Căsuța cu povești de la Bălteni a interpretei de muzică populară, Teodora Panainte | FOTO | VIDEO

INEDIT… Teodora Panainte este o interpretă de muzică populară din Vaslui, iar pasiunea ei pentru tradiție nu s-a limitat doar la cântat. Și-a făcut în casa străbunicilor de la Bălteni, un mic sanctuar, un muzeu al tradițiilor populare și este hotărâtă să-l pună pe harta turistică a județului nostru. Totul a plecat dintr-o joacă, de la un ungher al casei neatins de ani buni, unde tânăra interpretă și l-a amenajat ca pe un refugiu în timp. Vroia să-și facă o fotografie ca și cum ar fi în anii 1920 și și-a amenajat acel loc cu lucruri de atunci. Și de aici a amenajat toată camera și când și-a filmat un videoclip a fost nevoită să transforme toată casa ca în trecut. Așa s-a ajuns la ideea unui muzeu. Teodora spune că la această muncă grea de reamenajare a fost fost călăuzite de glasul străbunicii pe care-l auzea în minte. Acum e mândră că a salvat căsuța străbunicilor de la demolare, fiindcă înainte de a se apuca de aceasta, părinții ei voiau să contruiască o casă modernă, cu termopane și instalații sanitare și speră că lumea să vină să viziteze acest muzeu tradițional, făcut din suflet, fără niciun tipar sau fără să aibă pretenția că totul respectă rigorile unui muzeu al satului tradițional vasluian.

Interpreta vasluiană de muzică populară, Teodora Panainte, a transformat casa străbunicilor într-un muzeu tradițional inedit, în care au voie să atingi exponatele. Chiar ești încurajat să o faci. ”Într-un muzeu normal, intri, nu ai voie să atingi nimic, te uiți și ai ieșit. Te plictisești! Eu nu vreau asta. Eu îmi doresc ca vizitatorii să pună mâna, să simtă materialul unei ii autentice, să simtă lutul, să stea pe un pat cu saltea de paie. Doresc să fie un muzeu al experiențelor, nu o expoziție. Vizitatorii să simtă cum era viața pe vremea bunicilor”, declară tânăra entuziasmată. Aceasta e hotărâtă să ducă mai departe tradițiile locului nu doar prin cânt, ci și prin poveștile sau mai bine spus superstițiile culese de la bătrânii satului și pe care le consideră că își au rolul lor în bunul mers al unei comunități. ”Când a venit o doamnă de la Solești a observat că am pus acul în prosopul de la ușă. Eu nu-i știam rostul acestui obicei, dar văzusem la cineva din sat și am făcut și eu la fel. Mi-a explicat că atunci când în casă era o femeie însărcinată sau lehuză, vizitatorii puneau în prosopul de la intrare acel ac ca nu cumva să pățească ceva copilul. Să nu-l atingă răul pe bebeluș! Nu se știa dacă femeia care venea în vizită era curată, ori nu (n.r. la menstruație) și de aceea, pentru protecție se proceda așa. Se spunea că altfel, îi putea apare bubițe copilului. Mi-a plăcut povestea mult și am decis să las acul acolo, iar cine mă întreabă să-i spun rostul acestui obicei”. 

A pus poză străbunicilor pe perete, în semn de prețuire pentru ei

Fiind pe punctul de a dărâma casa și de a construi ceva modern în loc, Teodora spune că o forță din interior i-a dat înțelepciunea ca să păstreze totul intact cum era înainte. ”Mereu m-am simțit legată de căsuță. Dumnezeu îți dă niște semne la momentul potrivit, iar inima îți spune că se va întâmpla ceva special. Părinții mei au vrut să demoleze casa, să facă altceva în locul ei. După ce au murit străbunicii mei, casa bătrânească nu mai era de folos. Acum orice om își dorește termopane, apă curentă, ceva modern. Eu atunci m-am gândut că dacă tot mă ocup de muzică populară și prețuiesc chestiile astea, atunci să păstrez și căsuța străbunicilor și să o conserv. M-am dus hotărâtă în fața părinților mei și le-am spus: „Eu vreau să fac muzeu, în casa străbunicilor!”. S-au uitat ciudat la mine, neluând probabil în seama ce spun. Să construiești un muzeu e foarte greu, apoi să găsești oameni dispuși să vină la să-l viziteze e și mai greu. Pentru că trebuie să te promovezi și să-i convingi că în acea căsuță e ceva nemaiîntâlnit. Cu determinare și cu oameni dispuși să pună umărul a ieșit în cele din urmă ceva frumos. În căsuță, am pus poza străbunicilor mei, într-un tablou frumos la vedere, chiar în camera în care dormeau. Cealaltă o țineau de curat și așa e și acum. Intrau acolo numai la sărbători sau când venea preotul cu molifta. Era cameră lor specială, unde țineau lada de zestre. Apropo și pe asta am recondiționat-o! Am găsit-o în beci. În ea am pus prosoape, țolice, majoritatea țesute manual. Unele sunt de aici din sat, altele din apropiere, din satele din împrejurimi. Le-am așezat pe perete, exact ca odinioară, cu farfurioare, cu tablouri. Icoana am pus-o la răsărit, așa cum e obiceiul. Fiind odaia de muncă, am aici toate ustensilile: război de țesut, ragilă, lampă, suveici, pieptăni de scărmănat cânepa. Am și un ziar din 1970, găsit în spatele oglinzii adusă tocmai de la Botoșani. E o oglinda de gătit mireasa”, spune cu mândrie Teodora. Aceasta ne deslușește și misterul lăzii de deasupra capului”. „I-am prins pe străbunicii mei în viață, iar când trăiau era altfel amenajat.

Eu am făcut câteva schimbări, specifice unui muzeu. Îmi amintesc și acum că aveau două paturi, o masă cu radio și ziare. Străbunica avea o măsuță doar pentru ea, unde ținea ghemuri, că țesea des, împletea ciorăpei, mănuși. Când bunica și străbunica erau tinere lucrau la războiul de țesut. Pe vremea aia, fetele nu aveau voie să iasă aiurea, nici la școală nu prea mergeau, așa că lucrau la războiul de țesut. M-a învățat și pe mine bunica să trag niște rânduri. La covoarele cu model lucrau mai multe femei deodată, erau mai dificil de făcut și e nevoie de un război mai mare. În lada de deasupra capului aveau lucrurile pregătite pentru moarte. Țineau acolo obiecte pentru pomeni, prosoape, țolice, cum se dădeau pe atunci. Nu era ca acum, când toată lumea dă bani. Înainte se dădeau lucruri făcute în casă: un prosop, o cămașă de noapte, etc. Dintre toate obiceiurile, ritualul morții s-a păstrat cel mai mult”, mai spune tânăra interpretă.

A început proiectul în timpul pandemiei, plecând de la „colțișorul de altădată”

Ideea de a revitaliza casa bătrânească de la Bălteni i-a venit în timpul pandemiei. Împreună cu bunica sa, Teodora a pornit de la un colțișor neumblat, de pe vremea în care străbunicii ei încă mai erau în viață. Și au reușit în final să transforme totul. Când intri acum în casă e ca și cum ai călători înapoi în timp, cam pe la 1920. ”În timpul stării de urgență, când nimeni nu avea voie să iasă din casă, m-am chinuit mai întâi cu prima cameră. Denumirea aleasă, «colțișorul meu de altădată», se datorează locului de unde am pornit. Aveam un colț, cel cu icoana și un prosop pus în jurul ei. Jos era războiul de țesut și nimeni nu mai umblase pe acolo de mult. De aceia i-am spuns colțișorul meu de altădată. Eu mi-am imaginat că dacă vreau să fac o fotografie a trecutului, ca să văd cum era pe timpuri, mă duc acolo, cânt sau lucrez la război și totul pare ca altădată. Venind cu prietenii în căsuță, m-au întrebat de ce nu fac toată camera. Și de aici a plecat ideea cu muzeul. M-am gândit inițial că nu reușesc să strâng atâtea lucruri vechi. Dar iată că acum am umplut amândouă camere, iar colțișorul meu s-a transformat într-un muzeu adevărat. Foarte multe persoane au adus aici câte ceva, câte o bucată din viața de altădată. De la un pieptăne, la un prosop sau o ladă de zestre. Tot ce s-a adunat aici m-a făcut să-mi schimb perspectiva despre viață, prietenie și omenie”, a mai spus Teodora.

Colțișorul de altădată, locul în care se pun acum în scenă videoclipuri

După finalizarea primei camere, o colegă de breaslă, o altă tânără cântăreață i-a propus chiar să filmeze un videoclip în casa din Bălteni. ”După ce am terminat camera respectivă, i-a venit ideea unei prietene să filmeze un videoclip la mine. Un cântec satiric despre cum o fată tânără se căsătorește, dar trebuie să trăiască și cu soacra arțăgoasă. Având camera de la vale, puțin întunecoasă și având la geam și un zarzăr înverzit, de nu mai vezi nimic, i-am propus-o ca locație de filmat. Și a fost de acord. Apoi cel ce filma mi-a zis că ar avea nevoie și de camera de curat. Acolo nu aveam nimic. Țin minte că am lucrat o zi și o noapte și am făcut-o și pe aceea până a doua zi la videoclip și holul și camera. Eu și cu bunica am mutat șifonierele, am bătut covoarele-n cuie, am agățat totul încât să fie după canoanele vremii. Am căutat perne mici cusute și le-am pus pe paturi. Așa s-a scris istoria și cu cea de a doua cameră a muzeului meu. Până acum, au fost filmate 3 clipuri aici, printre care unul este al meu. Căsuța oferă și posibilitatea desfășurării unor ședințe foto. Câteva persoane au ales deja să facă aici poze datorită culorilor vii, al cadrului și al decorului”, mărturisește interpreta.

Din vară, un foișor cu bunătăți pentru oaspeți

NOUTĂȚI… Căsuța de la Bălteni promite să ofere, în curând, o experiență completă, autentic românească, tuturor celor care îi calcă pragul. Deși primitoare, Teodora consideră că este mereu loc de mai bine. Ne asigură că va încerca din răsputeri să ofere vizitatorilor o experiență cât mai autentică, ca la bunica acasă. De aceea, în curând va instala și un foișor în curte, unde vizitatorii pot poposi la o vorbă, savurând un cozonac proaspăt și un pahar de vin rece din beci, făcut chiar de bunica interpretei. ”Mai am încă de lucru de făcut. Sunt mereu în căutarea unor noi obiecte de adăugat la colecția muzeului, cum ar fi costumele populare. Am vrut să vadă lumea cum arată o bundiță, un cojocel sau o ie tradițională din zona Vasluiului. Am exponate și de peste o sută de ani, foarte greu de cusut. Femeile numărau probabil câte găuri are fiecare ie, brodau cu migală simbolul crucii. La noi în zonă aveau formă dreptunghiulară la gât, cu modele de strugurași, vinul fiind specific Moldovei. Am în altă ladă de zestre am pus catrințe, și poale. Am de muncă, dar merită totul. Vreau să fie ceva special. Dacă cineva ar vrea să guste experiența tradițională, să se trezească dimineața să își bea cafeua la măsuța de la intrare, să îi cânte cocoșul dimineața. Eu nu uit nici o persoană care a venit să mă ajute, să aducă un obiect sau care s-a interesat de cum merg lucrurile, fie și-au dat cu părerea. Urmează să construiesc și un foișor pentru vizitatori, dar și un cuptor în care să pregătesc cozonaci proaspeți sau plăcinte poale-n brâu”, a spus la final tânăra proprietară a muzeului din Bălteni.