Mâine se vor împlini 161 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Site-ul Ziaristi Online a publicat, către această dată, o lucrare despre boala şi moartea poetului – „Cartea trecerii”, semnată de eminescologul, profesorul doctor universitar Nae Georgescu. „E greu să argumentezi necesitatea unei cărţi întregi pe tema bolii şi morţii lui Mihai Eminescu. Subiectul se tratează convenţional, într-un capitolaş, în toate biografiile poetului: ce poţi să mai aduci nou? Să le răstorni pe toate, adică o convenţie statornicită de atâta timp, sau să mai publici un act, o nouă părere, o reconfigurare a informaţiei? Un prieten cam hâtru îmi spune că numai asemenea subiecte incendiare, precum boala, moartea, cabala declarării nebuniei, mai atrag azi publicul…”, argumentează autorul apariţia acestei lucrări. Unele capitole ale cărţii au ieşit sub titlul „Boala şi moartea lui Eminescu”, încă la începutul anului 2008 într-un tiraj ca şi confidenţial, „răspândit mai mult cu braţele pe la prieteni”, apoi difuzat în presa electronică, fragmentar sau integral, scrie pe acelaşi site Nae Georgescu.
Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular
„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăieri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
– Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: „Da’ unde e Dumitrache?”.
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos, negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.
De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”.
Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.
Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele…
Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază.
Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!”.
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât!”. L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”.
Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.
Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc”.
Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.
timpul.md
