PÃTANIE… Gheorghe Croitoru, lider sindical si consilier judetean PSD, este un personaj hâtru, atent la detalii. De multe ori, acesta povesteste pe Facebook ceea ce i s-a mai întâmplat, cu umorul aferent. Asa s-a întâmplat si miercuri, când omul a cãlãtorit de la Ratesu Cuzei, din comuna Rebricea, cãtre Vaslui, folosind un tren Interregio. Pãtania sa are si un tâlc: dacã toti „nasii” din România furã la fel din veniturile Cãii Ferate Nationale, nu mai mirã pe nimeni halul în care a ajuns CFR. Iatã povestea lui Gheorghe Croitoru, asa cum este postatã ea pe pagina sa de socializare:
„Nasul
Motto: Noi nu ne vindem tara! O furãm si o ducem acasã.
Astãzi (e vorba de ziua de miercuri, n.r.) am venit la oras cu trenul. Nu mai circulasem demult cu personalu’, acum botezat regio. Dizelele cu ai lor mii de cai putere târãsc dupã ele câte douã vagoane, vai de mama lor. Azi, pe la opt si ceva, pe acelasi fir pe care a plecat spre Iasi un regio cu diesel la tractiune, soseste pentru Vaslui un regio cu automotor, un fel de rachetã pe sine. Asadar, urcãm de la Rates (e vorba de halta Ratesu Cuzei, n.r.) fãrã bilete deoarece în haltã, si în toate haltele din amonte si aval, nu mai elibereazã nimeni asa ceva. Se aude glasul conductorului echipat cu tinuta chefereului, la care am remarcat, din prima, cascheta de maresal. „Biletele la control!”. Imediat, bacnotele fosnesc îndesate undeva. „Pânã la Vaslui?”. „Da”, rãspund plãtitorii. Vine si rândul meu. De la Vaslui la Rates, biletul face 4,4 lei. De la Rates la Vaslui, biletul eliberat în tren costã fix 4 lei. Scot din geantã cei patru lei si conductorul mã întreabã cu cine sunt. Singur fiind, m-am indicat doar pe mine. Pe loc, face împãrtirea cu doi, îmi îndeasã doi lei înapoi în geantã, spunându-mi: „sã fii si tu multumit si eu multumit! Eu sunt nasu’, bre omule!”. Dupã care continuã colecta „si doamna sã fie multumitã. Nu-i asa, doamnã?”. La Buhãiesti se urcã cei cu bilete, pe care le composteazã cu mânie al doilea nas. La Bârzesti si la Brãhãsoaia, unii cãlãtori se consultã între ei. „Cât îi dãm?”. „Un leu, cã-i ajunge”, propune unul. Ajungem la Vaslui si salutul la despãrtire este: „Sa trãiesti, nasule!”.
În loc post scriptum, o micã paralelã.
Colegul Miticã de la fabrica noastrã (Croitoru a lucrat foarte multi ani la Mecanica Vaslui, n.r.), care nu mai existã, deoarece unii furau cu camionul, se hotãrâse ca zilnic sã iasã pe poarta fabricii cu ceva în mânã. Deviza lui era fermã: „Nicio zi fãrã nimic”. Nu era singurul. Vremurile au trecut, directorii s-au schimbat cu duiumul si fabrica noastrã a ajuns la judecãtorul sindic. Acesta, om cu suflet nobil, în numele legii, a bãgat-o în insolventã. „Insolventa este sanitarul economiei contraperformante”, spunea el. A bãgat-o în insolventã si a scos-o în faliment, lãsând-o pe mâna celor care se ocupã de „cadavre economice”, lichidatorii”.
Si o poveste la fel de realã, postatã pe Facebook de o angajatã a CFR!
„Cum sã-i atragem noi pe cãlãtori de a folosi transportul feroviar dacã îi facem sã accepte bilete cu locuri în picioare? Cum sã atragem turistii strãini si sã le explicãm în englezã cã poate cumpãra un bilet de la Sibiu-Bucuresti dar cu loc rezervat pânã la Busteni, de exemplu, si de acolo sã se ridice? Cum sã le dãm informatii corecte cu privire la sosirea unui tren, care stim de fapt cã ajunge întârziat? Suntem în 2018 si nu credeam cã o sã ajung sã nu pot emite bilete nici mãcar în picioare. La IR 473, 347 si 1624, lipsã loc. Cãlãtorii doresc si clasa 1, dar nu avem. Unde sã mai pun pasiune în profesie, daca turã de turã suntem fãcuti „Troacã de porci”, stãm în ghiseu si le explicãm… cu ce? Cu zâmbetul, cu scuze, cu rãbdare, cu alte solutii? Eu tot sper! Pasiune încã mai am sau avem, „de nevoie”, dar paharul se umple si nu o sã mai putem face fatã, nu la meserie sau profesie, este totusi frumoasã, ci la neputinta si limitarea la care suntem martori. Atât putem noi în Romania si în CFR?”, se întreabã o angajatã CFR, pe Facebook, pe grupul Feroviarilor.
