Brândusa, eroina Vasluiului

MOTIVATIE… Nu stiu cum sã mã gãsesc pe mine, sã pot sã o conduc spre acolo unde acum pleacã, pe profesoara Brândusa Dobritã. Îi scriu numele si simt o durere care îmi trece din gât pânã în picioare si se opeste acolo, ca o încurajare cã nu va putea niciodatã ceva din ceea ce omul poate înfrumuseta sau poate ucide în noi prin cuvinte sau fapte care ne rãnesc, sã ne reteze curgerea fireascã spre acasa din noi, unde ne întâlnim cu noi însine si unde renastem mereu pentru bãtãliile importante pe care le avem încã de dus. Astãzi eu am asa o trãire care mã ia de mânã si mã aduce aici, în cuvintele care trebuie sã îsi îndeplineascã nobila misiune de a descoperi si de a spune exact ceea ce au de spus. Oamenii sunt cea mai frumoasã exprimare a divinului ce vine în noi ca sã ne încurajeze sã credem si sã actionãm în asa fel încât mâna lui Dumnezeu sã poatã mângâia, prin dãruirea noastrã, pe toti copiii sãi, uneori lacrimi, uneori stele si, de cele mai multe ori lumini ce aprind în miliarde de inimi focul sacru ce purificã si înmulteste iubirea pe pãmânt. Doar cu iubirea lor. Numai cu ea. Acesta este secretul, de fapt. Fãrã iubire nu se poate face nimic. Iar eu cred din tot sufletul meu cã Brândusa Dobritã a fost un apostol al iubirii pe pãmânt. O spun faptele sale, zâmbetul sãu, bratele sale si ochii cu care a mângâiat mii de copii. Si eu am fost „copilul” acestei doamne prin excelentã. Sfaturile ei m-au scos din multe încercãri, iar prezenta sa în momente dificile sau de sãrbãtoare maximã în preajma mea, au contat enorm. Pentru cã astãzi, noi, toti copiii sãi, si toti cei care au trãit în preajma ei si au cunoscut-o cu adevãrat, si multi vasluieni care o stiu din cei patruzeci si patru de ani de viatã, atât cât a trãit alãturi de noi la Vaslui, trãim momente speciale, credem cã este o datorie sã spunem adevãrul despre ea, ca sã devinã nemuritoare cu adevãrat pentru Vaslui, si de ce nu, si pentru lume. Sã fie, nu numai eroina de la Mãrãsesti, ci ceea ce chiar este, eroina de la Vaslui…

Mihaela MANU

MÃRTURIE… M-a ferit Dumnezeu sã invidiez vreodatã oamenii pentru ceea ce sunt, dar am mai spus-o o singurã datã: invidiez copiii ce au avut sansa sã le aibã profesori de limba românã pe Brândusa Dobritã si pe Viorica Porumboiu. Si profesoara mea de limba românã a fost extraordinarã, dar astãzi adaug. As fi mers în genunchi de la scoalã pânã acasã, sã mã pot bucura de spectacolul viu al acestor doamne, la ore, care în inima mea sunt alte douã inimi ce mi-au dat putere si mi-au netezit fruntea cu generozitatea lor. Stiu cã simtiti cã nu mint. Întotdeauna am avut nevoie de frumos în viata mea si Dumnezeu mi-a trimis oamenii cei mai potriviti, care sã îmi alimenteze nevoia de iubire adevãratã. Au fost si sunt profesoara mea de limba românã Liuba Mãrãcineanu, Brândusa Dobritã si Viorica Porumboiu, ochii mei de vesnicã primãvarã. Cu sigurantã, starea frumoasã ce m-a însotit în viatã se datoreazã în mare parte lor.

Începutul

Am bãtut, de fapt am sunat la usa profesorilor Iancicã si Brândusa Dobritã, în anii în care mã aflam în starea de înflorire în explozia de frumusete a lumii pe care o cãutam si ea mã cãuta pe mine. Aveam nevoie, pentru a -mi împlini visele de adolescent, de ajutor. Am început sã fac meditatii la românã cu profesorul Iancicã Dobritã, dar am sfârsit prin a deveni eleva profesoarei Brândusa Dobritã. O mare sansã. Cu adevãrati licurici de sperantã si bucurie, mi-a înnobilat ea mereu inima zdrentuitã de vise, mereu. Aparent firavã, dar în realitate, bulgãre de foc si de spirit îndumnezeit pânã în mãruntaiele inimii sale ce a bãtut mereu doar pentru idealuri vii, mãrete, nobile, Brândusa Dobritã a fost cea mai frumoasã si purã brândusã ce a existat vreodatã pe pãmânt. O sunam si la ore obraznice sã mã sfãtuiesc la afise sau la ce scriam. Îmi explica, iar graba mea n-o deranja niciodatã. Stia cã asa m-a fãcut Dumnezeu, „grãbitã” si cred acum cã, mai mult decât orice, voia sã mã ajute. N-am apucat sã îi spun multe, pentru cã nu am stiut cã pleacã, si ca si dânsa, mã aflam într-o stare de resuscitare a ceea ce sunt. Acum sunt din nou pe metereze, dar ea nu mai este.

Clipe de intimitate

Sã scrii si sã vorbesti despre cei care îti sunt aripi de încurajare în viatã asta atât de tristã uneori, e ca si cum ti-ai pune dintii cãzuti într-o luptã nedreaptã pe caldarâm, într-un sãculet pe care sã ti-l atârni de gât, ca sã-ți arãti necazul, însã eu trebuie sã o fac. Ploua, miercuri dimineatã, pe la ora 10. Si pentru cã auzisem vag cã doamna Dobritã va fi adusã la Vaslui doar pentru douã-trei ore, cât sã îsi poatã lua rãmas bun de la Vaslui si de la noi, mi-am spus în gând: sigur a venit ea si plouã, pentru cã mai voia sã trãiascã. Si am plecat repede la bisericã, sã o caut. Nu era acolo, dar am aflat cã va veni dupã amiazã. Si am trãit ca în fiecare zi, cu ale mele, pânã la ora patru, când în franjuri de ploaie am plecat sã astept omul care mi-a adus bucurii si iubire mereu, Brândusa Dobritã. Ea a fost o încurajare pentru mine, m-a învãtat sã mã pretuiesc si sã cred cã Dumnezeu dã daruri cui vrea, pentru cã stie El de ce o face. Eu, cea mai sãracã fatã în iubire mereu si bogatã în lacrimi, m-am încãrcat cu energia ei purã de femeie cu viatã sfântã, trãind dupã legile divine, având o singurã iubire pe pãmânt, trãind pânã acum, la sfârsitul zilelor doar pentru ea, cu ea. Eu, care cumpãr rar flori, din prea multe motive, am intrat în florãria elegantã din fata bisericii si am ales doi trandafiri albi ca sufletul celei spre care merg. Fata drãgutã de acolo, mi-a legat pangica albã care îmi place pe care a ascris cu markerul negru: Vã iubesc! Iar pe cealaltã jumãtate, Mihaela Manu. Din acea clipã, eu am început sã îi spun doamnei Dobritã cã o iubesc, iar în dimineata când am vrut sã se nascã povestea mea pe Facebook, mi-a venit în gând „I love you” cu Anthony Ouinn. Si de atunci ascult melodia întruna si plâng. Cum sã nu o iubesti pe Brândusa Dobritã? Cum sã te scuturi de toate amintirile si bucuriile pe care ti le-a fãcut cu zâmbetul larg si cu ochii râzând cât toti copiii neprihãniti laolaltã? La bisericã, cei veniti sã o astepte, stau discret, pe multele bãnci din curtea bisericii, ca niste oameni mari ce sunt. Observ cã o masinã neagrã, mare si elegantã este trasã între bisericã si locul unde stau de obicei cei al cãror suflet cãlãtoreste peste tot, în timp ce ei stau doar sã se odihneascã. Întreb dacã aceasta este masina pe care o asteptãm. „Da, Claudiu a plecat de câteva secunde prin apropiere”, mi se rãspunde. Inmãrmuresc. Blocul în care a locuit familia Dobritã din 1980, se aflã la o aruncãturã de bãt de locul unde ne aflãm. Sigur Claudiu s-a dus sã tragã cu ochiul la casa si locurile copilãriei. Acum trãieste de multi ani la Bucuresti, unde de doi ani s-a mutat si Brândusa, mama lui, ca sã fie împreunã. Singurãtatea doare tare si poate ucide, am învãtat si eu de ceva timp. Merg si deschid portiera din fatã a masinii. Nu se poate vedea în spate nimic. Si atunci se îndreaptã spre mine un om bun-bunut si spune: „Pot sã vã deschid portiera din spate, dacã vreti!”. Si o deschide. Masina parcã e nou-noutã, cum e si el bun-bunut. Luceste totul de curãtenie înãuntru. Pânã si „cãsuta” în care stã acum profesoara noastrã, strãluceste de elegantã, si e la fel de mângâietoare pentru ochi, precum un pian. Iatã cã si pe ultimul drum, Brândusa Dobritã e tot printesa discretiei absolute. Cei din jur au lumea lor, sau un înger aranjeazã totul ca eu sã rãmân singurã cu profesoara. Urc în masina neagrã si vorbesc cu ea în gând. Am fost dintotdeauna pasionatã de comunicarea si apropirea de cei ce tocmai pleacã de pe pãmânt. Iatã-mã privilegiatã sã pot sã mai trãiesc o datã poezia întâlnirii mele în viata asta cu Zâna cea bunã a copiilor care iubesc limba si literatura românã, Brândusa Dobritã. De aici, din acest punct, a plecat si prietenia noastrã.

Sãraci fãrã iubirea mare a Brândusei Dobritã

Clipele mele de intimitate cu profesoara mea dragã, s-au sfârsit. În câteva minute, se creeazã o lume în care oamenii încep sã curgã în locul în care profesoara Brândusa Dobritã a devenit dintr-o datã amfitrioana evenimentului. Adolescenti, profesori, vecini, cunoscuti, vasluieni, îi aduc flori, multe flori. Rãsare înaintea mea, asezând o coroanã albã, generoasã, chiar pe partea locului în care se aflã Brândusa Dobritã, avocatul Ionut Mancas. Zãresc scris pe coltul panglicei…Familia Mancas. Inima mea se apleacã generoasã spre gentiletea lui Ionut, care ne aduce aminte încã o datã cã este fiul lui Ioan Mancaș, omul de culturã care a însemnat atât de mult pentru Vaslui si pentru noi. Curg lacrimi mari si sincere. Toate vorbesc despre omul minunat care a fost profesor de limba si literatura românã, Brândusa Dobritã. Samson Dalila spune cã face parte din prima generatie de copii cãrora Brândusa Dobritã le-a fost dirigintã, atunci când a venit la Vaslui. Ea are cuvinte si putere sã mãrturiseascã adevãrul: „Eram în clasa a saptea când doamna profesor Brândusa Dobritã a venit la Scoala nr. 5 ca profesor de românã. Am îndrãgit-o toatã clasa, din prima clipã. Ne-a spus la toti: „Mã numesc Dobritã Brândusa si de azi înainte veti face cu mine limba si literatura românã. Scoateti o foaie de hârtie si scrieti ce ati citit în vacantã”. Noi eram „mascã”, nu ne asteptam la asa ceva, dar am înteles apoi cã ea a vrut sã se impunã înaintea noastrã din prima clipã, pentru cã era asa, mai micã de staturã. Cu timpul, am îndrãgit-o cu totii si am iubit-o. Drept dovadã, de-a lungul anilor, acum am cincizeci si sase de ani, vorbeam atunci când ne întâlneam pe stradã. Ce serbãri frumoase fãcea cu noi… Eu am fãcut parte chiar din grupul de recitatori cu care lucra…Îi urez drum bun în luminã, cã a plecat prea devreme dintre noi”, declarã Dalila Samson. Ea plânge si vorbeste, vorbeste si plânge…: „Ne-a povestit cum a jucat cu Ion Caramitru în film. Ne-a spus la toti povestea Mãriucãi din Primul Rãzboi Mondial, cum a luptat împotriva nemtilor si cum a plãtit cu viata…”. Zãresc deodatã în partea dreaptã a locului special creat pentru ca Brândusa Dobritã sã fie în mijlocul nostru, zãresc o coroanã cu un mesaj de tot respectul, pe care, stiti ceva…vã invit sã îl citim împreunã. „Un ultim omagiu doamnei diriginte! Elev David Richiard. Multumesc, David Richiard, ai fãcut mãcar tu ceea ce ar fi trebuit sã facem multi dintre noi! ”

„De ce nu putem sã o vedem pe doamna profesoarã?”

Încep sã vinã multi tineri, probabil din ultimele generatii de elevi. Unii au lacrimi multe, altii au tãcerea înmãrmuritã în privire. Cu totii au venit sã îsi vadã profesoara. E atâta trãire în metrul pãtrat al camerei acesteia, de fapt ultima sansã si ultimul loc de întâlnire cu ea. De dupã colturi apare câte un chip angelic, rãvãsit de durere. Trei fete unite fizic, strânse una în alta, tinându-se de mânã, se apropie de catafalc si privesc în gol. „De ce nu putem sã o vedem pe doamna ?”, mã întreabã o fatã cu alurã de handbalistã, îmbrãcatã cu o cãmasã în pãtrate mari, ca si ea, venind spre mine. O trimit spre sora Brândusei Dobritã, sã-i rãspundã ea la greaua întrebare. Aud imediat despre medicamentele multe administrate, care au contribuit la acest sfârsit neasteptat. Durerea ne uneste pe toti. Sinceritatea trãirilor noastre ne uneste. Suntem într-o lume pe placul profesoarei de vocatie, Brândusa Dobritã. Am venit la dânsa, profesoara noastrã, prietena noastrã, zânisoara noastrã bunã, cea care ne încuraja si ne ajuta mereu. Am luat multe numere de telefon de la cei prezenti, dar pe al Denisei, fata sensibilã si specialã, precum cea mai frumoasã pãpusã dintr-o vitrinã aristocraticã, nu l-am luat. Am promis sã vã sun, fetelor, dar nu am cum. Vã rog, cãutati-mã voi pe mine, ca sã nastem împreunã o sãrbãtoare care sã se numeascã „Eroina noastrã de la Vaslui”.

„Doamna era bunã, era seninã, îi plãceau copiii buni, nu ne lãsa sã ne culcãm pe o ureche”

Iatã, lacrimile, iubirea si sinceritatea Denisei îmi demonstreazã pentru a câta oarã?!, cã iubirea adevãratã are multe, multe lacrimi: ” Nu am mai vorbit cu doamna de când s-a mutat la Bucuresti. Nu stiam cã o sã plece atât de curând. Credeam cã ne vom despãrti de ea, în zece, douãzeci, treizeci de ani…Doamna era bunã, era seninã, îi plãceau copiii buni, nu ne lãsa sã ne culcãm pe o ureche. Stiu cã lua copii foarte putini la olimpiadã la românã, câte unul, iar eu mi-am dorit mereu sã mã ia si pe mine. Ne punea în fiecare orã sã citim câte zece minute, apoi trebuia sã ridicãm mâna, cine avea câte un cuvânt din carte, pe care nu îl stia. Si doamna stia fiecare cuvânt. Nu s-a întâmplat niciodatã sã nu stie vreunul. Când am învãtat pentru facultate, trebuia sã mã pregãtesc, si ea stia sã îmi rãspundã la toate întrebãrile. Ne-a iubit mult, chiar de nu ne spunea. Noi am fost ultima ei clasã la care a fost dirigintã, si, îmi amintesc, ne-a spus cã a scris câte o strofã pentru fiecare copil din clasa ei, dar pânã în ziua de azi nu am aflat strofele scrise pentru noi…nu stiu dacã le-a luat cu ea la Bucuresti, eu sunt tare curioasã sã citesc ce a scris”, spune Denisa. Dorintele pe care le trãiesti cu emotie, se împlinesc. Sunt sigurã cã strofele vor ajunge la copiii ce le asteaptã.

Recunosc profesorii Vasluiului, care intrã unul câte unul în aproapele Brândusei Dobritã, pe care Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Vaslui ni-l oferã pentru clipele acestea dureroase si triste, de despãrtire. Multi dintre ei mãrturisesc golul imens pe care îl simt în suflet. „A fost un om extraordinar, iubitã de copii, de colegi, de toatã lumea”, spune profesoara Claudia Mancas – Ghelbere. Viorica Movilã, cea care alãturi de sotul ei formeazã cea mai elegantã si mai frumoasã pereche din Vaslui, de ani buni, este prezentã la datorie. A fost întreaga viatã secretara Scolii nr.5 si este martorul valoros al lucrurilor si al evenimentelor ce s-au întâmplat de-a lungul anilor, acolo. Nu putea sã lipseascã de la plecarea Brândusei Dobritã, profesoara pe care, în urmã cu patruzeci si patru de ani, atunci când a venit în Vaslui si la Scoala nr.5, a primit-o cu bratele deschise si i-a monitorizat calitãtile exceptionale de profesor si de „om”. Ea povesteste celor prezenti, neputând sã îsi opreascã plânsul sincer: „I-am primit acolo, pe holurile scolii, când au venit prima datã în scoalã. Erau minunati, doi tineri zglobii, se tineau de mãnã. Profesorul Iancicã venise sã o aducã pe ea la noi…Veniserã sã facã cunostintã cu scoala. Era vacantã, scoala, holurile erau pustii, dar noi i-am asteptat asa..Pur si simplu mã înec, nu am crezut cã o sã trãiesc aceastã clipã. Doamna Brândusa Dobritã a fost un om deosebit, cu mult har, dãruitã de Dumnezeu sã fie profesor si mamã si bunicã. A avut un destin atât de trist, atât de trist!”, încheie ea. Curg lacrimi. În jur respirã peste tot iubirea celor lor ce au venit sã întâlneascã omul minunat, despre care mãrturisesc. Fiecare încearcã sã îsi opreascã lacrimile si sã îsi ascundã trãirile. Dar nu se poate. Carmen, sora Brândusei Dobritã, ce seamãnã uimitor cu ea, are aceeasi generoasã atitudine fatã de orice om ce o solicitã . Explicã, mângâie, desi ea ar trebui sã fie cea mult mângâiatã. „Sora mea a fost unicã”, spune ea. Cuvintele ne fac sã tresãrim. Da. Brândusa Dobritã a fost eroina ce ne-a înnobilat sufletele, copiii Vasluiului, Vasluiul. În acest mileniu, al treilea, atât de tulburat si de tulburãtor, numai o viatã crestinã în care sã faci totul pentru ca duhul Sfânt sã fie cu tine si tu cu El si sã îti conducã viata, este cel mai important lucru. Profesoara Brândusa a stiut sã intre în luptã cu cele mai mari arme pe care un om le poate avea. Iatã, cu ele a biruit astãzi moartea. Ea trãieste si va trãi mereu. O simtim vie, râzând fericitã, asteptând sã se întâlneascã, în sfârsit, în lumea de dincolo cu Cibi, iubirea ei. Poate cã din prea mult dor de el, a plecat de la noi. Poate…