Crăciunul copilăriei în satul de odinioară

AMINTRIRI…În vremurile de odinioară, Crăciunul reprezenta o sărbătoare a sufletului, cuprinsă de bucurie, liniște și tradiții strămoșești. În satele românești, pregătirile începeau cu mult înainte, iar colindele răsunau pe ulițe, aducând vestea Nașterii Domnului. Copiii trăiau bucurii simple, cum ar fi zăpada, soba caldă și poveștile spuse în șezători, în timp ce familiile se adunau pentru a împărtăși clipe de tihnă și speranță. Astăzi, într-o lume în care Crăciunul este adesea redus la aspectele comerciale, este vital să privim înapoi, pentru a redescoperi frumusețea simplității și autenticitatea sărbătorilor copilăriei.

Crăciunul, odinioară o sărbătoare plină de lumină sufletească și speranță, a ajuns astăzi să fie umbrit de agitația comercială, de goana după cadouri și de preocuparea pentru aspectele materiale. Adevărata esență a Crăciunului – aceea de a celebra Nașterea Domnului Isus Hristos, de a aduce lumină în inimi  – pare să fie tot mai des uitată. La baza Crăciunului stă miracolul Nașterii Domnului într-un staul modest din Betleem. Într-o lume marcată de suferință și neajunsuri, venirea lui Hristos a adus speranță, pace și mântuire. Imaginea Pruncului Sfânt în brațele Fecioarei Maria, vegheat de Iosif și de îngerii care cântau „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!” este simbolul purității și al iubirii divine. Dar cum ne mai raportăm astăzi la acest moment sacru?

Satul Românesc și Spiritul Crăciunului

În satul românesc de odinioară, Crăciunul însemna mai mult decât daruri și mese întinse. Venea cu sunetul colindelor, cu cetele de copii care umblau din casă în casă, purtând vestea Nașterii Domnului. Colindele, precum „O, ce veste minunată” sau „Domn, Domn să-nălțăm”, aveau darul de a uni comunitatea și de a aduce bucurie. Copiii își găseau fericirea în lucrurile simple: zăpada, soba caldă, poveștile spuse de părinți.

Poezia lui George Coșbuc, Iarna pe uliță, este un tablou viu al iernilor copilăriei, o evocare plină de bucurie a satului românesc în anotimpul zăpezii. Imaginea copiilor care coboară râzând pe coastă, săniile alunecând vijelios pe zăpadă, „gura făcând ca roata morii,” exprimă o fericire pură, de care mulți dintre noi ne amintim cu dor. Coșbuc surprinde perfect această bucurie copilărească, dar și greutățile care făceau parte din cotidianul acelor vremuri. Băiețelul cu haina prea mare, „măturând pământul,” și căciula cât „o zi de post” evocă o lume în care greutățile erau privite cu umor și acceptate cu înțelepciune. Astăzi, aceste imagini stârnesc nu doar zâmbete, ci și o dorință profundă de a regăsi simplitatea pierdută. Acea agitație plină de viață, descrisă de Coșbuc, se regăsea și în obiceiurile de Crăciun. Cetele de colindători umpleau ulițele, iar oamenii deschideau ușile cu inimile largi. Versurile lui Coșbuc ne mai amintesc de altceva – de acea liniște din jurul sobei, când „nu e soare, dar e bine,” și de familiile strânse împreună în așteptarea sărbătorii. Copiii ascultau povești spuse de părinți sau bunici, iar iarna era o poveste în sine, cu zăpezi și troiene.

Vom privi la cum arătau sărbătorile Crăciunului în trecut. Învățătoarea Eugenia Bostan din Corni-Albești scria în anii 1940 despre perioada sărbătorilor: „Cele mai reprezentative din întreaga zestre a poporului nostru, se leagă de sărbătorile Crăciunului și Anul Nou. Sărbătoarea Crăciunului este așteptată cu multă dragoste și voioșie de toți românii drept credincioși, pentru că ea ne amintește când în orașul Betleem s-a născut blândul Isus Mântuitorul lumii. Cu toții știm împrejurările în care s-a petrecut marele eveniment atât de însemnat pentru întreaga lume. Cine nu știe cum s-a vestit nașterea Domnului? O auzim cântându-se în fiecare an cu ocazia acestei sărbători. Steaua mare și luminoasă ce s-a arătat pe cer și-a călăuzit pe cei trei magi de la răsărit, o vedem închipuită la copiii ce umblă din casă-n casă cele 3 zile a Crăciunului, cântând întreaga întâmplare cu glasurile lor nevinovate. Încheind cu sărbătoarea Crăciunului, care privește mai mult partea religioasă, vine sărbătoarea începerii unui nou an. Bucuria cea mai mare o au copiii, căci în ajun, chiar de la amiază ei umblă cu uratul, iar fetele cu colindul. Băieții în special cu săptămâni înainte și-au pregătit: buhaiul, clopoței, tălăngi și celelalte. În uretul lor vedem cum ei povestesc întreaga muncă a plugarului dintr-un an de zile. Copiii umblă de la casă la casă, gospodarii îi primesc cu mult drag și voie bună, apoi le mulțumesc și le dau: colaci, zahăr, bani. Mai târziu umblă cu uratul flăcăi și fete chiar și oameni însurați”.

Șezătorile și poveștile lungi de iarnă

Ideea și sentimentul sărbătorii care își pierde semnificația nu a apărut odată cu era tehnologiei, ci a fost simțit încă de la începutul anilor 1900. O să privim la un articol de ziar din anul 1914, în care autorul vorbește despre obiceiurile care dispar: „Cu cât trec ani peste ani, cu atât dispar vechile noastre obiceiuri strămoșești. Cei ce au trăit, nu mai departe de cât acum 25-30 de ani, își dau seama azi de dispariția acestor frumoase obiceiuri care făceau odinioară farmecul sărbătorilor pe care lumea creștină le aștepta altă dată cu dragoste și cu voie bună. Alte obiceiuri aduse din străinătate, dar străine și de sufletul și de obiceiurile strămoșești, au venit să ia locul datinilor strămoșești. În alte vremuri, bogatul se veselea la fel cu săracul și toți primeau la fel de ziua nașterii Mântuitorului lumii, a celui care s-a sacrificat pentru lumină, adevăr, dreptate, egalitate și iubirea aproapelui. Astăzi, în casa bogatului strălucește „pomul de crăciun” iar în bordeiul săracului: frig, mizerie, tristețe și nicio știre de marile și sfintele sărbători. Colindătorii de odinioară, care anunțau atât de duios și atât de fermecător ziua nașterii Domnului, nu mai sunt, și nu mai sunt din cauză că de la ușa bogatului, care nu mai pricepe farmecul obiceiurilor, sunt goniți, iar la ușa săracului nu se mai duc fiindcă săracul nu are cu ce-i întâmpina. Dar nu numai vechile obiceiuri de Crăciun au dispărut ci și acea atmosferă care învăluia altă dată preziua marii sărbători”.

CRĂCIUNUL COPILĂRIEI ÎN MOLDOVA ANILOR 1900… „Familia noastră era foarte numeroasă. Casa nu era nelipsită de fete fecioare. Dacă se mărita una, alta îi lua locul. Se înțelege deci că nu era seară ca la casa noastră să nu vie feciori în şezătoare. Apoi printre feciori mai veneau şi moşnegi şi câte o babă „cu furca“, ca să nu ardă petrolul degeaba acasă la ea. Feciorii spuneau fel şi fel de drăcovenii şi după ce ne săturam de râs, o bunică începea o poveste lungă, lungă, cât firul de pe fusul care se învârtea fără astâmpăr şi da atâta de lucru pisicilor din casă. Când caierul era gata de tors şi fusul era plin şi povestea terminată. Eu stăteam guguţ într-un fund de pat şi de acolo ascultam cu mare băgare de seamă toate acele năzdrăvane întâmplări cu zmei, cu feţi-frumoşi, cu zâne şi alţi viteji de toată seama, cum astăzi nu-s. Când mă fura somnul, vedeam în vis tot zâne şi bălauri. Şi cine ştie ce vorbeam eu în somn căci de câte ori mă trezeam cei din casă râdeau cu hohote. Mă rușinam şi adormeam din nou cu sărutările mamei pe frunte şi cu asigurările ei că n-au să-mi facă nimic nici stafiile şi nici zmeii. Dar la nimic nu-mi place să mă gândesc mai mult ca şi la Crăciunul copilăriei mele. El îmi evocă atâtea lucruri, cari cu trecerea anilor mi se par tot mai frumoase. Când începea postul Crăciunului, sătenii aveau adunată, pe lângă case, toată truda muncii lor istovitoare de peste vară. Câmpurile şi lunca rămâneau pustii. Ici, colo, doar câte o rotilă de bâlci stingheră pe mătănia vreunui om rămas în urmă cu lucrările de toamnă. Înspre seară, peste sat, se lăsa o ceaţă deasă, care nu se mai ridica până dimineața târziu. Pe crengile golaşe ale arborilor, cari înainte împodobeau cu verdeaţa lor satul, acum, câţiva corbi croncăneau straniu răspândind un fior de greaţă. Satul părea şi el pustiu. Sătenii se retrăgeau pe lângă gura sobei. Zilele scădeau din ce în ce mai mult, iar nopţile creșteau. După o noapte senină, de puteai număra stelele pe cer, noroiul, format de ploile reci ale toamnei, îngheţa os. Apoi într-o altă noapte satul îşi schimba haina mohorâtă cu o mantie albă formată de zăpada căzută proaspăt. Acum începeau şezătorile, căci îngheţat fiind uşor ne puteam duce pe la casele din vecini, la prieteni. Acum începea activitatea noastră în vederea marelui praznic. Ne sfătuiam, făceam fel şi fel de planuri. Fiecare seară era o adevărată repetiţie teatrală şi muzicală. Căutam să rechemăm din bagajul nostru toată bogata de melodii pe care o posedam. Ba pentru a ne prezenta cu ceva nou, rugam pe câte o bătrână să ne înveţe vreo colindă, pe care n-o ştia nimeni. Tot acum ne pregăteam costumele pentru „Viflaim“. Irod şi craii îşi confecționau comanacele din carton, peste care lipeau hârtie colorată. Săbii îşi făceau din lemn. Păstorii îşi făceau bărbi din cărţi. Profetul nu ştia unde să găsească o carte mare din care să citească prorocia despre naştere. Mare caznă era pe noi până când ajungeam să fim stăpâni pe roluri. D’apoi pe împărţirea rolurilor ce sfadă mai era. Erau ambiţii la mijloc. Toţi am fi dorit să fim Irozi sau crai. Şi nu se putea. Ne mulţumeam apoi cu rolurile pe care ni le încredința vătaful nostru. Parcă văd şi acum pe fiecare în rolul său, Irod vorbea totdeauna mânios şi inspira teamă. De aceea era urât de toţi. Craii erau simpatizaţi, îmi plăcea mult când se duelau cu Irod ciocnindu-şi săbiile. Păstorii se trânteau jos întotdeauna la uşe şi prefăcându-i-se că dorm, prin somn, făceau fel şi fel de spirite. Ei nu se sculau până când nu veneau îngerii să le vestească ivirea stelei minunate. Aveam şi un „drăcuşor“ în trupa noastră, care îndemna la rău şi băga pe copii în sperieţi. Ba şi fetele se cam fereau de el, căci nu arareori voia să sărute câte pe una. înainte de seara de crăciun cu câteva zile, nerăbdarea noastră nu mai cunoştea margini. Totul era gata și crăciunul nu sosea. Ne făceam trâmbiţi din sticle de lampă şi-l strigam seara de pe prispa casei. Iată-ne şi în ziua de ajun. Manda şi surorile nu-şi vedeau capul de lucru. Una lipea pe jos, alta făcea colacii, alta înfrumuseța ferestrele şi lampa cu hârtie colorată. Eu mă ţineam ţânc de pulpana lor ca să mă îmbrace, să pot merge la colindat. Aveam opinci nou nouţe şi încă galbene, cioareci de pănură şi ei noui şi căciulă. Când m-am văzut îmbrăcat şi cu „straiţa“ in spate, nu mai puteam de bucurie. Prietenii mă aşteptau. Apoi înarmaţi cu ciomege, ca să ne apărăm de câni, luam uliţele satului în şir. Ne opream la fiecare casă şi întrebam: „slobodu-i a colinda“ Şi începeam colinda înainte da a ni se răspunde. După cât îmi-aduc aminte, colindele noastre erau acestea: Domn, domn şi-a nost domn / Scoală doamnă nu dormi / Că nu-i vremea de dormit / Că-i vreme de prăznuit…

După ce primeam colaci, nuci, mere, plecam mai departe aruncând din mers urări ca şi aceste: ,,Câţi cărbuni în vatră atâția boi în poiată“. Colinizile erau scurte căci n-aveam timp de stat mult la o casă. Şi-apoi ne grăbea şi frigul şi teama de a înnopta pe uliţele satului. Hei, ce zarvă era pe uliţe în dup’ amiaza zilei de ajun. Din toate părţile fierbea saltul de melodiile cetelor de colindători. Când se întâlneau două cete de colindători, să vezi atunci ce încăierăm la bătaie şi ce mătănii prin zăpadă. De, eram curajoși, nevoie mare, căci se afla câte o nevastă care ne cinstea şi cu câte păhărel de „aghiazmă“. Ajungeam acasă cu nasul roşu de frig, cu urechile aproape degerate şi cu o straiţă plină, cu baiere lungi, de-mi ajungea până la călcâie. Odată cu înserarea se restabilea liniştea, şi peste sat se lăsa acea atmosferă de pace, coborâtă din înaltul cerului. Rând pe rând la fiecare casă apărea lumină bogată, mai bogată ca oricând. Şi când liniştea era ruptă de dangătul clopotelor, făceam o cruce adâncă şi porneam spre biserică. În această seară puteai să vezi la biserică pe toţi bătrânii satului şi parcă te puteai citi în ochi că ei se gândeau în urmă la anii grei ce apăsau asupra umerilor lor şi că oare vor mai avea norocul să mai poată spune încă odată: „bună seara lui Crăciun”. Erau aşa de duioşi bătrânii aceştia cu lacrimi în ochi. Mă impresiona apoi mult momentul când întregul popor cânta profund: „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri şi vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”. (Ziarul Afirmarea, decembrie 1937)

CRĂCIUNUL LA SATE ÎN ANII 1930… „Și în casa chiaburului din centru, ca şi în cocioaba sărăcăcioasă a văduvei cu patru copii de la marginea satului. Crăciunul este tot aşa de iubit şi tot atât de mult aşteptat. Copiii care au avut norocul să se nască într-o casă unde Crăciunurile sunt prilejuri de desfătare şi îmbuibare, precum şi sărmanii micuţi desbrăcaţi, ce nu pot părăsi casa nici in zilele când. A tot-puternicul s-a milostivit de noi, alegând o zi în an când se va naște Acela ce va tăia noul drumuri de fericire a oamenilor; toţi aceşti „fraţi întru mărime” aşteaptă pe „moşul bătrân ca lumea şi ostenit de drum”, ce va veni cu sacul încărcat cu bunătăţi. Datinile, cu întregul cortegiu de obiceiuri la Naşterea Domnului, au repercursiuni adânc înfipte în sufletul celui ce a crescut în ele. Românul ţine mult la aceste datini şi îi place să le trăiască la ocazii, gustând cu atât mai mult farmecul lor, cu cât vrea să le petreacă la el acasă. „Departe de casă”, este o povară groaznică pentru ce-i ce-i silit să le petreacă acolo. De această situaţie îşi dau seama părinţii când trimit „câte ceva“ copilului lor dus „sub poruncă” şi care nu s-a putut învrednici de o permisie ori un concediu de sărbători. Pentru a primi aceste sărbători care fac epocă între celelalte ale anului, poporul la sate se pregătește intens, cu mult timp înainte, punând toată ocupația lui în legătură cu Crăciunul Atât tineretul, care caută să fie pentru aceste sărbători îmbrăcat în haine noi, cât şi bătrânii care au trecut peste atâtea crăciunuri, ştiind totuşi că va trece şi acesta ca şi celelalte, îl aşteaptă nerăbdători, sperând, poate, că peste aceste sărbători vor întrevedea zorile unei vieţi mai tihnite şi îndestulate.

PREGĂTIRILE PENTRU SĂRBĂTOARE… Crăciunul la sate are frumuseţile lui. Ba am putea spune că numai aci se aşteaptă şi se petrece Crăciunul aşa cum e dat din bătrâni. Tăiatul porcului, pregătirea „hendeşelor” (cozonaci), colacilor pentru colindători, etc., sunt tot atâtea socoteli mari, fără de care ţăranii noştri nu pot aştepta în pace Crăciunul. Câte griji, câtă teamă. Când te gândeşti că toate sunt pricinuite de sărbătorile care vin în fiecare an… În ajun, mai ales, gospodina nu-şi vede capul de treburi: „mi-i frică să nu mi se acrească „hendeşele”, ci am aprins cuptoriul cam târziu, ori „tu draga mea, or veni copiii la colindat și n-am scos încă din cuptoriu, ce să mă fac Doamne”, sau „mi i teamă că le-am sărat cam tare, te pomeneşti că n-or avea gust bun,” etc. Seara feciorii adunaţi în cete, colindă pe la ferestrele tuturora, dorindu-le prin colindele lor „sărbători fericite, la anul şi la mai mulţi ani.” Este o plăcere nespusă auzind cum colinda unei cete, se îmbină cu a alteia de pe altă stradă, cum copiii gălăgioşi se ţin lanţ de colindători, dând prin frumuseţea pomului de Crăciun de prin ferestrele oamenilor, o armonie veselă, de îndestulare, de pace şi bună învoire. Apoi Irozii, din prima zi, care te duc prin cuvintele şi hainele lor, departe, departe, în negura ceţoasă a trecutului, la prigoana lui Irod contra Mântuitorului lumii. Ce frumoase sunt obiceiurile noastre, din orice parte a ţării ar fi ele. Toate ne aduc aminte că „a fost odată, în vremea când Irod împăratul stăpânea, acum una mie nouă sute treizeci şi şase ani, o femee pre nume Maria, care în staulul vitelor a născut pe fiul lui Dumnezeu, mântuitorul lumii.” …Şi aşa se scurg zilele cele mai bogate în datini şi obiceiuri, moştenite ca pe cel mai scump talisman de la moşii şi strămoşii noştri. Sunt datini sfinte pentru care trebue să ne străduim an de an ca să nu dispară. Crăciunul la sate, este un prilej de reculegere în lupta vieţii, o ofrandă binecuvântată, pe care neamul nostru românesc ţine să o dea cu dragoste celor mai frumoase sărbători ale anului”. (Ziarul Acțiunea, decembrie 1936)