POLITICA DE ALTÃDATÃ
CONFIDENTIAL Dupã 161 de ani, pare a un fel de ironie a sortii sã se scoatã la ivealã, din înscrisurile îngãlbenite de vreme, faptul cã husenii n-au fost niciodatã usor de condus, nici mãcar când în functii de care depindea soarta urbei se aflau oameni ilustri, de-o importantã covârsitoare pentru întreg poporul român, cum ar fi Mihail Kogãlniceanu sau Anastasie Panu, acesta din urmã ajuns Ministru de Interne sub Domnia lui Cuza. Nici mãcar ei n-au scãpat de reclamatii si de critici dure: pentru cã a încercat sã contruiascã o sosea, Kogãlniceanu a fost numit „vandalul barãtcilor”, iar Anastasie Panu, pentru cã i-a sustinut proiectul, s-a ales cu toate blestemele negustorilor si vãduvelor din Husi, care i-au fãcut jalbã înlãcrimatã la Departamentul Lucrãrilor Publice. Într-o corespondentã personalã a celor doi, nici ei nu se lasã mai prejos si, mâniosi de criticile aduse, nu ezitã sã îi blagosloveascã pe huseni, numindu-i ignoranti, cu vointa schimbãtoare precum surâsul… curtezanelor!
COMBATANTI Istoria fermecãtorului „oras dintre vii” n-a fost nicioatã, se pare, una linã, care sã-si ducã firul fãrã zbucium, fãrã rãsunet! Temperamentali, husenii, fie cã erau oameni simpli de prin mahalale, fie cã erau negustori cu bani multi, nu si-au ascuns niciodatã pãrerile si nu le-a fost teamã sã se revolte, fie cine-o fi „mai marele târgului”, dupã cum istoria consemneazã. Un exemplu în acest sens este dat de o corespondentã cu totul specialã, din 1850, dintre doi ilustri oameni de stat ai poporului român, Mihail Kogãlniceanu si Anastasie Panu, ambii „putin huseni”, dupã cum, cu nostalgie mãrturisea Mihail Kogãlniceanu, pe atunci seful Departamentului Lucrãrilor Publice. Planificarea unei sosele în locul „Ulitei Mari” a târgului, i-a supãrat rãu pe localnici. Drumul impunea demolarea unor barãci, în care negustorii locali îsi vindeau mãrfurile. Anastasie Panu era la vremea aceea, reprezentantul Departamentului la nivel local si unul dintre cei care ar fi vrut ca orasul sã se modernizeze cât mai grabnic. Degeaba însã: când a dispus demolarea maghernitelor care stãteau în calea proiectului, husenii… s-au aprins! De aici si pânã la revoltã si jalbe trimise grabnic la Bucuresti, n-a mai fost decât un pas. În plângerile lor, acestia scriau cu patos cum a venit Anastasie Panu „om nemilos” ca sã le dãrâme dughenele, spre disperarea vãdanelor si a negustorilor „saraci”. Odatã ajunsã jalba la Kogãlniceanu, acesta îi scrie personal lui Anastasie Panu si i se adreseazã, solidar, dezamãgit de „mincinile si urzelile” nãscocite în reclamatie. „…Într-un chip nu pot crede cã partea sãnãtoasã (înteleg în minte) a populatiei din acel oras ar fi dorit ca statul quo de astãzi sã se pãstreze si cã sã nu se facã sosele, în privire cã Husii nu este la loc plifticos cum zice pomenita jalbã”, îi scrie Kogãlniceanu lui Anastasie Panu, contrariat de faptul cã husenii se împotrivesc modernizarii orasului.
Din onoare, Anastasie Panu a vrut sã îsi dea demisia!
LECTIE DE DEMNITATE Anastasie Panu (om politic, jurist, membru al Cãimãcãmiei de Trei din Moldova în perioada octombrie 1858 – ianuarie 1859), pe vremea aceea un reprezentat al Guvernului în teritoriu, supãrat cã husenii îl cred un rãuvoitor pentru oras, nicidecum un om care râvneste la evolutie, a vrut chiar sã-si dea demisia pentru cã a fost reclamat. Din onoare! Mihail Kogãlniceanu, încrezãtor în valoarea umanã si politicã a acestuia, îi cere însã sã nu renunte la functie, pentru cã astfel, scrie el, ar paraliza „putinul bine” din acest oras.
„1850, aprilie 24, Iasi, Scrisoarea lui Mihail Kogãlniceanu cãtre Anastasie Panu, aflat la Husi, în problema reclamatiei orãsenilor împotriva mãsurilor de urbanisticã luate de el ca director la Departamentul Lucrãrilor Publice.
Domnul meu,
Prin Eforia de Husi am primit alãturata jalbã retrogradã; a o încuviinta ar fi a statornici pentru a secoli haosul, mârsãvia si ticãlosia de astãzi. Poate sînt oarescare cereri, care meritã de a fi luate în bãgare de seamã, în privirea greutãtilor timpului; dar nici într-un chip nu pot crede cã partea sãnãtoasã (înteteg în minte) a populatiei din acel oras ar fi dorit ca statul quo de astãzi sã se pãstreze si cã sã nu se facã sosele, în privire cã Husii nu este la loc plifticos cum zice pomenita jalbã.
De aceea, domnul meu, deplin încredntat de dorinta dumneavoastrã de a contribui la îmbunãtãtirea amterialã a tãrii, singura îmbunãtãtire care din nenorocire ne este iertatã, si convins de cunostintele ce aveti, atât de despre concesiile ce se pot face, lãcuitorilor, cât si despre reformele practice ce sunt putiincioase (si pre care sînt hotãrât cu toate împotrivirile ignorantismului si a interesului a le aduce în împlinire), vã rog confidential sã-mi dati opinia d-voastrã, asupra fiescãrui punft a petitiei îndeosebi. Fiti siguri cã opinia d-voastrã va fi de o mare si de singurã greutate în hotãrârea ce va lua Departamentul asupra acestei petitii. Socotinta d-voastrã binevoiti a mi-o trimete în formã corespondentie particularã, si care va rãmânea numai pentru mine, nevroind ca sã vã expun strigãrilor concetãtenilor de acolo, precum mi-am pus eu aicea, fiind privind ca vandalul baratcilor si a tãrãbelor. Am auzit cã în lipsa mea a-ti fost în Iasi si cã ati fi fost în pelcare, de a vã retrage, din însãrcinarea ce v s-au pus, de cãtre Înãltimea Sa. Vã rog sã nu o faceti, cãci prin aceasta veti paraliza putinul bine ce s-ar mai putea face în acel oras. Sunt si eu putin husean si, de aceea, fiti sigur cã, cât voi fi ceva în acest departament, din toate puterile mele voi spijini buna d-voastrã silintã si dorintã pentru a se îmbunãtãti si înfrumuseta acel oras. Peste câteva zile vã vi trimite un suptarhitect spre a fi acolo statornic. Vã rog, domnule, binevoiti a primi mãrturisirea stimei ce am petnru d-voastrã si curajul d-voastrã în descurajarea generalã în care ne aflãm, si, credeti-mã a d-voastrã plea plecatã slugã,M. Kogãlniceanu, 1850, april 24 (Arh. St. Iasi, Colectia „Documente”, P. 560/9. Original)
1850, aprilie 28, Husi – Rãspunsul lui A. Panu, la scrisoarea lui M. Kogãlniceanu, privind protestul husenilor la mãsurile de urbanisticã luate de M. Kogãlniceanu în orasul Husi.
Domnul meu!
Vã stim de demult; ca român, inima mea a fã’cut pururi voturi petnru fiii patriei, ce-si simt misiunea lor si cearcã a o deplini. Scrisoarea d-voastrã de acum mã pune în drept a vã zice în fatã cã eu v-am numãrat pururi între aceia care formeazã speranta si viitorul nostru. Îmi cei a mea opinie asupra petitiei târgovetilor huseni. Ai spus-o domnul meu, în scrisoarea domniei tale si eu nu am decât a te copia pentru a zice tot ceea ce simti. Aceastã petitie e retrogradã, ea este afarã de adevãr, din timp si chiar din circonstantã. Este fals cã ulita s-ar afla locuitã de vãduve si sãrace dupã cum zic ei, care nu ar avea nici o închipuire, afarã de trei vãduve si doi negutitori nevoiesi, toate dughenile din Ulita Mare sunt ale unor oameni cu stare, pânã la 2000 de galbeni; cele mai multe dugheni sînt ale Dobrestilor, dintre care unul este prezidentul Eforiei si care unelteste intrigi si urzeste asemenea petitii.
Punctul 1 si al 2-le nu meritã nici o discutie, punctul al 3-le se poate lua în debatatie pentru a se arãta falsitatea lui. Lãcustele n-au mâncat nicicum smochinele, icrele, citurile, postavurile si celelalte. Asemenea si boala vietelor n-a vãtãmat lipscãniile si bãcãliile cu care sînt pline ulitele noastre. Focul de la 1844 nici au atins târgul, dcât numai la un colt; el a incediat mahalalele ce s-au clãdit la loc mai frumos încã.
Spicul salhanalelor se urmeazã tocmai de cea mai mare parte dintre proprietari dughenelor, precm sînt 3 frati Dobresti, care tin în posesie si mosii, si satrarul Danilciu, medelnicerul Holban, Clucerul Buzdugan (…). Toti acestia însã sînt negutitori cu tãrãbi si soproane desi unii se aflã boieriti. În fine, petitia e atât de retrogradã si mincinoasã încât de mai multe ori, vrând a o replica, din cuvânt în cuvânt, cum poate d-ta ai dori am tresãrit de indignatie si n-am putut a vã face decât un rãspuns fãrã îndoialã necorespunzãtor (…) Departamentul n-ar trebui sã primeascã nicidecum petitia asta. El a pus odatã încredirea în mine aicea. Responsabilitatea binelui sau a rãului a datorit dar sã o lase asupra-mi. Mie sã cuvine lacrãmile si blestemele vãduvelor, dacã as fi cãlcat drepturile lor”.
(…)
„Mie mi se pare cã publicul nu are totdeauna dreptate si cã vointa lui adesea este ca a nei curtezane ce surâde numai aceluia care umblã dupã capriciile sale. Cuget încã si mai departe cã pentru a face un mai bine obstesc nu trebuie sã ne oprim în calea noastrã de plângerea unuia, a doi si a trei.
(…)
În mare, ca si în miniaturã, aceleasi trãsuri caracteristice, aceleasi îndemnuri. De aceea, si în treaba baratcelor de la Husi eu nu pot mai mult a fi… Iatã o copie de pe scrisoarea ce am scris domnului Ministru mai înainte de a merge la Iasi. Binevoiti a o ceti.
(…)
Domnul meu, numãr zioa de astãzi între cele plãcute ale vietii mele; am venit într- însa în relatii personale cu d-ta. Mã mãgulesc a crede cã pe viitor îmi vei da voie a cultiva aste relatii mai mult, stimabile, pentru misie. Nu ti-am rãspuns cu posta trecutã, cãci eu nu mã aflam acasã, astãzi viind plinesc o datorie multãmitoare. Mîine plec iar la tarã. Al -voastrã plecat serb, A. Panu (1850, aprilie, vineri, 28, Husi).
