NECAZ Este greu de închipuit cum poate o mamã cu patru copii sã chibzuiascã în asa fel 500 de lei, încât sã nu fie zi într-o lunã întreagã, în care, seara, la masã, sã lipseascã bucata de pâine, câtiva cartofi prãjiti sau o farfurie cu fasole, pentru cei mici! Constanta Tâmpu, 48 de ani, din municipiul Husi, face de aproape 10 ani de zile acest lucru, însã parcã niciodatã nu i-a fost mai greu decât acum. De aceea, la acest început de an scolar, fiica sa, elevã în clasa a X-a, si cei doi bãieti, elevi în clasa pregãtitoare, respectiv, clasa a V-a, au fost nevoiti sã meargã la scoalã cu ghiozdanele aproape goale. Nu a avut biata mamã de unde sã le cumpere cele necesare, dar ei au înteles-o! Stefãnel însã, pustiul istet, elev în clasa a V-a, se uitã lung la penarul aproape gol si mãrturiseste cã ieri, la scoalã, câtiva colegi drãguti, vãzându-l fãrã nimic de scris, i-au dãruit niste creioane vechi. Tare i-ar plãcea sã aibã si el un penar plin cu pixuri si un stilou cu cernealã, dar stie cã mama nu are cum sã îi cumpere, asa cã nu-i mai cere nimic, de multã vreme.
Sunt multi copii care, la început de an scolar, au mers în clase cu cele mai frumoase hãinute si cu rechizite dintre cele mai moderne. Existã însã si copii care nici nu îndrãznesc sã spere cã ar putea avea si ei creioane colorate noi si alte obiecte care îl fac pe orice scolar încrezãtor în fortele sale. Stefãnel, un bãietel de numai 11 ani, este unul dintre acestia. Mama sa, o femeie care creste singurã, de 10 ani de zile, patru copii, nu i-a putut lua mai nimic din cele necesare. Bãiatul a pus în ghiozdan doar un penar vechi, gol, si a mers în prima zi de scoalã. Colegii de la Scoala nr. 4 au fost drãguti si i-au dãruit câteva creioane. “Eu nu am avut caiete. Nici acum nu am. Dar creioane mi-au dat niste colegi. Sunt mai vechi si nu le mai trebuie. Mi-ar plãcea sã am si eu un penar plin cu pixuri frumoase. Am un stilou vechi, dar nu am rezerve. Uite, aici e penarul meu. Nu e urât, e frumos, dar e gol”, spune bãietelul. Mama sa îl priveste neputincioasã, recunoscând cã nu a avut bani sã le ia mai nimic pentru scoalã.
“Dacã am sã ies eu la pâinea mea, îi voi ajuta si pe ei!”
“Avem un ajutor social si, cu alocatiile, facem cam 500 de lei pe lunã. Lumina e scumpã, cam 70 de lei, uneori chiar si 150 de lei. Si nu ne rãmâne mai nimic din bani, cã trebuie sã vedem cum facem cu mâncarea”, spune Constanta, care mãrturiseste sincer cã fasolea si cartofii sunt baza, dar nici pe acestea nu le are întotdeauna. “Nu, nu am mai mâncat carne de multã vreme. Carnea e greu de luat. E scumpã. E greu de când a murit tatãl lor. A fost bolnav. Fãcea juguri, dar nu avea carte de muncã si copiii nu au putut primi nicio pensie de urmas. Boala l-a rãpus si am rãmas ai nimãnui”, plânge femeia. Ana Maria, elevã în clasa a X-a la un liceu tehnologic, sperã sã termine liceul cu bine si sã meargã la muncã, pentru a-si ajuta familia. “E greu cu noi, dar mergem asa înainte. Dacã am sã ies eu la pâinea mea, îi voi ajuta si pe ei”, spune fata, cu sperantã. Pânã atunci însã, viata rãmâne foarte grea pentru ei si nimeni nu îi ajutã. Cãsuta în care locuiesc stã sã cadã, iar în odãi, desi curat, sãrãcia si-a fãcut destul loc. “Sunt oameni buni, cuminti, cu mult bun simt. Dar fãrã noroc. Singurã, mama se chinuie sã facã fatã. Copiii sunt slãbuti, nemâncati si au multe nevoi. Nici hãinute nu au. Mama lor mai merge cu ziua, e muncitoare. Dar cum sã aibã spor la ceva, dacã singurã trage ca boul la jug. Nouã ne e milã de copiii cei mai mici. Vãd dulciuri la ceilalti, vãd si ei hãinute si se uitã lung, bietii copii. Asa le-a fost soarta, sã moarã tatãl lor si sã rãmânã fãrã niciun sprijnin”, spun vecinii.
