți se pare totul nou. Succesul de azi uniformizează și cheamă ca lumina insectele. Ori aceasta, uniformizarea, nu e bună. Sunt însă sensibilități, oameni, care au putere de comunicare, originalitate. Aceștia ar trebui apărați, puși în evidență. Însă e greu. Pentru a fi original trebuie să știi totul, și apoi să uiți totul. Trebuie să strabați un drum necunoscut, pe care știi că nu se poate, dar pe care trebuie să găsești o cale.
