Dacă apariţia vieţii şi evoluţia acesteia spre forme inteligente este un fenomen natural, atunci avem toate motivele să credem că în întreaga galaxie sunt multe mii de civilizaţii, cel puţin la fel de avansate ca şi a noastră.
De ce prezenţa acestora nu este încă dovedită? În încercarea de a da un răspuns la o asemenea întrebare, singurul lucru pe care îl putem face este să trecem în revistă cele mai plauzibile dintre ipotezele care au fost publicate până acum.
În articolul de astăzi vom discuta ipotezele în care, deşi civilizaţiile extraterestre există, nu putem totuşi afla despre existenţa acestora.
Problema distanţei
Motto: La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă
Explicaţia, aproape unanim acceptată de oamenii de ştiinţă, este că nu putem comunica cu alte civilizaţii din cauza distanţelor mult prea mari. Pentru a estima distanţa medie dintre civilizaţiile inteligente din galaxia noastră trebuie să revenim la ecuaţia lui Drake.
În funcţie de presupunerile pe care le-au făcut diverşi cercetători, numărul maxim de civilizaţii galactice contemporane cu noi şi capabile de comunicare este de ordinul sutelor de mii (chiar milioane, după cele mai optimiste estimări). Acest număr pare destul de mare şi ne face să ne imaginăm galaxia forfotind de nave care fac legătura între sutele de mii de planete ale unui imperiu sau federaţie galactică. Totuşi, chiar şi în cazul celor mai optimiste estimări, situaţia este departe de a fi aşa.
Galaxia noastră are un diametru aproximativ de 100 de mii de ani lumină şi o grosime medie de circa 1.300 de ani lumină. Dacă presupunem că la un moment dat există 100 de mii de civilizaţii distribuite uniform în galaxie, atunci distanţa medie dintre acestea ar fi de aproximativ 467 de ani lumină. Dacă admitem că există doar 10 mii de civilizaţii în întreaga galaxie, atunci distanţa medie dintre acestea ar fi de circa 1.007 de ani lumină. În sfârşit, pentru estimări mult mai optimiste, de un milion de civilizaţii galactice contemporane (Carl Sagan, 1963), distanţa medie dintre planetele locuite ar fi de circa 217 ani lumină.
După cum ştim, nivelul până la care a ajuns astăzi ştiinţa nu permite depăşirea vitezei luminii. Un zbor interstelar cu viteze sub-luminice pe distanţe de sute de ani lumină poate dura multe mii de ani. Nu ştim care este durata medie de viaţă a indivizilor unei specii despre care doar presupunem că există, dar este destul de greu de crezut că o societate raţională se va aventura într-un demers foarte costisitor, ale cărui rezultate s-ar putea arăta (poate) după mii de ani.
Călătoria interstelară, plauzibilă dacă depăşim viteza luminii
Singurul aspect care ar putea face plauzibilă călătoria interstelară îl reprezintă depăşirea vitezei luminii. Cele mai cunoscute soluţii de depăşire a vitezei luminii, fără a încălca totuşi legile cunoscute ale fizicii, sunt motorul „warp” şi găurile de vierme.
Motorul warp ar funcţiona conform unei teorii propuse de Michael Alcubierre în 1994. Principiul de funcţionare al acestuia constă în extinderea continuului spaţiu-timp din spatele navei şi comprimarea acestuia în faţa navei. Această anomalie spaţio-temporală, deci şi nava, s-ar deplasa cu o viteză mai mare decât viteza luminii. Acest lucru pare teoretic posibil, deoarece nava este în repaus relativ faţă de continuul spaţiu-timp local, acesta fiind cel care se deplasează. Imediat după Big-Bang, Universul s-a dilatat cu o viteză mai mare decât viteza luminii, afirmă cercetătorii, aşadar, principiul motorului warp se bazează pe recrearea locală a condiţiilor existente în primele momente de după naşterea Universului.
A doua metodă ipotetică pentru călătoriile interstelare, fără încălcarea teoriei relativităţii, o constituie aşa numitele „găuri de vierme” descrise pentru prima dată în 1935 de către Albert Einstein şi Nathan Rosen. Găurile de vierme sunt construcţii topologice, care „leagă” zone îndepărtate ale universului printr-o „scurtătură”. Deşi călătorul care traversează o gaură de vierme se deplasează cu viteze inferioare celei a luminii, relativ la punctele de plecare şi de sosire are totuşi loc o (aparentă) deplasare cu viteză mai mare decât viteza luminii.
Figură: gaură de vierme (wormhole)
Desigur, ambele metode propuse pentru deplasarea interstelară, cu viteze efective mult peste viteza luminii, sunt controversate şi sunt în continuare supuse dezbaterii ştiinţifice. Deocamdată nu avem o teorie completă a gravitaţiei cuantice, aşadar nu putem decât specula cu privire la acestea. După cum am arătat şi în articolele precedente, nu există nicio dovadă a faptului că am fost sau că suntem vizitaţi de civilizaţii extraterestre. Aşadar, dacă acestea există, atunci este foarte probabil că nu au reuşit să rezolve problemele tehnice legate de deplasările pe distanţe de sute de ani lumină.
Problema timpului
Motto: Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre
Călătoria interstelară, indiferent de tehnologia folosită, ridică şi o altă problemă despre care, în general, se vorbeşte mai puţin. Dacă o navă se deplasează cu viteze apropiate de viteza luminii, atunci se manifestă paradoxul gemenilor, conform căruia cineva care se deplasează cu o navă la viteze foarte mari, la întoarcerea acasă îşi găseşte fratele geamăn mai bătrân. Aşadar, este posibil ca o navă de explorare galactică, capabilă să atingă viteze apropiate de viteza luminii, să ajungă la destinaţie după un timp mult mai mare pentru cei rămaşi acasă, decât pentru călători. Acest aspect poate descuraja investiţia în călătorii cu viteze relativiste şi poate fi o explicaţie pentru faptul că nu am primit încă vizita altor civilizaţii.
Presupunând că găurile de vierme există sau pot fi create şi presupunând în continuare că acestea pot fi folosite pentru parcurgerea în scurt timp a unor mari distanţe, problema timpului subiectiv rămâne. Dacă o navă intră într-o gaură de vierme pentru a ieşi apoi în alt loc, care este durata călătoriei pentru cei din navă? Dar pentru cei care i-au trimis? Întrebarea nu este fără sens, deoarece se ştie că la apropierea de o gaură neagră (care nu este totuna cu o gaură de vierme), timpul pentru îndrăzneţul călător curge din ce în ce mai încet decât pentru cei rămaşi în afara puternicului câmp gravitaţional. Desigur, călătorul nu va realiza că timpul lui curge mai încet, ci va afla probabil că timpul celor rămaşi la distanţă se accelerează, pe măsură ce el se apropie de gaura neagră.
Ce se întâmplă la traversarea unei găuri de vierme? Modelele matematice actuale arată că o gaură de vierme poate fi parcursă în ambele sensuri, dar numai până la mijloc, unde se găseşte singularitatea. Conform cunoştinţelor actuale, nu există nicio şansă ca o navă care intră într-o gaură de vierme să o poată părăsi. Desigur, deocamdată ne lipseşte un model care să poată descrie complet mecanismele de formare şi proprietăţile unei găuri de vierme. Totuşi, chiar dacă o navă reuşeşte să creeze sau profită de existenţa unei găuri de vierme, nu este sigur că pentru exploratori viteza de traversare este la fel de mare ca şi pentru cei care urmăresc călătoria din exterior.
Faptul că încă nu am văzut nave extraterestre care să viziteze în mod regulat Pământul poate fi explicat şi prin faptul că, indiferent de tehnologiile implicate, fie pentru călători, fie pentru cei care i-au trimis, timpul unei călătoriei interstelare este prohibitiv de lung.
Problema motivaţiei
Motto: Icoana stelei ce-a murit / Î ncet pe cer se suie; / E ra pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e.
Dresorul care ne ajutată să dresăm câinii ne atrge atenţia că nu trebuie să încercăm să înţelegem comportamentul unui câine în temeni umani. Dimpotrivă, pentru a înţelege un câine trebuie să studiezi etologia haitei şi să cunoşti modul de comportament şi relaţiile din cadrul unei haite. Doar atunci poţi să interacţionezi coerent cu un câine, fără să îl derutezi.
Dar nici nu trebuie să vorbim despre modul dificil de a interacţiona cu membrii unei specii diferite. Cine nu a observat diferenţele culturale dintre oraş şi sat, sau de la un popor la altul? Obiceiuri fireşti într-o ţară pot fi considerate grosolănii sau chiar insulte în altă parte. Dacă este nevoie de timp şi studiu pentru a interacţiona eficient cu oamenii din altă ţară (ca să nu mai vorbim despre un câine) oare cum am putea să ne aşteptăm să interacţionăm coerent cu fiinţe care au evoluat pe altă planetă?
Să fie oare inteligenţa suficientă pentru comunicare? Probabil că da. Ceea ce este însă absolut necesar pentru comunicare este motivaţia. De ce ar dori un locuitor inteligent din altă lume să comunice cu noi? Putem vorbi despre curiozitatea ştiinţifică care ne caracterizează ca specie, dar de ce ar trebui ca alte fiinţe să manifeste aceeaşi curiozitate ştiinţifică? Oare dezvoltarea tehnologică implică curiozitate ştiinţifică? Probabil că da, dar nu putem fi siguri. Extrapolarea valorilor umane este extrem de hazardată atunci când vorbim despre alte specii.
Dacă toate fiinţele inteligente din galaxie au evoluat, ca şi oamenii, într-un mediu în care au trebuit să înveţe să se apere de prădători, atunci este firesc ca un eventual contact cu o altă specie să fie considerată un potenţial pericol. Stephen Hawking, care nu poate fi bănuit de lipsă de inteligenţă, consideră că omenirea ar trebui să evite contactul cu extratereştrii. „Trebuie doar să ne uitam la noi pentru a ne da seama cum poate evolua viaţa inteligentă în ceva ce nu am vrea să întâlnim”, şi-a motivat el afirmaţiile. Putem presupune că această strategie este raţională şi plauzibilă; în plus, este o explicaţie foarte bună pentru paradoxul lui Fermi.
Problema tehnologică
Motto: Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă
Probabil că civilizaţiile extraterestre doresc să comunice cu noi, dar, în ciuda tuturor eforturilor depuse, nu suntem în stare să recepţionăm mesajele. La nivelul tehnologic actual, cel mai logic este ca în comunicaţiile interplanetare să fie folosite radiaţiile electromagnetice. Plecând de la această premisă, primul cercetător care a sugerat căutarea inteligenţelor extraterestre pe frecvenţele radio a fost Nikola Tesla în 1896. Deşi numeroase proiecte ulterioare şi-au propus ascultarea multor frecvenţe, cel mai cunoscut proiect în derulare pentru depistarea inteligenţei extraterestre este SETI (Search for Extra-Terrestrial Intelligence). Acesta foloseşte metode ştiinţifice pentru detectarea semnalelor electromagnetice transmise de pe planete îndepărtate.
Singurul semnal inexplicabil detectat vreodată este faimosul semnal „WOW”, recepţionat în 15 august 1977. Semnalul a durat circa 37 de secunde şi a avut toate caracteristicile unui semnal artificial. Din păcate, încercările ulterioare de a regăsi acest semnal au eşuat. „WOW” ar putea fi un semnal de origine extraterestră, pe care noi întâmplător l-am detectat, însă e mult mai probabil să fi fost un semnal emis de un satelit de fabricaţie … pământeană. Sursa necunoscută a semnalului ar putea fi de origine extraterestră, dar din păcate acesta nu s-a mai repetat, aşa că probabil că nu vom afla niciodată.
Figură: radio-telescopul de la Arecibo (în Porto Rico)
Extratereştrii ar putea însă comunica şi prin semnale care nu sunt de natură electromagnetică. De exemplu, teoretic, undele gravitaţionale se deplasează cu viteza luminii, dar până acum nu au fost puse în evidenţă. La nivelul tehnologic actual, nu suntem capabili să recepţionăm un semnal de această natură, iar de produs unde gravitaţionale nici nu poate fi vorba în viitorul apropiat.
Alte ipoteze vorbesc despre folosirea neutrinilor sau a tahionilor pentru comunicare, dar, din nou, deocamdată cu greu putem detecta neutrinii, iar tahionii sunt încă doar o speculaţie teoretică nedovedită. În orice caz, la ora actuală nu suntem capabili din punct de vedere tehnologic să recepţionăm un mesaj interplanetar de altă natură decât electromagnetică.
În loc de încheiere
Motto: „Şi dac-ar fi să ne-ntâlnim / La ceas cu vreme bună, / Aş vrea în tihnă să vorbim / De toate câte-n Lună”
Paradoxul lui Fermi are trei categorii de explicaţii: fie extratereştrii ştiu că existăm şi au grijă de aproape ca dezvoltarea noastră să nu fie perturbată de contactul cu alte civilizaţii avansate, fie că din diverse motive nu putem comunica, fie că pur şi simplu suntem singuri în întreaga galaxie. În acest articol am încercat să vedem care ar putea fi motivele pentru care deşi avem semeni întru inteligenţă pe multe planete din galaxie totuşi nu reuşim să intrăm în contact cu aceştia, său măcar să aflăm de existenţa lor.
Cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă sunt convinşi că există civilizaţii extraterestre pe multe planete, dar nu mulţi sunt dispuşi să creadă că suntem izolaţi într-o rezervaţie sau carantină. Aşadar, argumentele prezentate în acest articol sunt cele mai larg acceptate astăzi de către lumea ştiinţifică. Din acest motiv, există speranţa că în orice moment este posibilă depăşirea uneia sau a alteia dintre piedicile în cale comunicării cu inteligenţe non-umane.
„Hidrogenul este un gaz inodor şi incolor, care dacă are suficient de mult timp, se transformă în oameni” – Edward R. Harrison.
evz.ro
