ÎNTRE DÂRZENIE SI DERUTÃ “Dacã altcineva ar fi avut viata mea în toti cei 93 de ani si ar fi fost condamnat la 45 de ani de ocnã, ar fi îndurat ani la rând foamea si frigul numai cu bucuria gândului cã încã este viu, acela ar fi spus acum fãrã ezitare cã e scârbit de lumea din jur. Eu însã nu-mi permit sã spun una ca asta, pentru cã încã mã simt norocos cã trãiesc”! Acest mod de a privi viata, fãrã resentimente, fãrã durere, în ciuda celor 10 ani petrecuti în lagãrele de exterminare ale patriei comuniste (1948 – 1958), în ciuda nedreptãtilor crunte de dupã eliberare, îi dã colonelului (r) Lucian Petrescu, nu doar distinctia unui erou adevãrat, dar si nobletea unui om desãvârsit. Si cine ar putea vorbi cu mai mult adevãr, cu mai multã sinceritate despre momentul de rãscruce al istoriei României, din ziua de 23 august 1944, dacã nu unul dintre ofiterii care au trãit acele momente, cu toatã tensiunea, deruta si îndârjirea? Alãturi de el, si-au amintit acea zi alti doi eroi ai judetului, Vasile Adam si Nicolae Batog.
“Mã nãpãdesc amintirile! Eram tânãr, ca multi dintre dumneavoastrã. Aveam 23 de ani, când în noaptea de 22 august 1944, Regele a rostit la microfon cã ne despãrtim de Germania si ne aliem cu anglo-americanii si rusii. 23 august 1944 m-a surprins în zona Câmpulung Muscel, la Nucsoara. Eram sublocotenent, aveam rãspundere mare, desi aveam un grad mic. Eram cu un grup de ofiteri superiori si ne gândeam, fãcând parte din Marele Stat Major, ce vom face în viitor. Asteptam ordine! Iar ordinele care au venit au fost groaznice pentru noi. A fost atunci, pentru noi, o loviturã foarte puternicã, pentru cã nu vreau sã vã ascund faptul cã exista o camaraderie puternicã între noi si armata germanã. Doar noi nu plecasem la rãzboi fãrã un ideal, fãrã un crez, am plecat gândindu-ne cã jertfa noastrã va întrona, într-adevãr, o Românie, asa cum o stiam noi, în 1918. Am avut si o micã bucurie în suflet, cã, odatã cu acest fapt, înceta bombardamentul anglo-american. Ce a însemnat pentru noi bombardamentul anglo-american? Nu se poate uita! Sunt zile pe care poporul român le-a trecut cu mare înfricosare. Tara începuse sã fie distrusã, începând cu cãile ferate, clãdirile importante, nodurile de comunicatie si însãsi populatia civilã suferea foarte mult. Transeele nu mai erau sigure, pentru cã forta care venise asupra noastrã, cu avioane B29, era prea puternicã, în raport cu mica noastrã tarã mioriticã. Micã si frumoasã! Dar a venit momentul în care a trebuit sã îl ascultãm pe Rege”, îsi aminteste Lucian Petrescu.
“Aveam 20 mii de ostasi germani cu noi. Si am primit ordin: lãsati-i sã plece pasnic! Sau faceti front de luptã”!
“De aceea 23 august, pentru noi, este un nod foarte important în istorie. Vã afirm cu toatã forta si cu toatã rãspunderea, cã armata românã, o armatã micã, dar puternicã, nu a fost învinsã niciodatã! Armata românã s-a retras, armata românã a avut momente grele, dar nu a fost învinsã niciodatã. Stie si inamicul lucrul acesta, chiar dusmanii nostri au admirat vitejia ostasului român. Vitejia ostasilor români nu are egal în Europa si nici în lume. Ostasul român s-a sacrificat pânã la momentul când trupul si sufletul lui au intrat cu totul în glia tãrii! Atunci, pe 23 august, am avut, într-adevãr, un moment de derutã, n-am stiut la un moment dat ce sã facem. Dar întotdeauna ostasul român, indiferent de gradul pe care l-a avut, a executat ordinul superior. Regele a dat ordin: începând de azi nu se mai trage împotriva rusilor. Si atunci ne-am hotãrât. Ce-am fãcut cu armata germanã care era lângã noi? Aveam peste 20 de mii de ostasi si ofiteri germani, cu noi, pe valea Prahovei, împânziti peste tot. Am primit ordin: lãsati-i sã plece în mod pasnic, dacã nu vã atacã, iar acolo unde existã opozitie, luati front de luptã! Multi au plecat, altii au fost luati prizonieri”.
“Mi-am vindecat mintea de toate durerile, dar sufletul, uneori, în singurãtatea lui, mai plânge”!
REPERE Lucian Petrescu s-a nãscut în 1921. Este unul din cei 105 ofiteri si subofiteri români, arestati si condamnati de comunisti în 1948, pentru un asa-zis “sabotaj contra Armatei Populare”. A primit atunci o condamnare, care si azi îi dã fiori: 45 de ani de închisoare! Mãrturiseste lucruri din infernul închisorilor cu nobletea unui suflet care s-a împãcat cu sine si cu uriasele sale poveri sufletesti: “Am stat un an de zile într-o celulã tip-fântânã cu o singurã ferestruicã, încât nu vedeam nimic. Soarele nu pãtrundea decât cinci minute pe zi, când apunea”, povesteste acesta, închipuind cu gesturi largi, locul din care n-a mai crezut cã va iesi vreodatã viu. Timp de zece ani a trãit în cele mai cumplite chinuri, în toate coloniile canalului, Poarta Albã, Culmea, Peninsula sau Capul Midia. A cioplit în piatrã, a sãpat, a încãrcat vagoane. Fãrã hranã zile întregi si tânjind ore în sir dupã o canã cu apã. „Nu mã mai doare sã povestesc, cred cã mi-am vindecat mintea de toate durerile de atunci. Sufletul însã, uneori, în singurãtatea lui, mai plânge. Mã trezesc noaptea din somn si parcã-mi vãd camarazii murind lângã mine, de foame, de bãtaie, de ger, de tot ceea ce iadul, cât e el de iad, nu poate cuprinde. Dar sã stiti cã nu simt urã, ci milã. O milã nesfârsitã pentru atâtea suflete nevinovate, peste care unii puteau trece atunci cu bocancii si la propriu si la figurat”.
“Ne-am bucurat pentru cã se termina mai repede rãzboiul”
În ziua de 23 august 1944, Vasile Adam era elev la Scoala Militarã din Radna, judetul Arad. “A venit comandantul scolii, colonelul Alexandru Petrescu, si ne-a spus cã tara noastrã s-a aliat cu SUA, Anglia si URSS, asa cã vom întoarce armele împotriva nemtilor. Am plecat imediat din tabãra de instructie. Pe moment, toti eram bucurosi pentru cã ne-am dat seama cã rãzboiul se va termina mai repede”, îsi aminteste Vasile Adam, care a ajuns astãzi la venerabila vârstã de 92 de ani, fãrã a-si pierde însã luciditatea si memoria.
Prima actiune: ocuparea aerodromului din Arad
“Imediat dupã ce comandantul ne-a adus la cunostintã decretul regal, la scoalã a sosit un ordin prin care se dispunea formarea unui detasament de luptã pentru ocuparea aerodromului din Arad, aflat în mâinile nemtilor. A fost o actiune foarte rapidã, pentru cã deja nemtii îsi luaserã avioanele si au mai rãmas doar trupele de pazã. I-am înconjurat si i-am dezarmat”, îsi aminteste colonelul în rezervã Vasile Adam. Pentru faptele sale, acesta a fost decorat cu medalia de rãzboi “Bãrbãtie si Credintã”. În judetul Vaslui au mai rãmas aproximativ 1500 de veterani de rãzboi, în conditiile în care în 1990 erau peste 20 de mii.
“Au fost vremuri foarte tulburi, dar conta sã lupți!”
Despre actul de la 23 august 1944 s-a scris si s-a vorbit de multe ori. Comunistii au transformat-o în ziua insurectiei armate, pentru care si-au arogat merite. În mare parte, istoricii au cãzut de acord asupra acestei zile, dar ea continuã sã fie reintepretatã chiar si astãzi, dupã 70 de ani. Regele Mihai nu a fost de acord cu depãsirea liniei Nistrului si cu înaintarea Armatei Române în interiorul URSS, alãturi de armatele Germaniei naziste. La 23 august 1944, în urma refuzului maresalului Antonescu de a încheia armistitiul cu aliatii, Regele Mihai îl demite si apoi îl aresteazã pe maresalul Ion Antonescu si numeste un guvern militar. Istoricii sustin cã asa s-a scurtat rãzboiul cu sase luni. Ce îsi aminteste unul dintre singurii veterani de rãzboi din Bârlad, Neculai Batog, fost aviator, care a fãcut rãzboiul al doilea în întregime, sunt frânturi din ceea ce s-a întâmplat, iar acolo unde vremurile si-au pus amprenta, fostul aviator având peste 100 de ani, fiica lui, Crizantema Budes ne-a relatat ceea ce pãrintii sãi i-au spus când amintirile acelei memorabile zile de 23 august 1944 încã mai erau vii. Concluzia: rusii au fãcut rãu României si locuitorilor sãi!
“În cursul serii, Regele Mihai a transmis prin radio o proclamatie cãtre popor, prin care anunta acceptarea armistitiului cu rusii si americanii. Eu nu-mi amintesc prea multe, dar stiu cã nemtii au fost mai buni cu românii de pe linia frontului, ei veniserã sã ne ajute pe noi împotriva rusilor. <<Heil Hitler!>> strigau mereu. Rusii au venit dupã 23 august la noi, satul meu era chiar pe linia întâi a frontului! Pe un deal erau rusii si pe un deal nemtii. Mã gândeam mereu la familia mea, dar actul de la 23 august a fost necesar, cã altfel nu mai se instaura regimul comunist. A fost bine. Rusii se comportau frumos…Ce era sã facem? “, a fost cam tot ce-si aminteste Neculai Batog despre acea zi memorabilã, 23 august 1944.
“Bunicul s-a dus în beci si a tãiat cepul la butoaiele cu vin aruncând vinul, ca sã nu se îmbete rusii”
“Tata a luptat tot rãzboiul la doilea, de la început pânã la sfârsit. Ne-a povestit de multe ori si el si mama prin ce au trecut atunci, la 23 august, si perioada când eram aliati cu nemtii si perioada când eram cu rusii. De fapt, ei nu au reusit sã plece în refugiu, pentru cã satul era chiar pe linia frontului. Mama îmi povestea cã rusii erau foarte rãi si îsi amintea cum un soldat rus, mic si foarte rãu, a luat trei soldati nemti prizonieri si când unul dintre soldatii nemti s-a întors sã-l roage ceva, rusul având mitralierã în mânã, s-a enervat si i-a împuscat pe toti. Mama spunea cã fiind satul pe linia întâi a frontului, când se trãgea cu tunurile, aveau o groapã în porumb si când începeau bubuiturile fugeau ca potârnichile si intrau acolo toti ca sã nu fie omorâti. Mama spunea cã nemtii erau civilizati, se purtau frumos cu fetele, le dãdeau ciocolate… Când au venit rusii (pe 23 August – n.r.), lucrurile au luat o întorsãturã urâtã. Tãranii erau jefuiti ca în codru, fetele batjocorite. Aveau si ei în curtea lor animale. Bunicul, veteran din primul rãzboi mondial atunci, a fost prins în ogradã de un soldat rus care i-a pus pistolul la cap si i-a zis << Taie utca>>! Bunicul le-a spus sotiei si fetelor (una era mama mea), sã taie toate gãinile si ratele din curte. Iar rusul a plecat cu ceilalti soldati cu ele. Dacã nu le dãdeau orãtãniile, îi omorau. Sau povestea mama cã, atunci când veneau rusii, le lua pe fete si le ungea cu funingine ca sã nu îsi batã joc soldatii rusi de ele, cã erau domnisoare. Soldasii rusi erau murdari, plini de pãduchi, se urcau în pat încãltati, erau mizerabili si rãi. Nu conta cum erau camerele, curate … fãceau dezastre. Bunicul, primul lucru care l-a fãcut pe 23 august, dupã ce au venit rusii ca aliati, s-a dus în beci si a tãiat cepul la butoaiele cu vin aruncând vinul, ca sã nu se îmbete rusii, cã atunci când se îmbãtau fãceau prãpãd. Nu stiu alte amintiri de la mama, numai urât vorbea despre acel 23 august, când au venit rusii si comunistii la putere”, ne-a povestit Crizantema Budes.
