ARTIST…Pe Marian Teletin l-am întâlnit, nu o datã, pe meleagurile vasluiene, în satul Corni, comuna Albesti. Si chiar dacã majoritatea celor care-l cunosc vor spune cã a copilãrit în Giugiu si s-a stabilit în Constanta, putini sunt cei care-i cunosc originile. Ne spune chiar el cã este din satul Corni ca origine, aici unde s-au nãscut si crescut pãrintii sau bunicii lui. Vorbeste cu mare drag despre aceastã zonã care a reusit sã-l inspire atunci când a fost vorba de arta sa sau chiar de tema unor expozitii. Aici, la Corni, a pictat pãdurea de la Canton, casa si cãsoaia sau chilerul unde a stat, împreunã cu verisorul si prietenul Lulu, ori de câte ori a simtit nevoia sã evadeze. De aceea, atunci când se simte obosit si vrea sã-si încarce bateriile, vine aici, la Corni, sã facã ceea ce îl relaxeazã cel mai mult, si anume, sã picteze. Ne-a povestit cum a ajuns sã devinã pictor, împins de la spate de mama lui, dar si ce înseamnã astãzi aceastã ocupatie artisticã si cât de dificil îi este unui tânãr artist sã se facã remarcat si arta sa sã devinã cunoscutã. Ne-a vorbit, de asemenea, despre prima sau ultima sa expozitie, despre sutele de tablouri vândute de-a lungul timpului si ne-a fãcut dezvãluiri pe care nu le-a mai spus nimãnui niciodatã. Ne-a povestit despre muza lui, despre ceea ce-l inspirã care este, de fapt, imaginatia sa si mintea care-i pune în fata ochilor, ca într-o visare, viitorul tablou.
„Da! Sunt de prin Corni ca origine. Tatãl meu s-a nãscut în Corni, de aceea sunt astãzi pe tãrâmuri natale, ca sã spun asa, chiar dacã eu nu m-am nãscut aici. Dar simt ceva si mã atrage. Si acesta este motivul pentru care am ajuns pe tãrâmurile natale, ca sã spun asa”, îsi începe povestea pictorul Marian Teletin. Apoi ne-a vorbit despre faptul cã nu crede cã este un asa mare artist si cã totul poate fi si o exagerare. „Pictez si am tablouri în atelier încã din 1961. De atunci si pânã acum, pot spune cã am o cantitate destul de mare de picturi. La capitolul cantitate, am putea merge cãtre aceastã categorisire, de mare artist plastic. Din punct de vedere artistic, este greu sã spun asa ceva. Mã onoreazã o astfel de categorisire, dar eu sunt exceptia de la regulã. Si asta pentru cã eu nu pictez de dragul obiectului muncii. Eu pictez de dragul pictatului. Pentru mine, pictura este o terapie si nu mã intereseazã ce rezultã. Cã rezultã ceva si fac si expozitie, multumesc lui Dumnezeu. Si dacã tot m-ati întrebat de expozitii, ultima am avut-o anul trecut, la Galeriile Arcub din Bucuresti, si am avut o temã ceva mai deosebitã. A fost o temã încadratã mai degrabã într-un curent expresionist, intitulatã «La marginea timpului». A fost ceva inspirat din oniric, din partea de visare personalã. Nu a fost un releveu al unor imagini vãzute ci, mai degrabã, un releveu al unor imagini interioare, din gândirea mea, apropo de timpurile pe care le trãim», spune Marian Teletin.
Cum a devenit Marian Teletin pictor, împins de la spate de mama sa
POVESTE…Întrebat ce l-a determinat sã devinã pictor, Marian Teletin ne povesteste cã un rol determinat l-a avut mama sa. Femeia a vãzut cã are talent la desen si l-a înscris, pentru un examen de admitere, la Scoala de Arte din Giurgiu. A trecut examenul cu brio, nu înainte de a entuziasma, cu atitudinea sa, întregul juriu. „Când am pus pentru prima datã pensonul în mânã, nu as putea sã spun. As putea spune doar când am apucat pe drumul acesta. Mama mea a observat cã am talent la desen. Sã fi fost prin scoala elementarã, prin 1950. Si mi-a spus într-o zi, când eram la fotbal, în spatele blocului, cã m-a înscris la scoala de picturã. Era o scoalã, pe vremea aceea, o scoalã de arte populare, în Giurgiu. Eu nu aveam niciun chef de mers la examen, mai ales cã era varã si cald si eram si în vacantã. De gura mamei am ajuns sã intru într-o clasã la examen. M-am asezat într-o bancã unde erau pregãtite niste minisevalete pe care urma sã pictãm. Dupã 10 minute încã stãteam si mã uitam la coala aceea de hârtie, în timp ce ceilalti începuserã sã deseneze si sã picteze. Îsi stiau lectia de acasã, dar eu nu stiam ce trebuie sã fac. În timpul acesta juriul îsi dãdea coate si se întrebau ce urmeazã sã fac. Unul dintre profesori chiar a venit sã mã întrebe dacã nu am de gând sã mã apuc de treabã si i-am rãspuns cã eu nu stiu ce sã pictez. Am creat, în acel moment, o stare de entuziasm în juriu. Cu zâmbetul pe buze spuneau cã bãiatul din fata lor are nevoie de o muzã si cã nu se apucã de pictat asa, oricum, si înseamnã cã e un artist mare. Dupã un sfert de orã, am început sã pictez un peisaj si, la un moment dat, mi-au spus cã trebuie sã fac si niste personaje. Peisajul era din Deltã. Îmi aduceam aminte de peisaj dintr-o excursie cu pãrintii. Am desenat si o lotcã cu niste pescari care pescuiau si am intrat, pânã la urmã, cu felicitãri, la Scoala de Arte Populare. Asa am început. Eram prin 1961, cred”, se destãinuie Marian Teletin.
Viata împãrtitã între cariera de pictor si cea de inginer
ALEGERE….Chiar dacã a absolvit o scoalã de arte, Marian Teletin spune cã a decis sã se facã inginer, speriat de perspectiva unui câstig care sã nu-i asigure existenta. De-a lungul timpului a reusit sã îmbine foarte bine pasiunea si meseria si a fost si pictor si inginer. Nu-si mai aminteste când a vândut primul tablou, dar povesteste, cu haz, cum a câstigat o licitatie în urma cãreia a trebuit sã picteze 860 de tablouri si cum, beneficiarul lucrãrilor i-a rãmas si acum dator. „Am devenit pictor cu studii, dar si aici e ca la medici. Mai faci o scoalã si încã o scoalã pentru a înainta în carierã, dar nu m-as crampona de lucrul acesta. Eu am urmat o carierã destul de ciudatã. Eram elev la o clasã de real si, în acea clasã, câtiva dintre elevi eram si la arte plastice. Dupã ce am terminat liceul, m-am dus la politehnicã si m-am fãcut inginer. În capul meu era cã tovarãsii pictori nu câstigã suficient de mult, dar am rãmas cu pasiunea aceasta formidabilã, a pictatului, în jurul cãreia s-a desfãsurat toatã activitatea mea. Eram inginer, dar mã întorceam, de fiecare datã, la pasiune. Nici nu îmi mai amintesc cum a fost atunci când am vândut primul tablou si nici nu cred cã mai conteazã. Mai bine hai sã fac o afirmatie care poate deranjeazã, dar am sã o fac pentru cã mi-o asum. Am vândut foarte multe tablouri, as putea sã spun exagerat de multe tablouri. Si ca exemplu, am participat la o licitatie în vederea pictãrii a 860 de tablouri. Era vorba de 4 hoteluri în zona Eforie care apartineau domnului Tritã Fãnitã. Avea hoteluri în zona aceea si voia ca, în fiecare camerã de hotel, sã fie câte un tablou. La 860 de camere, avea nevoie de 860 de tablouri pe care urma sã le plãteascã. Am pictat tablourile si, ca si parte comicã, si acum are sã-mi dea banii pe 80 de tablouri. Si nu cred cã a fost din rea credintã. Mi-a platit peste 700 de tabluri, dar societatea a intrat în lichidare si nu a mai putut face plãti. Numai dacã la asta de gândesti. Dupã care am mai avut câteva institutii pentru care am pictat. Plus cã foarte multe tablouri le-am fãcut cadou», ne dezvãluie Marian Teletin.
Prima expozitie inspiratã de satul Corni
ISTORIE…Marian Teletin ne vorbeste apoi de prima sa expozitie si de faptul cã lucrãrile au fost inspirate de peisajele descoperite în satul Corni, comuna Albesti. «Prima expozitie, la care a participat si vãrul meu, Lulu, a fost la Galeriile Calderon. Înainte de expozitie am venit aici, la Corni, si am fãcut câteva peisaje în naturã. Vorbim aici de picturã clasicã, pe tentã interbelicã. Am fãcut o serie de tablouri cu casa de la tarã, cu cãsoaia, cu chilerul. Din pãcate, casa a cãzut între timp si acum nu mai existã. Am pictat atunci si peisaje pe câmp, sau pãdurea de la canton (cantonul silvic – n.r.). Uite, pãdurea pe care am pictat-o acum, am pictat-o si atunci, dar copacii erau mai mici sau, poate cã erau altii. Îmi amintesc cã atunci am avut critic de artã, la acea expozitie, pe profesorul Florin Stoenescu, care, spre suprinderea mea, mi-a apreciat lucrãrile. Dar, stiti cum e, la astfel de expozitii, critica devine, câteodatã, mai dulce, si critica devine putin nunantatã, dar dumnealui era un om destul de direct.
Imaginatia, principala „muzã” pentru pictorul Marian Teletin
INSPIRATIE…Întrebat de muza sa si ce-l inspirã atunci când picteazã, Marian Teletin ne spune cã tot ceea ceea ce aseazã pe pânzã vede înainte, cu ochii mintii. Îl ajutã foarte mult sã ajungã la acea stare meditatia, dar nu cea orientalã, ci o meditatie proprie, când gândurile îi zboarã la ceea ce îsi doreste sã exprime prin picturã. „Ce mã inspirã pe mine !? Când pictez peisaje, ceea ce fac acum, la Corni, este foarte departe de stilul meu. Nu mai sunt obisnuit sã fac releveu dupã ceea ce vãd. Nu mai am aceastã meteahnã. O fac acum pentru cã este un drum pentru mine. Când pictez asa, am o stare beneficã mie. Dar, când pictez în stilul pe care eu îl agreez, pot spune cã este ceva mai ciudat. Intru în atelier fãrã niciun fel de gând. Mã asez în fata pânzei albe si petrec cam o orã uitându-mã la ea. Mã apuc sã pictez, fãrã sã stiu ce pictez. Prima datã încerc niste culori pe pânzã, dar nu fac multe, trag câteva linii, fãrã sã urmãresc ceva coerent. Urmeazã apoi o altã perioadã care tine, zic eu, de creatie în jurul acelor linii. Încep sã meditez, dar nu în stilul oriental (oprirea gândirii si lãsarea eu-lui interior liber – n.r.). Mã gândesc la acele linii trasate la început. E ca atunci când adormi si începi sã vezi niste imagini care ti se plimbã în cap, în faza aceea, de semisomn. Atunci eu încep sã vãd ceea ce trebuie sã pictez. Creierul meu, poate cã e deformat sau bolnav, dar nu mã intereseazã. Am pictat o datã asa douã personaje pe care critica de artã i-a intitulat „Cei doi papistasi”. M-a întrebat un critic cum de mi-a venit ideea sã-i pictez. I-am spus cã nu mi-a venit nicio idee, ci cã m-am întâlnit cu oamenii acestia, în timp ce m-am asezat sã pictez. Poate cã, undeva în timp, acesti doi oameni au existat si este un exemplu de cum lucreazã imaginatia mea. Altfel spus, eu am o muzã imaginativã, fictivã”, ne-a dezvãluit Marian Teletin.
