spot_img
spot_img
1.7 C
Vaslui
23-nov.-2024
spot_img
spot_img

De vorbã cu doi cersetori din Vaslui

- Advertisement -

Deloc sfânt… Sub imaginea unui om necãjit, Viorel nu e ceea ce pare, consumã zilnic alcool

REPORTAJ: „Eu ce mãnânc? Nu tre’ sã mã pun în genunchi sã fac de-o pâine”

POVESTI „Mâna întinsã, care nu spune o poveste, nu primeste pomanã”, dar cersetorii vasluieni au fiecare câte una. Ziarul Vremea Nouã a stat de vorbã cu doi dintre cersetorii din Vaslui si a încercat sã le afle povestile. Cititi un material ce pare a fi rupt din realitatea sãrãcãcioasã a Vasluiului, o realitate pe care o vedem la colt de stradã si de care ni se face milã când trecem pe lângã ea. Este doar aparentã, lucrurile nu stau chiar asa cum le vedem.

Aurelian si Viorel cersesc de ani de zile pe strãzile Vasluiului. Când îi vezi, îti lasã impresia unor oameni sãraci si neajutorati, iar dacã stai sã le asculti varianta lor de poveste, chiar crezi asta. Povestile lor seamãnã izbitor de mult: de la o seringã a pornit tot necazul, un necaz despre care niciunul nu stie sã spunã ceva din punct de vedere medical. Nu-si pot folosi picioarele, nu au familii echilibrate din punct de vedere emotional sau financiar, nu au carte, nu au o viatã normalã. Dar nici nu-si doresc sã se lase de cersit, se complac în situatie si preferã sã trãiascã din mila oamenilor. Imaginea pe care o lasã la colt de stradã e una care cere compãtimire, dar, stând cu ei de vorbã, începi sã-ti pui întrebãri privitoare la situatia lor.

Deloc sfânt… Sub imaginea unui om necãjit, Viorel nu e ceea ce pare, consumã zilnic alcool

„Acum stau sã fac bani de mâncare, cã n-am nici bani de pâine, n-am ce mânca…”

În zona fostului magazin Enache, îl zãresc pe Viorel, 46 de ani, stând pe un carton, cu un picior descoperit, tocmai pentru a i se vedea defectul medical. Acceptã repede sã stea de vorbã cu mine, cãci stie cã dacã îsi zice bine povestea, e rost de ceva ajutor din partea comunitãtii. Are laba piciorului strâmbã si rotula deplasatã; se deplaseazã greu. Zice cã a ajuns asa din cauza unei injectii, însã nu stie sã explice concret ce s-a întâmplat. Nu mai stie exact diagnosticul si se încurcã în ani si în detalii. Povesteste cã în 1986, pe când avea 4 ani, a fost supus mai multor interventii, însã mare lucru nu s-a mai putut face. Dar dacã în 1986 ar fi avut 4 ani, acum trebuia sã aibã 32 de ani, iar el zice cã are 46 de ani: „Eram cu piciorul invers, rotula o aveam la spate, am fãcut vreo sase operatii, degeaba”. Spune cã a crescut într-o Casã de Copii din Bârlad, pentru cã „asa o vrut mama. Da’ era bine acolo, mâncai, dormeai, acolo fãceai carte. În vacantã ne dãdea acasã, iar când începea scoala, ne ducea înapoi. Am stat acolo pânã la 20 de ani, când s-a îmbolnãvit mama si nu am mai putut sã mã tin de carte”. Însã în Centrul de copii, acestia sunt tinuti pânã la majorat, asta însemnând 18 ani, nicidecum pânã la 20 de ani.

Relatia cu rudele nu e prea grozavã, iar asta reiese din ceea ce el însusi povesteste: „Mama murit, iar tata are femeia a doua si are patru-cinci copii. Lucreazã la Canalizare si stã acolo (arãtând cu degetul)… La Confectii. Mai vorbesc din când în când cu el, dar cu femeie-sa nu vorbesc”. Când vine vorba de un ajutor din partea acestora: „nu, nu, nici nu-mi trebuie, domnisoarã, asa ceva. Eu de bine, dacã am, mãnânc, dacã nu am, nu mãnânc. Nu-mi trebuie, lasã-mã, asa, sãrac cum m-o lãsat Dumnezeu. Cât mai pot, cât nu mai pot, asta e…”. Mai cã ti se face milã, dar când te învãluie în damful de alcool proaspãt bãut, te întrebi oare cât de adevãrat e ce zice el acolo.

Povestea continuã cu detalii despre fratii sãi: a avut un frate care a murit acum trei ani, „bolnav cu capul, a fost bãtut de niste bãieti, cre’ cã din cauza unor conflicte” si mai are o sorã cu care vorbeste din când în când, dar cu care nu are o relatie prea strânsã din cauza cumnatului: „mã respect cu ea, mã mai întreabã <<ce faci, frati-miu?>>, cu nepotii vorbesc, dar din cauza lu’ cumnatã-miu, nu prea vorbim cine stie ce. Ea e bolnavã, e în spital, are probleme cu mâinile. De asta stau, sã fac si eu ban”. Vecinii spun despre el cã n-ar fi chiar asa de sfânt; îi place sã bea si sã facã scandal, cãci nu degeaba a divortat sotia, iar ceilalti membrii ai familiei au ales sã nu mai tinã legãtura cu el.

„De câte ori trece Pavãl pe lângã mine <<nu mai sta, mã, sã cersesti>>. Da’ ce vrei sã fac? Dã-mi sã mãnânc, frate!”

A fost cãsãtorit, dar a divortat acum câtiva ani, dar zice cã nu din cauza lui, ci a socrilor, care si-au bãgat nasul unde nu le fierbea oala: „Am o fatã, mãritatã, 21 de ani, are doi copii, o fatã si un bãiat. Bãrba’su lucreazã în constructii, iar ea are grijã de copii. Acum o sãptãmâna a botezat-o, am fost, dar nu prea m-am bãgat în aliante asa. Cu sotia mai vorbesc asa, din când în când. Am divortat din cauza lu’ soacrã-mea si socru-miu, care au murit, asta este când te bagi unde nu trebuie”. Pe fatã zice cã a conceput-o la 17 ani, dar nu prea iese socoteala: 17 plus cei 21 pe care îi are fata rezultã 38. Acum stã într-una din garsonierele comunitare de pe Copou, în asa- numitele „Ce-uri”. Nu plãteste chirie pentru cã din cei 120 de lei de abia îi ajung sã mãnânce: „Ce sã te descurci cu banii ãstia, mãcar de aveam trei milioane, 300 de lei mai zici, spuneai, bã, am trei milioane, dai jumate acolo, dar mai rãmâi si tu cu jumate. Da’ asa, vii, ti-am dat tie pe aceia, eu ce mãnânc? Nu tre’ sã mã pun în genunchi sã fac de-o pâine?”.

Zice cã se descurcã singur sã meargã, nu îl dor picioarele, dar nu poate depune efort, nu poate munci. Trãieste din mila oamenilor care îl stiu si îi mai dau de mâncare. Din partea primãriei, spune cã nu primeste ajutor social: „Pe baza lor, mori de foame. De câte ori trece Pavãl pe lângã mine <<nu mai sta, mã, sã cersesti>> . Da’ ce vrei sã fac? Dã-mi sã mãnânc, frate! Vrei sã dau în cap sã mã duc la puscãrie? Eu sunt om de puscãrie? <<Sunt bun de muncã?>>, i-am zis. Dacã as fi sãnãtos, n-as sta eu pe chetrele astea pe aici. <<Da… Mai vii pe la mine>>, mi-a zis. De câte ori mã duceam, spuneau oamenii ãia de pe acolo cã e plecat, ba la Iasi, ba la Bârlad, ba la Bucuresti, ca sã nu te ajute”. Spune cã ajutorul social i-a fost tãiat când Vasile Pavãl a devenit primar, pentru cã de la Cristea a beneficiat de ceva ajutor: „Fãrã cantinã socialã, cã ne-a zis sã plãtim 30-40 de lei, dar de unde, frate, 30-40 de lei? Am noroc cã mã mai cunoaste oamenii, mai îmi dã de mâncare, stie cã de mititel sunt copil necãjit. Mai era primarul Cristea, acela mai era cum mai era, ãla te mai ajuta, si cu cantina socialã, si cu ajutorul social. Cât aveai acolo, cât nu aveai, ploua, ningea, îti bãtea în usã cu un ajutor”. Nu are nevoie de cãrut, pentru cã „multumesc lu’ Dumnezeu cã pot sã merg. Dacã era, fereascã Dumnezeu, sã nu pot sã merg, sã nu am un picior, sã merg în cârje… Asa da, dar dacã pot sã merg… Vorba aceea, trag a pagubã aiurea?!”.

Pe Viorel îl puteti vedea zilnic, lângã fosta Casã a Cãrtii. „Lucreazã” în douã ture, prima între orele 8 si 12, iar tura a doua, de la ora 13 si ceva pânã pe la ora 15. „La 12 mã duc acasã sã mãnânc si mã întorc la 1 si ceva. Asta dacã e vremea frumoasã, cã dacã stau în frig, nu-mi convine, mai mult mã costã pastilele decât fac. Pentru 4-5 lei… sau 10 lei. Iarna, dacã poti sta jumãtate de orã… E frig si asa cã mergi, da’ sã mai stai într-un loc…”.

De „meserie cersetor”… Aurelian trãieste bine si nu-si plânge deloc de milã

„Am fost martea trecutã la Sf. Parascheva. A fost bine, frumos, mi-a plãcut, dar nu ne-a lãsat politia prin tren cu cersitul”

Câtiva metri mai departe, Aurelian cerseste si el. Situatia lui e mai gravã, el nu poate merge deloc, pentru cã are picioarele amputate. Dar îsi foloseste forta mâinilor si se tãrâste pe jos. Tot de la o injectie a pornit si necazul lui, dar nu stie sã explice ce si cum. De fapt, el nici nu e foarte deschis în a-si spune povestea, zice câte ceva printre picãturi, în timp ce se uitã umil la trecãtori. Îi dau o plãcintã cu brânzã, el o ia, desface punga, se uitã, ia o gurã si… Închide punga la loc. Nu cred cã i-a plãcut. Dar o bagã sub hanorac. Când n-o fi nimic de mâncare, o fi bunã si aia. O femeie scoate douã mere din sacosã si i le dã. Înfulecã cu poftã dintr-unul si, apoi, îsi ia iar fata de umil.

Are 34 de ani si e din Deleni. Ziua e prin Vaslui, pentru cã aici oamenii îi mai dau un ban, o mâncare, iar seara se duce acasã, în Deleni, pentru cã are abonament gratuit la autobuz. Spre deosebire de Viorel, el nu-si plânge deloc de milã: „tata e acasã, lucreazã, iar mama-i moartã de mult. Dar eu mã descurc, multumesc lu’ Dumnezeu. A zis cineva cã îmi aduce din Anglia un cãrucior, un director care a plecat la fatã (n.r. fiica acestuia). Marius îl cheamã, se ocupã cu de astea… Plecãri în Anglia, în Portugalia…ajutã oameni”. Primeste ajutor social, 350 de lei, dar si pensie de handicap. Nici despre el oamenii nu spun lucruri prea frumoase; se ia de fete si nu vorbeste prea frumos cu ele.

Povesteste cã de Sf. Parascheva a fost la Iasi, la Mitropolie, dar e dezamãgit cã pe tren nu prea a putut sã-si facã „meseria de cersetor”: „Am fost martea trecutã la Sf. Parascheva. A fost bine, frumos, mi-a plãcut, dar nu ne-a lãsat politia prin tren cu cersitul”.

El recunoaste cã l-a ajutat primãria mult: „m-a ajutat bãietii mult”. Dar îl întreb si dacã merge la Cantina Socialã si-mi rãspunde categoric „nu, nu, nu mã duc eu la cantinã niciodatã”. Vãd cã se agitã si-l întreb dacã e vreo problemã: „Nu, nu. Tre’ sã treacã niste bãieti, cã plecãm la o înmormântare, la accidentul ãla de la Moara Domneascã, cu ambulanta. Astãzi îl înmormânteazã pe nea Vasilicã”. Îsi aranjeazã hanoracul si rucsacul si dã sã se întoarcã pentru a scãpa de întrebãri, dar se întoarce cu fata înapoi la mine si mã milostiveste cu o urare „Sãnãtate! Doamne ajutã!”.

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.