OMAGIU Dacã destinul nu s-ar fi grãbit, în aceastã lunã, un husean celebru, scriitor de o originalitate memorabilã, promotor al unei directii în literatura româneascã, numite “Grupul de la Târgoviste”, ar fi împlinit venerabila vârstã de 86 de ani. Este vorba despre scriitorul Costache Olãreanu, cel care a publicat “Confesiuni paralele” sau “Caiete vechi si sentimentale”, dar mai ales “Fictiune si infanterie”, cea mai lãudatã carte a sa, cuceritoare prin profunzimea ideilor si a scriiturii.
“Existã oameni care fac viata suportabilã, iar Costache Olãreanu se numãra cu sigurantã printre ei”, spunea criticul Alex Stefãnescu, în poate cea mai emotionantã cronicã ce s-a scris despre Costache Olãreanu, dupã ce, în anul 2000, într-o zi de septembrie, scriitorul s-a stins din viatã. “Putini scriitori îsi pot permite sã moarã la 70 de ani, în plinã glorie. Domnul Olãreanu este unul dintre ei”, spunea, cu mult subînteles, Floarea Tutuianu. Costache Olãreanu s-a nãscut la Husi, în 1929, pe 1 iulie. Si-a petrecut primii ani din viatã în acest orãsel, tatãl sãu, Gheorghe Olãreanu, fiind avocat. În 1939, întreaga familie se mutã la Târgoviste, întrucât avocatul Gheorghe Olãreanu a fost numit prim-procuror al Parchetului Dâmbovita. Destinul regizeazã în acest fel întâlnirea lui Costache Olãreanu cu Radu Petrescu si Mircea Horia.
“O inocentã de cea mai aleasã calitate îl fãcea invulnerabil la relele care îi contamineazã imediat pe altii”
În 1966 debuteazã cu o schitã, “Un cer atât de aproape”, publicatã în revista “Luceafãrul”. În 1971 apare prima sa carte, “Vedere din balcon”. Este remarcat imediat, gãsindu-si locul între scriitorii de fortã si rafinati ai vremii. Costache Olãreanu, însã continuã sã îsi ducã viata într-un fel modest. “Pãrea cã nu-l fascineazã nimic din dulceata gloriei, ci se regãseste cu toatã fiinta într-o modestie personalã marcatã de rafinamentul simplitãtii absolute”, spunea Alex Stefãnescu. În 1978 publicase cea de-a doua carte, “Confesiuni paralele”, iar cea de-a treia, din 1979, “Ucenic la clasici”, a primit în 1980 Premiul Uniunii Scriitorilor. Tot în 1980 vede lumina tiparului “Fictiune si infanterie”, poate cea mai apreciatã carte a sa. Au urmat “Fals manual de petrecere a cãlãtoriei” (1982), “Avionul de hârtie” (1983), “Cvintetul melancoliei” (1984), “Cu cãrtile pe iarbã”, “Dragoste cu vorbe si copaci” (1987). Dupã 1990, în primii ani de dupã Revolutie, a ocupat functia de sef al Inspectoratului pentru Culturã al municipiului Bucuresti, dar si director general în Minsiterul Culturii si director al Editurii Fundatiei Culturale Române. S-a stins din viatã la 23 septembrie 2000, la Iasi. “O inocentã de cea mai aleasã calitate îl fãcea invulnerabil la relele care îi contamineazã imediat pe altii. Pãrea cã vine dintr-o lume de altã esentã decât a noastrã: o lume plinã de emotie, deci tânãrã, o lume fãrã mânie si fãrã pãrtinire, în care rezervele sufletesti sunt mai multe si mai puternice”, îl descria, cu multã finete, Ioana Pârvulescu pe huseanul Costache Olãreanu.
