EDITORIAL | Bucuria noastră, Viorica Porumboiu!

Atunci când rogi o zânã de pe pãmânt, sau din cer, sã îti îndeplineascã o dorintã, ea îti împlineste. Asa e si cu doamna Porumboiu. Discretã ca parfumul de viorele, al cãror nume îl poartã, Viorica Porumboiu este darul pretios pe care l-am primit în inima mea în aceastã viatã, pe al cãrui drum am topãit si am valsat, mai întâi pe covor de flori din vise împlinite, apoi descultã pe vârfuri de pietre ascutite. Pentru cã timpul a trecut nemilos peste mine si m-a pus la coltul tãcerii, pentru cã, poate prea mult am vorbit, uneori cu folos, alteori fãrã, trag zãvorul de la usa cuvintelor, astãzi, de Florii, pentru ea. Dar si pentru mine. Pentru cã Viorica Porumboiu a fost cheia care mi-a deschis cele mai mari vise, iatã, înfloresc si eu odatã cu florile ce mã trag de mânã si pornesc în alai alãturi de ele, spre casa ei, asa cum s-a întâmplat prima datã când ne-am întâlnit. Aveam atunci tineretea si curajul spadã si armurã, la vedere. Era putinã inconstientã, putinã nebunie, sau toate acestea la un loc, la mine. Aceasta este, de fapt, definitia eroismului datã de Eugen Barbu. Pentru cã ceva mã trage de mânecã si îmi aminteste cã timpul e nemilos cu noi, oamenii si cã tot ceea ce n-ai spus si n-ai fãcut la timp, pierdut rãmâne si netrãit, vin azi doar cu un palid fior de cãprioarã rãnitã si adulmec îmbrãtisarea de care mi-e dor, a doamnei Porumboiu.

O rog sã-mi deschidã amândouã portile, ca sã încapã pe ele toatã durerea ce mi s-a prins de poale hainelor si atârnã ca o trenã imensã în urma mea si sã îmi dea pentru ultima datã stropul de apã vie ce mi-a ostoit totdeauna dorul de lumea pe care tot o caut si nu o gãsesc. Poate pentru cã trebuia sã mã gãsesc pe mine mai întâi. De fapt, cred cã, în sfârsit, cred cã m-am gãsit. Și asa cum sunt, o rog pe doamna Porumboiu sã îmi fie Înviere. Se apropie Pastele. Eu sunt deja pe cruce si vreau sã cobor. Dincolo de nori si de cer, Cineva a rânduit ca familia Porumboiu sã îmi transforme în fulg greutatea trupului si a sufletului, de multe ori, însã sefã peste toate cele ce au fost sã se întâmple, a fost întotdeauna Viorica Porumboiu. Ea a refuzat întotdeauna sã fie vãzutã si, mai ales cunoscutã. Si a stat întotdeauna în umbra si în urma tuturor. Nu pot sã povestesc altceva astãzi, dar consider cã în limita îngãduitã, pot sã îi dau în dar buchetul de cuvinte ce au înflorit în mine, azi, de ziua ei. De fapt, am spus si spun atât de putin despre ea si vorbesc mai mult despre frumusetea sufletului ei si a virtutilor si calitãtilor sale nobile, sugerându-vã sã i le intuiti privindu- i în fotografie privirea si tãcerea ce zâmbesc si respirã împreunã pentru ca în jurul ei sã fie totul bine. Sã ne molipsim si noi de frumusetea ei duioasã, sã ni se înfrumuseteze la toti mintile si sufletele si sã punem împreunã sincer si adevãrat un gând de bine pentru tot ce ne-a dãruit nouã si Vasluiului! Poate o urare sã aducã bucurie? Cred cã da. Dintotdeauna am vãzut doar partea plinã a paharului ce îl am în fatã. Multi nu au înteles de ce. Doamna Porumboiu stie mai bine decât mine de ce trebuie sã ne facem bucurii unii altora. Sã o mai privim o datã, cã tot nu a apãrut în ziare, sã întelegem cu totii mai bine de ce.