• ruinele bisericii de la Hangu, dinamitată în 1959, au iesit iarăsi la suprafată • oamenii locului sînt încă marcati de decizia luată de autoritătile comuniste • „Aceste ruine constituie rana sufletelor oamenilor mai în vîrstă, care au contribuit sau au fost martorii ridicării si mai apoi dărîmării lăcasului de cult“, ne-a spus părintele Gheorghe Avarvarei, din Chiritenii Hangului •
La Hangu, biserica dinamitată în ă’59 a iesit din nou la lumină. Nu semeată precum o concepuseră si clădiseră muntenii locului, ci rănită la trup si mai ales la suflet, ca urmare a măsurilor dure luate de mai marii vremii anilor ă’50-ă’60. Aparitia din negura unui trecut trist a ruinelor lăcasului de cult răscolesc si astăzi pînă la durere existenta vîrstnicilor, care retrăiesc vremurile tulburi ale acelor ani. Vremuri în care si-au văzut catedrala sufletului la pămînt, iar mortii dusi cu spatele pe dealurile din jur si pusi spre adormirea vesniciei în gropi comune. „Nu uităm cît ă’om trăi ce-o fost atunci, daă’ cînd ruinele bisericii noastre ies la lumină ne apucă o mare jale. Eu cred că, din vreme-n vreme, Dumnezeu face în asa fel ca noi, cei mai bătrîni, să mai vedem o dată mîndretea noastră de biserică, pe care ne-am dorit-o atunci din tăt sufletul. Ce să mai zic? Cînd o văd, mă cutremur“, ne-a povestit Constantin Manolache din Hangu. Omul avea dreptate. Mai văzusem si noi în urmă cu nouă ani rămăsitele pămîntesti a ceea ce fusese cîndva biserica din Hangu, dar nu ca acum, în primăvara calendaristică a lui 2012 (pe Valea Muntelui iarna-i încă stăpînă), cînd seceta ori poate Dumnezeu, cum spunea nea Manolache, ne-au înlesnit drumul cu piciorul pe gheata lacului de acumulare pînă la temelie. Emotionant. Chiar si-n atare conditii, cele rămase din zidurile fostul lăcas de cult îti domină privirea si îti mînă gîndul spre înalte trăiri spirituale. Smeriti, ne plecăm capul. Încercăm să ne închipuim contemporani cu generatia anilor din urmă, cu acei oameni ce au pus umărul pe parcursul a trei decenii la ridicarea bisericii si cărora după doar opt ani soarta le-a hărăzit să trăiască pe viu o dramă. Ne vin în minte vorbele spuse reporterului de la Monitorul cu multi ani în urmă de învătătorului Teoctist Galinescu, un cronicar al locului: „Ruinele bisericii cînd, prin vointa lui Dumnezeu, reapar la suprafata apei, ne răscolesc sufletele. Si cum ar fi altfel cînd biserica a fost o operă desăvîrsită, o catedrală impunătoare, construită numai prin contributia oamenilor din Hangu si prin munca lor de 30 de ani. Dar si-a aflat sfîrsitul din neghiobia unora…“. Aruncăm o privire în jur. Nu vedem decît albul imaculat al zăpezii. În mijlocul lui, morman imens de beton. Apa lacului a dispărut privind viclean de sub gheata încă groasă.
„Vom merge acolo si vom oficia si noi o slujbă“
Că este asa, o certifică cîtiva pescari la copcă. „Cînd trecem pe lîngă ruinile bisericii tresărim de fiecare dată. Noi nu sîntem din Hangu, dar stim de la părinti ce dramă au trăit acesti oameni în urmă cu vreo 60 de ani. Dar asa au fost vremurile. Păcat că n-a fost găsită altă solutie. Progres, progres, dar nu pe cadavre…“, a spus Vasile Găină, de loc din Farcasa, ce-si încerca norocul în ale pescuitului în vecinătatea ruinelor. Cam aceleasi vorbe si din partea părintelui Gheorghe Avârvarei, din Chiritenii Hangului. „Aceste ruine constituie rana sufletelor oamenilor mai în vîrstă, care au contribuit sau au fost martorii ridicării si mai apoi dărîmării lăcasului de cult. Eu sînt tînăr, dar stiu de la vîrstnici că dacă lucrurile nu se precipitau si biserica n-ar fi fost dinamitată ar fi rămas în picioare, chiar dacă ar fi acoperit-o apa. Asa, s-a produs un lucru care avea să producă multă suferintă. Spun oamenii că părintele de atunci, Mihai Coroamă, care se bătuse mult pentru salvarea ctitoriei si care obtinuse aprobare în ultima clipă pentru a nu fi dinamitată, a suferit pînă s-a sfîrsit înainte de vreme. Din cîte stiu, cînd apele au scăzut, în urmă cu mai multi ani, au fost oficiate slujbe de pomenire în vecinătatea ruinelor. Ultima dintre acestea în a II-a vinere după Sfintele Pasti, la care a participat multă lume. O să vedem cum va fi vremea anul acesta. Dacă ne va permite, vom merge acolo si vom oficia si noi o slujbă, poate o vecernie sau utrenie. Sînt sigur că oamenii vor participa cu plăcere, pentru că ei încearcă de fiecare dată un sentiment de bucurie, dar si de tristete, prima pentru că-si revăd trecutul si a doua că-si amintesc de strămosii lor bătuti de soartă“, a declarat părintele Avârvarei, de la care am mai aflat că odoarele bisericii se află acum, parte dintre ele la Pîngărăcior, parte la Precista, iar bisericuta veche din Hangu, în dealul Chiriteniului, unde au fost mutati si mortii. Că fosta biserică din Hangu trăieste adînc încă în sufletele oamenilor, a dovedit-o evenimentul organizat în amintirea trecutului si pomenirea mortilor de către conducerea Autoritătii Navale Galati, în chiar ziua de Sînziene a lui 2010. „De-a lungul timpului am constatat că lucrurile nu merg bine, că ceva de neînteles nu ne ajută. Ulterior, la o discutie cu oamenii de aici, am hotărît că trebuie făcut ceva pentru linistea celor pierduti, ceva prin care să ne plecăm în fata lor si a locurilor de închinăciune înghitite de ape“, a afirmat în urmă cu doi ani Octavian Gheorghiu, directorul general al Căpităniei Zonale Galati, cel care se îngrijise de tot demersul crestinesc.
„Cînd vîntul bate si frunzisul codrilor freamătă, iar apele lacului văluresc, auzim dangăt de clopote“
Te Deum-ul a fost oficiat de către un sobor de preoti ai parohiilor din localitătile vecine lacului, constînd în trecerea cu vaporul pe la fiecare loc, care cîndva adăpostea un lăcas de cult acoperit acum de ape. Deasupra bisericii din Hangu slujba a fost parcă mai înăltătoare. Si era firesc să fie asa. Pe măsura semetiei si a dramaticei sale existente. Revenind la vizita noastră, după momentele de zăbavă printre ruine, ne despărtim cu greu de simbolistica trecutului. În drum spre casă, miercuri, 14 martie, rememorăm. Pe 22 mai 1959 biserica a fost dinamitată din ordinul puterii comuniste, ce hotărîse ca zona să fie folosită pentru amenajarea lacului de acumulare. Edificiul crestinesc din Hangu a avut o soartă diferită de a celorlalte lăcase de cult, deoarece nu a putut fi strămutată datorită zidurilor groase din beton si a armăturilor acestora. Pentru aruncarea în aer au fost necesare artificierilor mai mult de 70 de încărcături de trotil. Dacă s-ar fi întîrziat cu o zi dinamitarea pusă la cale de inginerii Iacob si Lupan, care se pare că au sfîrsit nu mult după aceea în conditii misterioase, turlele bisericii ne-ar fi întîmpinat si astăzi iesind din apele lacului în anii cînd seceta e aprigă. Ca în această primăvară. Despre asa-zisul blestem de la Hangu vorbesc si în prezent bătrînii locului, atîtia cîti mai sînt. În taină, că au frică de vreo nenorocire. Nu ocolesc însă faptul că victimele pe care le-a făcut lacul de la Bicaz de-a lungul vremii se datorează distrugerii Bisericii Înăltarea Domnului din Hangu, iar crucile ce răsar tot mai multe si mai des pe malurile apei, parcă ne fac să le dăm dreptate. Cît priveste ruinele din adîncuri, care din cînd în cînd revin printre noi, ele continuă să tulbure linistea oamenilor din zonă si pe a hanganilor în primul rînd. Nu întîmplător, unii dintre ei afirmă: „Cînd vîntul bate si frunzisul codrilor freamătă, iar apele lacului văluresc, auzim dangăt de clopote. Sigur, sînt cele ale bisericii din Hangu, dinamitată si scufundată“. O fi, numai că zilele trecute, cînd noi am atins cu privirea si palma rămăsitele bisericii, în vecinătatea ruinelor era o liniste desăvîrsită. Si nu numai în văzduh, ci si în sufletele noastre. Gîndul cuprins însă de oarece vrajă, ne-a condus mestesugit la episodul biblic, petrecut cu mii de ani în urmă, în care apele Mării Rosii s-au despărtit pentru a face loc poporului lui Moise să treacă.
