În decembrie 1989, vasluianul Doru Iancu a asistat la împuscarea sotilor Elena si Nicolae Ceausescu. Era soldat în unitatea militarã de la Târgoviste. A fost în mijlocul împuscãturilor si a trãit clipele de groazã în care toti trãgeau si se împuscau reciproc fãrã sã stie cã sunt din aceeasi tabãrã. În aceeasi perioadã, la Vaslui, profesorul Milutã Moga a intrat cu forta în biroul primãritei. „Mi-am luat inima în dinti si am intrat în sediul Comitetului municipal de partid si al primãriei cu toatã opozitia gardienilor. Asa avea sã dau de prima secretarã si primãritã a municipiului, o croitoreasã din Bârlad, “scolitã” la “Stefan Gheorghiu”. I-am solicitat sã pãrãseascã incinta, întrucât timpul ei si al altora ca ea, trecuse. Pe un ton tipãtor mi-a spus cã pot fi arestat. I-am replicat cã nu eram primul si nici ultimul care nu as fi “bucurat” de un asemenea tratament, zicându-i apoi: pleacã pânã nu este prea târziu si pe usa din dos. Aceasta a plecat, iar sediul a rãmas liber”, îsi aminteste profesorul Moga. Este povestea a doi vasluieni, aflati în mijlocul evenimentelor din 1989. Niciunul dintre acestia, nu este si nici nu a cerut certificat de revolutionar!
Ce s-a întâmplat în decembrie 1989 la Târgoviste
SOLDAT A fost chiar în mijlocul evenimentelor din decembrie 1989, în zilele în care se hotãra soarta tãrii si chiar în locul în care viata cuplului Ceausescu a încetat si nimic nu a mai fost ca înainte în România. Doru Iancu, în decembrie 1989 soldat în unitatea din Târgoviste în care au fost executati Ceausestii, povesteste: „A început sã se tragã în noi în nestire de pe blocurile de pe lângã unitate. De unde venea rafala, trãgea toatã unitatea. Ceausescu era în unitate. Pe 23 seara, a început sã se tragã din nou, iar pe 24 au venit în ajutorul nostru vânãtorii de munte. Atunci am vãzut primii oameni trãgând în noi. (…) Ceausescu a început sã fluiere “Eroi au fost, eroi sunt încã”. Eram la vreo 15-20 de metri. Ea a spus: “Nicule, ãstia chiar ne împuscã!”. El a spus: “Trãiascã România liberã si independentã! Moarte trãdãtorilor!” Un individ cu barbã a dat ordin de foc. Dupã 25 de ani de la aceste evenimente, nu are carnet de revolutionar, desi a fost cel mai aproape de istoria Revolutiei si cele mai mari pericole.
În decembrie 1989 era soldat în unitatea militarã din Târgoviste în care au fost adusi sotii Ceausescu. A participat la luptele care s-au dat în oras, crezând cu tot dinadinsul cã teroristii vor sã-i elibereze pe cei doi.
„Perioada stagiului meu militar a fost septembrie 1988 – februarie 1990. Eram la Unitatea Artilerie Antiaerianã, activând atunci ca furier al comandantului uneia dintre cele douã unitãti: 01378. Pe 16 decembrie, s-a dat pentru prima datã alarma. A doua zi, s-a adus munitie de tun, ceea ce nu se mai întâmplase pânã atunci. Au fost adunati toti soldatii si toate cadrele si ne-au dat munitie de rãzboi. Ne-au fost date 4 încãrcãtoare cu câte 30 de cartuse fiecare. A fost o situatie cam ciudatã si mai ales militarii care aveau familii au intrat în panicã. Se auzise de Timisoara si ne era fricã sã vorbim. Doar soapte pe ici pe colo. Începând cu aceastã zi, unitatea a fost strict pãzitã. Aveam ordin sã tragem în orice miscã, dacã nu se oprea la somatie”, povesteste Doru Iancu.
Au urmat zile de cosmar în care si-a pus problema supravietuirii, în conditii de incertitudine si haos, lupte sporadice si confuzie.
„Unitatea era împãrtitã în douã. Clãdirile unde stãteau soldatii, plus platoul, un parc auto de blindate, urma o cale feratã si unitatea cu pozitie de luptã. Era destul de mare. Pe 18 dimineatã, noi eram în alarmã de luptã. A trecut un convoi de 80 de tancuri. Aveam un program strict, asa cum nu mai avusesem, si ne puneam fel de fel de întrebãri. Pe 21 decembrie, când a fost prins Ceausescu, nu mai puteam de bucurie. A fost un moment de extraordinarã bucurie. Ne îmbrãtisam cu totii, cadrele cu soldatii. Tot atunci am auzit cã s-a sinucis generalul Milea. Noi nu aveam voie sã dãm drumul la televizoare.
Ceva mai târziu, am auzit cã sotii Ceauseascu fuseserã prinsi pe undeva pe lângã Târgoviste si au fost adusi în unitatea noastrã. La 23 am primit ordin sã ne ocupãm pozitiile de luptã. Era o stare de haos. Comandantul meu de baterie mã detasase la popotã si îi aduceam mâncare bunã lui. Când am ajuns la calea feratã, un tanc a spart poarta. Bãiatul care era de gardã s-a ascuns.
Mi-a fost fricã, drept sã spun, pentru cã se auzea cã amândoi Ceausestii sunt la noi si teroristii vor încerca sã-i recupereze. În noaptea aceea, au tras 120 de tunuri în foc continuu. Eu cred cã erau avioane de pasageri care aveau un plafon de altitudine de peste 10.000 de metri.
A început sã se tragã în noi în nestire de pe blocurile de pe lângã unitate. De unde venea rafala, trãgea toatã unitatea. Ceausescu era în unitate. L-au îmbrãcat în haine militare si îl pãzeau. Ei credeau cã informatiile astea erau secrete, dar ajungeau la noi. Pe 23 seara, a început sã se tragã din nou, iar pe 24 au venit în ajutorul nostru vânãtorii de munte. Atunci am vãzut primii oameni trãgând în noi”, îsi mai aminteste soldatul de atunci.
Doru Iancu îsi aminteste confuzia generalã, dar si faptul cã soldatii erau total nepregãtiti si neinstruiti pentru a face fatã unor asemenea situatii. El crede cã tocmai asta a fost cauza pentru care colegi de-ai sãi au fost rãniti sau chiar si-au pierdut viata. Pericolele erau peste tot si informatiile alarmiste circulau cu repeziciune: de la mari unitãti de teroristi care se apropie pentru a-i elibera pe cei doi, pânã la mari avioane militare care vor rade unitatea de pe fata pãmântului.
Dupã 25 de ani de la aceste evenimente, nu are carnet de revolutionar, desi a fost cel mai aproape de istoria Revolutiei si cele mai mari pericole. Povestile si povestirile despre moartea cuplului Ceausescu au aprins multã vreme imaginatia multora. Doru Iancu a fost prezent în momentele în care se fãcea istorie, o istorie controversatã, dar sigurã din punctul sãu de vedere. Asa a fost: „Pe 25, au venit sase elicoptere de la Bucuresti. Patru patrulau prin aer, iar douã au aterizat. Ceausestii au fost adusi de un transportor amfibiu blindat. I-au dat jos îmbrãcati în civil. Arãtau de parcã ar fi fost niste bãtrânei care nu au fãcut niciun rãu cuiva vreodatã. Eram cam la 10 metri de ei. Din elicoptere au coborât patru soldati îmbrãcati în negru, cu pistoale mitralierã, Gelu Voican, generalul Stãnculescu si alte câteva personae, despre care am aflat mai târziu cã erau judecãtori.
S-au dus în Corpul de comandã. I-au judecat vreo douã ore, dupã care i-au scos pe usã spre Corpul de gardã. Ceausescu a început sã fluiere „Eroi au fost, eroi sunt încã”. Eram la vreo 15-20 de metri. I-au pus cu fata la zid si i-au întrebat dacã sã le punã ceva pe ochi. Au spus cã nu este nevoie. Ea a spus: „Nicule, ãstia chiar ne împuscã!”. El a spus: „Trãiascã România liberã si independentã! Moarte trãdãtorilor!”
Gelu Voican a dat ordin de foc. Numai un trãgãtor din pluton a tras un glont si i-a culcat la pãmânt. Apoi, au tras toti. Toatã lumea a început sã fugã pentru cã erau ricoseuri din dalele de beton armat de jos. Ceausescu a cãzut în genunchi cu picioarele sub el. Ea a cãzut lângã. Elenei Ceausescu îi lipsea partea dreaptã a craniului. A venit doctorul si i-a pus craniul la loc, i-a sters fata cu un tampon de vatã cu spirt si atunci a putut veni cameramanul sã filmeze. Opt soldati i-au învelit în foi de corturi si i-au transportat la elicopter. Au plecat toti”.
„Apoi, dupã ce au plecat, bucãtarul, era din Suceava, a venit cu mãtura si cu fãrasul si a strâns pãrti din creier care rãmãseserã acolo. Le-a dat la câine, e adevãrat. “Ia, mã, sã te faci si tu academician”. Am luat baioneta si am scos cinci gloante care au trecut prin ei din zid si le-am pus într-un tubulet de spirt”, mai povesteste Doru Iancu.
Ce s-a întâmplat pe 22 decembrie 1989 la Vaslui
LA VASLUI La 25 de ani de la prãbusirea comunismului din România, Vremea nouã publicã un material despre ultima zi a regimului totalitar. A stat de vorbã cu profesorul vasluian Milutã Moga si a încercat sã reconstruiascã atmosfera Vasluiului din ziua de 22 decembrie 1989, când mai multe orase importante din tarã s-au umplut de oameni revoltati scandând „Jos comunismul!”, „Jos Ceausescu!”. Profesorul Milutã Moga este omul care, reusind sã se strecoare printre multimea adunatã în Piata Civicã, a intrat în sediul Primãriei Minicipiului Vaslui si i-a cerut primãritei Luca Tincutã sã pãrãseascã incinta pânã nu e prea târziu, lucru pe care de altfel aceasta l-a si fãcut. În urmãtoarele douã zile, a încercat sã linisteascã spiritele la Penitenciarul din Vaslui, iar pe data de 25 decembrie a fost numit primar interimar al Vasluiului, functie pe care a ocupat-o pânã pe 1 septembrie 1990.
Anul 1989 reprezintã un an de cotiturã în istoria europeanã. Este anul în care regimul comunist este boicotat si înlãturat. Diverse scenarii oficiale si neoficiale descriu acest eveniment. Varianta neoficialã este aceea cã revolutia româneascã din decembrie 1989 face parte dintr-un scenariu foarte bine regizat, ea realizându-se cu sprijinul serviciilor secrete occidentale, în special CIA. Varianta oficialã este aceea cã populatia, nemultumitã de regimul comunist, iese în stradã si provoacã o revolutie spontanã. Nemultumirile invocau regimul de austeritate impus de Ceausescu prin care voia ca România sã-si achite datoriile externe, dar si cresterea dificultãtiilor economice si politia secretã omniprezentã (Securitatea).
Prima încercare de a protesta împotriva regimului comunist a apãrut pe 16 decembrie, la Timisoara, unde mai multi oameni au iesit în stradã pentru a protesta împotriva înlãturãrii de la guvern a lui Laszlo Tokes, care criticase în public regimul. A doua zi, acestia au intrat în Comitetul Judetean si au aruncat documentele partidului. Au încercat incendierea clãdirii, însã au fost opriti de mai multe cadre militare. Acestea, în încercarea de a restabili ordinea, si-au deschis armele, iar luptele în stradã au început. Apoi, mai multe orase din tarã, preiau exemplul si ies în stradã: Cluj-Napoca, Alba-Iulia, Târgu Mure, Sibiu, Arad, Brasov, Hunedoara, Vaslui si multe alte orase.
Ceea ce l-a îndemnat pe profesorul Milutã Moga sã se implice activ în evenimentele de la 22 decembrie 1989 sunt umilintele pe care le-a îndurat de-a lungul vietii din partea Securitãtii. Tatãl lui a fost trecut la chiaburi, fapt ce i-a provocat multe probleme cu Securitatea. A intrat la trei facultãti si a fost exmatriculat din toate trei pe motiv cã „nu are dosarul cum trebuie”. În cele din urmã a reusit sã termine Facultatea de Istorie si Filosofie din Iasi, la fãrã frecventã, si a fost repartizat direct ca director la scoala din satul natal Serbotesti. În 1966 a aflat cã are dosar la Securitate si a reusit sã îl vadã: apãreau minciuni îngrozitoare. S-a încercat cooptare lui, dar a refuzat, iar acest lucru i-a adus multe amenintãri.
„Este ultima ta cuvântare, Nicolae!”
„Zi mohorâtã de noiembrie 1989, ceatã, frig, tristete. În micuta cancelarie a scolii, aceasi atmosferã glacialã, întretinutã de glasul conducãtorului „Epocii de aur” ce se revãrsa din difuzorul aparatului de radio si care prefata deschiderea congresului al XIV-lea al PCR. Revenit de la orã printre ultimii, sI izbit de comanda tiradelor Baroului de la Scornicesti, aveam sã spun cu voce tare: „este ultima ta cuvântare, Nicolae!”. Cu spectrul fricii, în cele din urmã am pãrãsit cancelaria, dar gândurile mã purtau spre nãdejdea cã poate cele rostite spontan de mine se vor împlini”. Asa îsi aminteste profesorul Milutã Moga începutul miscãrii revolutionare. Povestese cã asteptãrile l-au durut mult, mai multe o lunã si ceva, perioadã în care a ascultat la radio Europa Liberã, BBC sau Vocea Americiii, iar sotia îl ruga deseori sã înceteze, pentru cã în aceasi scarã cu ei locuia un colonel de Securitate.
Despre ziua în care a cãzut regimul, spune cã aceasta l-a gãsit la Liceul „Mihail Kogãlniceanu: „atmosfera era de una de debusolare, de uluialã, întreruptã de glasul bartional al directorului de atunci. Acesta ceruse, pe un ton imperativ, ca toatã lumea sã plece acasã, sã înceteze orice comentarii, iar televizioarele si aparatul de radio sã fie închise. Dupã orele 15 am plecat de acasã, desi ai mei mã imploraserã sã nu fac acest lucru. Ajuns în Piata actualã m-am amestecat în multimea ce începuse sã se adune. În cele din urmã mi-am luat inima în dinti si am intrat în sediul Comitetului municipal de partid si al primãriei cu toatã opozitia gardienilor. Asa avea sã dau de prima secretarã si primãritã a municipiului, o croitoreasã din Bârlad, “scolitã” la “Stefan Gheorghiu”. I-am solicitat sã pãrãseascã incinta, întrucât timpul ei si al altora ca ea, trecuse. Pe un ton tipãtor mi-a spus cã pot fi arestat. I-am replicat cã nu eram primul si nici ultimul care nu as fi “bucurat” de un asemenea tratament, zicându-i apoi: pleacã pânã nu este prea târziu si pe usa din dos. Aceasta a plecat, iar sediul a rãmas liber. Dar nu numai, Vasluiul era eliberat de sub robia comunismului.
„Mamã, sunt primar”
Povestea continuã cu amintiri din urmãtoarele zile: „pe 23 si 24 decembrie, inclusiv noaptea, am încercat atât cât am putut, spirjinit de câtiva tineri, sã linistesc spiritele de la Penitenciarul din Vaslui, singurul loc tumultos din viata orasului acelor zile. Pe 25 decembrie am preluat efectiv conducerea municipiului, functie pe care am detinut-o pânã la 1 septembrie 1990”. În dimineata în care se pregãtea sã plece spre noul sãu loc de muncã, cel de primar, îi spune sotiei: „mamã, sunt primar”. Sotia a început sã plãngã, însã, plini de optimism au continuat sã creadã cã, din aceastã functie, pot îmbunãtãti conditia Vasluiului. Din pãcate, însã, profesorul spune cã si-a dat seama cã „miscarea spontanã a românilor a fost confiscatã de comunisti cu sprijinul Securitãtii, ceea ce m-a determinat sã mã retrag din linia întâi, însã amenintãrile aveau sã continue”.
Desi a contribuit la înlãturarea regimului comunist, profesorul spune cã nu s-a gândit niciodatã sã profite si sã cearã vreun act sau titlu de revolutionar. La 25 de ani de la acele evenimente, gândurile i se îndreaptã cãtre martirii acelor zile. „Din pãcate hienele securist-comuniste au confiscat truda popularilor, transformând-o într-o sursã de îmbogãtire sI îmbuibare. Sper ca votul din 16 noiembrie 2014 sã reprezinte punctual de reper al desãvârsirii adevãratei revolutii declansate în decembrie 1989. Dezamãgirile celor 25 de ani sunt prea mari si trebuie îndreptate pentru viitorul fiilor si nepotiilor nostri”.
