Fosta bază de producţie industrială a ICMRS arată ca după bombardament * După ce au golit locul de fier şi cărămidă, talibanii încă mişună printre dărâmături * Societatea vrea să securizeze perimetrul şi să amenajeze o staţie de betoane
Nici gardul nu a mai rămas din baza de producţie industrială a Întreprinderii de Construcţii, Montaj şi Reparaţii Siderurgice de la Galaţi. Situată la ieşirea din oraş spre Smârdan, în nordul ArcelorMittal, fosta BPI a ICMRS se întinde pe o suprafaţă de mii de metri pătraţi. Altădată, ICMRS îşi producea acolo prefabricatele folosite la construcţia combinatului de oţel din sudul Moldovei, în anii ’60, şi, mai târziu, la reparaţiile curente de pe platforma siderurgică. Astăzi, şi întreprinderea, şi baza sunt umbre palide a ceea ce erau odată. Cu doar 250 de salariaţi rămaşi din peste 10.000, societatea este în insolvenţă şi încearcă să se salveze de la faliment, iar fosta sa bază de producţie industrială arată ca un trup sfârtecat de lupi flămânzi, prin măruntaiele căruia mai mişună, ca nişte viermi, talibanii care caută fier şi cărămidă.
„Când am văzut ce-i acolo, mi-au dat lacrimile”
Cândva, baza de producţie industrială a ICMRS arăta ca un furnicar în care lucrau sute de oameni. „La BPI erau concentrate producţia de prefabricate mecanice, de construcţii metalice, de geamuri termopan şi activitatea de îndoit ţevi. La bază se găseau şi laboratorul de încercări, şi autobaza. Între 600 şi 800 de oameni lucrau acolo, în medie, din anii ’60 până în 1998, când au avut loc primele plecări în masă”, îşi aminteşte liderul de sindicat de la ICMRS, Alexandru Serea.
Acum, clădirile nu mai există. Singurele vestigii care sugerează că acolo s-a făcut producţie odată sunt câţiva pereţi şi piloni masivi din ciment. Aceştia au scăpat de mâna hoţilor nu pentru că sunt mari (talibanii ar fi găsit, cu siguranţă, o soluţie de a-i „evapora”), ci pentru că nu pot fi valorificaţi pe piaţa neagră. În schimb, de fier vechi şi cărămidă nu mai e nici urmă – locul arată de parcă ar fi fost devastat de un roi de lăcuste mâncătoare de metal şi argilă. Într-o aşa de completă distrugere, apariţiile talibanilor ici şi colo, când pe un morman de moloz, când pe un zid rămas încă în picioare, sunt cu atât mai surprinzătoare.
Priveliştea este terifiantă. „Ştiam că s-a demolat totul la BPI, dar când am văzut cu ochii mei ce-i acolo, mi-au dat lacrimile”, spune un fost salariat de la ICMRS.
Ferindu-se să-şi dezvăluie identitatea, omul învinuieşte echipa care a condus societatea după privatizarea acesteia, în 2004, pentru acest dezastru. „BPI şi întregul ICMRS au fost ca un copil de bani gata, care a cheltuit până la ultimul bănuţ. Dintr-o firmă bogată, a ajuns în ultimul hal. La privatizare, Ovidiu Muşetescu – fie-i ţărâna uşoară! – a şters mare parte din datoriile societăţii, dar în zadar. Doamna Voica Marinescu, cea care a condus ICMRS timp de cinci ani după privatizare, a vândut proprietăţi şi materiale pe nimic, a cumpărat maşini şi utilaje la suprapreţ şi a înglodat firma în datorii la bănci. Faptele vorbesc”, afirmă fostul salariat al întreprinderii.
O staţie de betoane ar putea fi amenajată la BPI
Actualul director al ICMRS, Anton Coman, care îndeplineşte şi funcţia de administrator special în perioada în care firma se află în insolvenţă, afirmă că nu vrea să lase fosta bază de producţie industrială în paragină. „Încerc să ţin gardul în picioare – sau ce a mai rămas din el. Ce rup hoţii în timpul nopţii noi punem la loc ziua. Luna viitoare începem să îl refacem în întregime şi, după ce împrejmuim cei 7.000 de metri pătraţi pe care îi avem acolo, vrem să iluminăm perimetrul”, declară Coman.
Directorul, care a condus ICMRS şi înainte de fi privatizată, susţine că vrea să amenajeze la BPI o nouă capacitate de producţie, care ar putea contribui la redresarea societăţii. „Toate echipamentele care erau acolo datau din anii ’60, erau energofage şi, deci, ineficiente. Noi încercăm să ţinem în viaţă acum activitatea de construcţii. Avem staţia de asfalt care lucrează. Mai avem, pe stoc, o staţie de betoane şi analizăm posibilitatea de a o amenaja anul acesta chiar la fosta bază de producţie industrială. De aceea vrem să securizăm acel perimetru”, afirmă Coman.
Copleşită de datorii la stat, la bănci, la furnizorii de materie primă şi la propriii angajaţi, ICMRS a intrat în insolvenţă în noiembrie 2011. Societatea a încheiat anul respectiv cu pierderi de două milioane de euro. Pierderi duble, generate şi de scăderea comenzilor de lucrări după declanşarea crizei economice în toamna lui 2008, au fost înregistrate şi în anii 2009 şi 2010. ICMRS încă aşteaptă verdictul instanţei, referitor la intrarea în reorganizare sau în faliment.
