LA PLECAREA LUI TÃNASE…De 10 ani este Constantin Tãnase al Vasluiului, însã românii îl cunosc astãzi pe actorul Sebastian Lupu si pentru postãrile sale pline de tâlc de pe retelele de socializare, unde recitã, în special, poezii. Este urmãrit de peste 375.000 de oameni pe TikTok. Pentru multi, el este si vocea copilãriei. Este cunoscut pentru miile de voci de desene animate pe care le-a dublat de-a lungul vietii sale de actor. Cine îsi aminteste de Doc Croc, de Paznicul Criptei, de Tunet Mic sau de Miau din Pokemon, cu sigurantã îl stie pe Sebastian Lupu. A vrut sã se facã preot, dar a ales actoria. În prezent este actor al Teatrului ” Regina Maria” din Oradea, dar are si propriul teatru, „Arte Motion”. În anul 2012 a creat un spectacol de succes unde îl interpreteazã pe regele comediei românesti, Constantin Tãnase. La Festivalul Umorului, el vine la Vaslui sã ne aducã optimismul, starea de bine, veselia, dar, mai ales, un Tãnase viu, pe care putem sã îl atingem si sã îl iubim.
Final de festival. Sebastian Lupu, alias Tãnase, tocmai a iesit din scenã. Si-a luat rãmas de la vasluieni, dar eu îl opresc din drum. Nedelicata, dar intensa mea dorintã îl determinã sã îsi amâne plecarea. Spune cã e asteptat, cã are o întâlnire importantã. Dar Tãnase are inimã bunã. Mai rãmâne. Intrãm în camera de lângã sala de spectacol. Se grãbeste sã ajungã la Oradea. Îsi priveste des ceasul. Îi simt nerãbdarea de a pleca ancoratã în floarea de la rever. Camera în care intrã prezentatoarea tocmai când începem interviul, bucuria mea de a-l avea alãturi pe Tãnase, cu tot cu trofeul festivalului lângã el, transformã întâlnirea noastrã grãbitã într-o poveste ce se grãbeste si ea sã trãiascã despãrtirea de Tãnase fãrã lacrimi, ca într-o garã în care el stã în tren si eu pe peron. Scurtul interviu are bucuria mea de a-l opri pe Tãnase pictat pe foaia de ziar în fotografii. Si în inima noastrã.
Sebastian Lupu: „Salut, salut, salut, salut / Si bine v-am gãsit / Socot cã m-ati recunoscut / Desi-s altfel gãtit. / Hãinutele mi le-am schimbat/ Dar numele defel, / Mã cheamã ca si altãdat’,Tãnase-Tãnãsel”. Aceasta este urarea mea de bun gãsit de 10 ani încoace la Festivalul Umorului „Constantin Tãnase”.
Mihaela Manu : Da. Îmi amintesc, v-am vãzut de nenumãrate ori în centrul orasului, la Casa de Culturã „Constantin Tãnase”, iar acum iatã-ne chiar în clipa în care vreti sã plecati din acest loc în care am trãit timp de nouã zile clipe unice, aici, în noul palat al culturii vasluiene. Ati fost bucuria noastrã de atâtea ori, pentru cã fãrã Constantin Tãnase, în carne si oase lângã noi, festivalul nu ar avea acelasi farmec. Cum si când ati început sã interpretati acest rol?
L. : Eu am un teatru particular la Oradea, „Arte Motion”, cu care am si fost aici într-un spectacol, în 2016, alãturi de sotia mea, Mirela Nitã Lupu. Eram în anul 2012 acasã, era cam înainte de Paste si am auzit un cuplet de-al lui Constantin Tãnase la Radio România Cultural. Mi-am spus deodatã: cum ar fi sã mã apuc de un spectacol cu Tãnase? Voila! M-am apucat de treabã. Apoi, l-am interpretat pentru prima datã pe Tãnase în ziua de 15 mai, la Oradea. A fost si este un spectacol de succes, pe care îl joc si în sãli mari, de 700 de oameni, si în sãli mai mici.
Cum se simte actorul Sebastian Lupu în pielea lui Constantin Tãnase
M. : Cât timp dureazã transformarea dumneavoastrã din actorul Sebastian Lupu, în Constantin Tãnase?
L.: Fizic, transformarea dureazã cam 40 de minute, cât dureazã machiajul. În rest, Constantin Tãnase se aflã în mine, ca si toate celelalte personaje.
M.M. : Cum e sã te privesti în oglindã si sã vezi cã esti Tãnase? Vã simtiti cu adevãrat Tãnase?
S.L. : Sã mã simt cu adevãrat Tãnase? Stiti cum e. Un actor trebuie sã simtã atât de mult personajul, încât sã fie chiar el. Însã, existã si un dar…Cum explic eu tot timpul: adicã Othello trebuie sã se opreascã cât mai aproape de gâtul Desdemonei. Nu trebuie sã fii chiar Tãnase, cã te ia la Bãlãceanca, la Spitalul de nebuni. Oricum, eu încerc sã mã apropii cât mai mult de personajele mele. Dar în aceastã searã, aici, la Vaslui, acasã la Tãnase, sigur mã simt Tãnase, mai mult decât oricând si oriunde.
M.M. : Ce reprezintã Tãnase pentru actorul Sebastian Lupu?
L. : Constantin Tãnase a fost un om imens. Sã spun cã a fost un om de culturã? E prea putin asa ceva, pentru cã el a fãcut mult mai mult. El a fãcut si dizidentã politicã, adicã a luptat împotriva sistemului, a fost un curajos. Sã spunem precum un proverb albanez: cã un om cu curaj poate sã schimbe o majoriate. Si asa este: Tãnase s-a sacrificat. A fãcut si sacrificiul suprem, preferând sã moarã, decât sã cedeze sistemului. Constantin Tãnase este un model de viatã pentru mine. Da, asta este, un model de viatã. În afarã de el, modelul meu de viatã, mai este unul.
M. : Povestiti!
S.L.: Modelul povestilor mele, eroul meu, este un copilas dintr-o poveste, care are doar o propozitie la finalul povestii. Spune: „Împãratul e dezbrãcat”. E în „Hainele cele noi ale împãratului”. Trãim într-o societate cu haine invizibile, pe care noi le considerãm pretioase, altii le considerã astfel, iar mie îmi place sã arãt când e omul dezbrãcat.
M.: Interesant ce spuneti.
L. : Da, acesta este modelul meu preferat. Alt personaj preferat, nu am. Eu îmi iubesc la fel toate personajele. Care deget mã doare cel mai tare, dacã mã lovesc? Toate mã dor la fel. Asa e si cu personajele. Toate îmi sunt dragi, pentru cã pentru fiecare am muncit. Pentru unele mai mult, pentru altele mai putin, ce-i drept. Iar pe cel pentru care am muncit cel mai putin, pentru cã a fost un rol mai mic, îl iubesc la fel de mult. Nu are el nicio vinã. Eu vin cu acelasi drag si mã îmbrac în ziua de spectacol cu haina lui si îl joc.Ce actor i-a fost model de viatã lui Sebastian Lupu
M.M. : Care vã este modelul de viatã?
L. : În general, actorii îsi iau ca model pe profesorii lor. Profesorul meu a fost Eusebiu Stefãnescu. Actorul trebuie sã porneascã din profesor. La fel cum Octavian Cotescu si Toma Caragiu au pornit din Giugaru. El a fost cel care le-a dat mãiestria, a fost profesorul lor, amândoi au pornit din el.
M.: Alexandru Giugaru s-a nãscut pe meleagurile noastre, la Husi.
L. : A fost si el un mare actor de comedie. Îl admir. Pentru noi, ca actori, conteazã doar atât, lângã cine am crescut, maestrul de la care am învãtat. Nici la mine, nu conteazã altceva. Privesc totul doar din punct de vedere tehnic. Foarte greu mã pãcãleste un actor sau un spectacol. Nu mã poate determina nimeni sã ies din profesionistul Sebastian Lupu, cel care se uitã ce metode foloseste, ce cuvinte foloseste, care sunt pauzele, care sunt respiratiile, cum reuseste sã vrãjeascã spectatorul, pentru cã, altã vorbã frumoasã care îmi place mie este aceasta: dacã as sti cã mor mâine, în seara asta, tot as putea învãta ceva.
M.M: Actorul preferat?
S.L. Sunt mai multi. Mi-a plãcut foarte mult si îmi place Victor Rebengiuc. Este un actor absolut uluitor. Am spus, îmi place Eusebiu Stefãnescu, Toma Caragiu, Amza Pellea. Dorel Visan este un mare actor. Ion Mâinea, un actor imens pe care nu-l stie nimeni. Era la Bucuresti si a fost fortat de sistemul comunist sã ajungã în Oradea.
M.M.: L-ati cunoscut? Povestiti-ne despre el.
S.L.: Bineînteles cã l-am cunoscut, era un actor extraordinar. Era un om mic de înãltime, dar minunat din toate punctele de vedere. El a continuat munca pe care a început-o Eusebiu Stefãnescu cu mine. Pentru cã, un actor, când a terminat scoala, nu si-a terminat treaba. El învatã mereu sã fie acolo, pe scenã, sã lucreze, sã functioneze. Ion Mâinea a fost, într-un fel, bunicul meu pe scenã.
M.: Ce frumos! Sunteti tare bogat cã ati cunoscut oameni atât de speciali. Când v-ati dorit sã fiti actor?
S.L.: Existã o definitie a dorintei? Adicã nu îti doresti de la trei ani, cum spun papagalii ãstia, sã fii actor. N-ai cum. Astea sunt minciuni nerusinate, care îi fac pe oameni sã creadã asa ceva. În general, în adolescentã îti programezi cam ce vrei sã faci. Atunci se iau hotãrârile importante. Asa au fãcut si copiii mei. Oricine si-a programat ce vrea sã facã, dupã ce a vãzut cât de bun e la scoalã. Dacã esti prost la învãtãturã, n-ai sã te duci sã te faci doctor. Degeaba vrei tu la trei ani sã faci injectie la mama ta, dacã nu te duce bibilica, nu ajungi.
Poveste de viatã: Actorul Sebastian Lupu ziua mergea la cursuri, seara fãcea taximetrie
M.M.: La dumneavoastrã, cum a fost? Pânã la Revolutie era greu, aproape imposibil sã iei la o facultate de teatru. Când am terminat eu liceul, era o singurã facultate, iar la fete trei locuri. Deci în România acelor ani, doar trei fete din România aveau dreptul sã studieze teatru, la dumneavoastrã cum a fost?
S.L.: M-am pregãtit pentru facultate, am mers la examen si am intrat. Abia dupã admitere a început munca. Dupã ce ajungi la o astfel de facultate îsi dai seama dacã vrei neaparat sã faci meseria asta sau nu vrei. Dupã care, a doua parte urmeazã atunci când ajungi în câmpul muncii si vezi cã nu poti sã îti cumperi cu banii tãi nimic, absolut nimic. Atunci începi sã faci alte treburi, pe lângã actorie. Sã îti vinzi timpul liber, care de obicei era noaptea. Asa a fost la mine. Am fãcut taxi patru ani de zile. Fãceam taxi noaptea, iar ziua mergeam la teatru. Sacrificiile sunt ale mele si nu trebuie sã impresioneze pe nimeni.De aceea le spuneam sacrificii. Sunt ceea ce faci pentru ca sã poti merge mai departe, sã poti sã faci profesia asta de actor. Pãrerea mea este cã asta nu-i nici de lãudat, nici de milã. Nouã ne-a spus profesorul, atunci când am ajuns acolo: „Aveti timp sã pãrãsiti facultatea. Aici n-o sã câstigati niciodatã bani. Ce vedeti la televizor, aceia sunt trei, patru, cinci actori care au sansa sã ajungã acolo. În rest, toti sunteti muritori de foame. Plecati acasã.” Am ales sã nu plecãm si sã ne facem treaba mai departe. Adicã sã muncesti, sã muncesti, sã muncesti. Profesia asta e bazatã pe foarte multã muncã. Cine îsi închipuie altceva, e strict problema lui. Actoria este o profesie care implicã enorm de mult timp.
M.. M.: Ce bucurii vã oferã în schimb aceastã meserie?
S.L.: Îmi place foarte mult. E ceea ce mi-am dorit sã fac dintotdeauna, o fac cu mare drag, muncesc cu mare drag. Si nu mi se pare cã oboseala fizicã mã poate împiedica sã fac ceea ce fac. Pentru orice om care îsi face munca cu drag, ea este o binecuvântare. Iar oricine munceste ceva si nu-i place, si se duce în fiecare zi la serviciu, dar se duce asa, fãrã sã aibã vreo bucurie, cred cã are iadul pe pãmânt.
M.M.: Vã amintiti cu ce rol ati impresionat comisia la examen?
S.L. : Nu mai tin minte si vreau sã întelegeti de ce. Sã vedem situatia pe retelele de socializare. (ia telefonul în mânã si citeste): Pe Instagram sunt 10.200 de poezii, glume, pilde, istorioare, povesti, povete. Dacã as fi postat una pe zi, 1000 înseamnã trei ani, ori zece, înseamnã treizeci de ani de muncã. Eu am fãcut treaba asta în doi ani. Vã dati seama cã nu mai tin minte titlurile poeziilor din trecut.
M. : Omul Oamenilor, asa vã stiu oamenii pe internet. Cum ati început acest proiect? Cum ati început sã postati aceste poezii?
L.: A fost o chemare a mea sã spun poezie, nu o chemare ancestralã si super spiritualã, ci a apãrut pentru cã profesorul meu Eusebiu Stefãnescu s-a prãpãdit. La un an, un an si ceva, m-am gândit sã încerc sã îi continui munca, sã încerc sã spun si eu poezii, precum el. Încet – încet, am început sã recit, dar nu m-am gândit cã o sã ajung la nivelul la care am ajuns. Nu mi-am fãcut niciun plan, pentru cã niciodatã nu îmi fac planuri sã ajung la ceva. Pur si simplu am vrut sã fac ceea ce fac si, se pare cã am si reusit.
Povestea poetului electrician Sorin Dumitrache, bun prieten cu Tãnase al nostru
M.: Cu sigurantã. Si eu vã ascult pe Facebook, dar nu stiam pe cine ascult. Eram distratã. Vã lipsea si nasul si pãlãria. Aveti un poet preferat?
L. : Minulescu, ca sã rãspund la întrebare. Apoi, am un prieten foarte bun, Sorin Dumitrache, pe care l-am descoperit în urmã cu un si care scrie poezie de calitate. E un poet electrician, uluitor. Este unul din cei mai buni poeti din ultimii 40 de ani. Are meseria de electrician, dar este un poet senzational. Mai sunt si altii, care au alte profesii. Dar dacã spun pe unii, se supãrã altii. Si ceilalti îmi sunt la fel de dragi. De aceea spun cã eu sunt omul oamenilor, nu sunt omul omului, nu sunt omul lucrului. Eu, în general, prin tot ceea ce fac, mã împart la toatã lumea. Nu vreau sã apartin nimãnui, ci tuturor. De aceea nu am intrat în niciun partid politic si nici nu voi intra în vreo organizatie nonprofit. Vã dati seama cã mã cheamã toatã lumea, dar nu mã duc. Sã vã spun cum vine asta. Auzim jucãtorii de fotbal, cum spun „Sã ne ajute Dumnezeu sã câstige echipa noastrã”. Cum sã facã Dumnezeu asta? Pãi, dacã te ajutã pe tine, înseamnã cã pe celãlalt nu îl ajutã, înseamnã cã pe el trebuie sã îl pedepseascã, doar pentru cã te-ai rugat tu sã câstigi?
M. : E ca si cum, dacã eu nu v-as fi rugat, haideti sã facem interviul, l-am mai fi fãcut? Ati fi spus dumneavoastrã asta? Cum ne-am mai fi întâlnit? Existã o motivatie în toate. Unii îsi doresc mai mult, altii mai putin o victorie. Uneori prin ceea ce îti doresti sã faci, aduci bucurie celorlalti. Poate pentru asta ne ascultã Dumnezeu astfel de rugãciuni. Cineva trebuie sã câstige, din anumite motive, iar Dumnezeu socoteste si vede cum si ce.
S.L. : Cred cã nu am deranjat pe nimeni cu ceea ce am spus. Nu vreau sã nedreptãtesc pe nimeni. De aceea poate îmi si place poezia asta, pe care am recitat-o mai înainte pe scenã, în seara asta la final de festival, care se numeste „Mi-e dor”, pentru cã am aflat cã nu apartine nimãnui. Adicã nimeni nu si-a revendicat-o. Eu am crezut cã-i a lui Dan Puric, dar domnul Dan Puric a declarat cã nu a scris-o el. Încerc sã aflu cine a scris-o, dar nu stie nimeni.
M.M.: Suntem la Centrul Cultural, dincolo de noi si de peretele acestei camere, este chiar sala de spectacol, unde acum evolueazã actorii Teatrului de Revistã de la Ploiesti. Vã invit sã vã prelungiti si dumneavoastrã numãrul din aceastã searã. Recitati-ne aceastã poezie, de care ne-ati povestit, pentru vasluienii care nu au fost la spectacol. În Vaslui trãiesc 63.000, iar în tot judetul 374.000. Poate mãcar câtorva zeci le faceti o bucurie.
L.: Cu drag. Mi-e dor de sapte ani de acasã/ De „cu plãcere”, „multumesc” . /Mi-e dor de vorbele frumoase/ Ce astãzi nu se mai rostesc. / Mi-e dor de scuzele cerute/ Cu sufletul plin de regret/ Da, am gresit, o stiu prea bine, dar nu o sã mai repet, / Mi-e dor de „Bunã dimineata”,/ Ce îmi spunea pe la vecini,/ Azi, locuim pe aceeasi scarã,/ Dar toti suntem pe veci strãini./ Mi-e dor de buna noastrã mamã/ Ce se zorea fãcând gogosi,/Si nu stiam ce e mai bine, sã o mãnânci, sau s-o mirosi./ Mi-e dor de iernile curate/ Cu sania pe derdelus/ Când împãrteam cu fratii nostri/ Din ce aveam, chiar pe Lãbus, / Mi-e dor de suflete curate,/ De oameni harnici, dar si drepti, / Care munceau cu demnitate/ Si nu credeau cã-s prea destepti. / Eu am trãit vremuri frumoase/ Si am de ce mã bucura./ Dar tu, ce-ti vei aduce-aminte oare /Când va veni si vremea ta?/ Mi-e dor de un autor pe care nu-l cunosc. Mi-ar plãcea tare mult sã îl stiu. Dragii mei vasluieni, vã iubesc pe toti, asa cum am declarat-o de fiecare datã. Sunt foarte mândru cã vin aici la Vaslui de zece ani si, asa cum am spus în salã, dacã o sã avem gologani, ne vedem peste doi ani, când va fi urmãtoarea editie.
Actorul Sebastian Lupu, îndrãgostit de Vaslui
M.M.: Ce vã place cel mai mult în Vaslui?
L.: Îmi place sã mã duc în Copou. Se pot vedea si clipurile pe care le-am fãcut în cele nouã zile, cât am stat în Vaslui. Toate sunt filmate în Copou. Mã simt foarte bine peste tot, în toate locurile de aici, dar în Copou e mai liniste, e mai verde, e mai liniste si pot sã mã desfãsor acolo. Iubesc foarte mult Vasluiul si de aceea vin cu mare drag de fiecare datã. Îmi place sala în care s-a desfãsurat festivalul, are o acusticã foarte bunã. Eu am scena si oamenii în fatã. Atunci sunt cu adevãrat fericit. Oamenii care sunt acolo sunt cei mai importanti si scena pe care sunt. Încerc sã fac în jurul meu o oazã de fericire.
