TRISTETE… O bancã goalã, zeci de lumânãri si o mare suferintã. Asta rãmâne în locul lui Cristian, elevul de la Colegiul Economic “Anghel Ruginã”, spulberat pe trecerea de pietoni, sãptãmâna trecutã. Profesorii si colegii si-l vor aminti mereu ca pe un bãiat de nota 10, altruist, foarte vesel, respectuos si cu bun-simt. În ziua accidentului acesta s-a comportat de parcã ar fi presimtit cã se va întâmpla o nenorocire. “Avea o stare de inimã rea. I-a mãrturisit asta bunicii lui, iar ea l-a sfãtuit sã nu se ducã la scoalã: <<mãi, mãmãitã, stai acasã!>>. El a spus cã nu, cã se duce la scoalã”, a povestit diriginta elevului. Aproape acelasi lucru îl povestesc si colegii. “În ziua aceea, noi glumeam, râdeam, dar el avea o atitudine de genul <<eu nu sunt aici>>. Era retras, aproape cã nici nu-l observai”, îsi aminteste Ciprian Rusu. “La ultimã orã, mi-a spus <<hai sã chiulim, cã e ultima oarã>>. Poate dacã chiuleam, nu se întâmpla ce s-a întâmplat…”, adaugã Stefana Bîrcã. Toti sunt marcati de tragedie. Când vorbesc despre Cristian, o fac cu ochii plini de lacrimi. Au promis cã nu-l vor uita. Banca a patra, rândul de la geam, va fi mereu locul care le va aminti de el. Astãzi, când ar fi trebuit sã fie veseli si sã cumpere flori pentru cele mai importante femei din viata lor, vor cumpãra flori pentru a-l conduce pe Cristian pe ultimul drum.
Colegiul Economic “Anghel Ruginã” e în doliu. De cum pãsesti pe poarta liceului, o tristete amarã te cuprinde. Toti elevii cunosc accidentul colegului lor si sunt cutremurati de tragedia ce s-a nãpustit asupra colegului lor. În sala de clasã în care învãta acesta, nu mai învatã nimeni. Conducerea scolii a decis, împreunã cu psihologul, sã-i mute pe colegii lui Cristian într-o altã salã. “Joi, urmãtoarea zi dupã accident, au plâns pânã nu au mai putut. S-au simtit rãu si ca sã nu mai fie acea presiune pe ei, împreunã cu doamna psiholog, am considerat cã e mai bine sã-i mutãm în altã clasã. E o decizie provizorie, pânã când îsi vor mai reveni. Toti suntem marcati de aceastã tragedie. A plecat dintre noi un copil foarte vesel, cu bun-simt, respectuos, mereu pus pe sotii, pe glume, destindea atmosfera în clasã. Chiar astãzi (n.r. ieri) îmi arãta doamna profesoara de francezã testul pe care îl dãduse la limba francezã, chiar cu câteva ore înainte de accident, si luase o notã bunã: opt sau nouã. Am fost azi (n.r. ieri) la priveghi, acasã la Cristian. Foarte multã suferintã am vãzut. Mãtusa lui îmi spunea astãzi (n.r. ieri) cã, în ziua aceea, avusese o presimtire, o stare de inimã rea. I-a mãrturisit asta bunicii lui, iar ea l-a sfãtuit sã nu se ducã la scoalã: <<mãi, mãmãitã, stai acasã!>>. El a spus cã nu, cã se duce la scoalã”, a povestit Ana Casandra, diriginta lui Cristian.
“Hai sã chiulim, cã e ultima oarã…”
Despre Cristian, toti colegii au numai cuvinte de bine. “Foarte multe amintiri mã leagã de Cristi. Un suflet minunat, foarte prietenos si altruist. Voia sã urmeze, la fel ca sora lui, Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din Iasi, ca sã o facã mândrã de el. Îi plãcea sportul, engleza, istoria si chiar sã cânte… Mi-aduc aminte cã într-o pauzã mi-a zis sã cântãm o melodie împreunã: <<Tânãr cu sperante>>. Când m-a auzit cum cânt, mi-a spus cã eu nu am ureche muzicalã. M-a luat în brate si pânã la urmã a cântat el… Apoi, îmi aduc aminte cã m-a ajutat o datã sã chiulesc de la ora de francezã, prin spate. Mi se prinsese piciorul în gard si mã tinea de fund în sus, ca sã nu-mi rup pantalonii. Miercuri, când s-a întâmplat accidentul, toatã ziua a avut o stare ciudatã. La penultima orã, aveam test, iar el stãtea întins, nici mãcar nu voia sã copieze. L-am întrebat ce e cu el, dar nu a vrut sã-mi rãspundã. Apoi, am plecat de la scoalã împreunã, iar la un moment dat, când drumurile noastre s-au despãrtit, el mi-a zis <<ai mare grijã de tine>>. I-am zis <<pãi da’ ce nu ne mai vedem?>> si nu mi-a mai rãspuns… Plus cã, la ultimã orã, mi-a spus <<hai sã chiulim, cã e ultima oarã>>. Poate dacã chiuleam, nu se întâmpla ce s-a întâmplat…”, a povestit Stefana Bîrcã. “Am auzit cã inima lui a ajuns la un bãiat de 16 ani, fotbalist, si nu pot sã spun decât cã pãrintii au fãcut o alegere foarte bunã. Mãcar asa stim cã o parte din el încã mai este printre noi. Si lui îi plãcea sã joace fotbal. În fiecare pauzã era pe teren”, a adãugat aceasta.
“Parcã presimtea sãracul cã se va întâmpla ceva…”
“Cristian fost un bãiat de nota 10. Râdeam, glumeam, ne distram. Noi obisnuiam sã mergem în Mereutã înainte de ore si dupã ore. Un alt loc în care mergeam noi deseori este aici, în spatele scolii, <<la perete>>. Asa îi spunem noi. Acolo avem wifi fãrã parolã”, îsi aminteste Cosmin Apetrei. “Cel mai bun coleg. Cu el mã întelegeam cel mai bine. Era un om foarte sãritor, te ajuta în orice problemã. Nu-ti spunea niciodatã <<nu>>. Ultima oarã când ne-am vãzut cu el, miercuri, am chiulit de la prima orã, pentru cã nu ne fãcusem tema si am zis sã nu luãm o notã micã. Cu el si cu încã un coleg am fost prin centru, prin Teatru de Varã, ne-am mai întâlnit si cu alti colegi… Noi glumeam, râdeam, dar el avea o atitudine de genul <<eu nu sunt aici>>. Era retras, aproape cã nici nu-l observai, parcã presimtea sãracul cã se va întâmpla ceva”, a povestit Ciprian Rusu.
