OMAGIU Cei care au asteptat cu nerãbdare monografia despre viata si opera pictorului Viorel Husi, sperând cã în paginile acesteia vor descoperi, în sfârsit, multe din tainele destinului complicat si profund al unui artist minunat, cãruia “orasul dintre vii” are toate motivele sã îi fie recunoscãtor, trebuie sã stie cã lucrarea a iesit de sub lumina tiparului, însã continutul ei depãseste cu mult orice asteptare. În conditii grafice cu totul deosebite, muzeografa Aura Popescu, fiica lui Viorel Husi, a reconstituit destinul vitreg, mustind de pasiune, talent si sacrificii, al unui artist cu totul special, care a iubit acest oras ca nimeni altul.
ARGUMENTE “Albumul dedicat pictorului si graficianului Viorel Husi, la centenar, am dorit a fi o restituire a operei sale cãtre publicul larg, iubitor de artã, dar si asezarea ei pe pozitia cuvenitã, în ierarhia artelor plastice românesti. La baza elaborãrii albumului a stat cercetarea lucrãrilor sale de picturã si graficã, care se aflã la loc de cinste în marile institutii de culturã: Muzeul National de Artã al României, Cabinetul de Stampe al Academiei Române, Pinacoteca municipiului Bucuresti, Muzeul Brukenthal – Sibiu, Muzeul <<Vasile Pârvan>> Bârlad, etc, în diverse colectii particulare din tarã si strãinãtate, precum si în cea a familiei. (…) În prima parte a albumului se regãsesc date biografice, însotite de documente si fotografii. În continuare sunt prezentate cronici selective, dedicate artistului cu diverse ocazii, legate de organizarea unor expozitii personale sau colective, din timpul vietii ori postum, precum si de participare la diverse manifestãri artistice la care opera acestuia a fost prezentatã. (…). În capitolul <<Amintiri despre tatãl meu>> am cãutat sã redau crâmpee din clipele petrecute alãturi de el si sã încerc, în acest mod, sã dezmint anumite portrete care i s-au fãcut de unii scribi de ocazie, prezentând astfel realitatea nudã, nedisimulatã. As dori ca acest album sã trezeascã interesul specialistilor de artã si, totodatã, sã constituie un reper important în vederea realizãrii unor viitoare studii exhaustive dedicate artistului”, a scris Aura Popescu, cu sensibilitatea copilului care, din dragoste pentru pãrintele sãu, ar face totul petnru ca publicul sã-i redescopere fie si acum arta, dându-i, în sfârsit, aprecierea pe care stie cã iubitul sãu tatã o meritã din plin.
Viorel Husi, dovada unui destin pictat cu iubire!
Albumul în sine, în care se regãsesc o multime de reproduceri ale picturilor si creatiilor grafice semnate Viorel Husi, are un extraordinar continut sentimental, ce nu tine doar de activitatea artisticã, ci chiar de viata privatã a artistului: fragmente din corespondenta pe care pictorul o avea cu cei dragi, lãsati în Husi, pãreri si opinii ale unor personalitãti care au apreciat creatiile sale, dar mai ales, o tulburãtoare confesiune a fiicei sale, muzeografa Aura Popescu. Din amintirile acesteia, se contureazã cel mai bine firea profundã a artistului, zbaterea sa pentru a reusi în viatã, setea de cunoastere, de a reusi prin forte proprii si dãruire; transpare sensibilitatea, modestia si vibratia personalã a acestui mare artist, Viorel Husi. Aura Popescu elucideazã într-un fel anume si misterul pentru care opera lui n-a rãzbãtut pânã acolo unde merita. A fost de prea multe ori singur, în fata unor mari provocãri ale vietii; n-a putut trãi fãrã picturã, chiar dacã pãrintii l-au silit cumva sã urmeze strãlucita carierã de doctor a tatãlui sãu si, mai mult decât atât, poate cea mai mare piedicã în calea împlinirii binemeritate a talentului sãu, lãudat de artisti precum Nicolae N. Tonitza sau critici de artã precum Tancrede Viala, a fost boala care l-a dominat, fãcându-I prea fragil în lupta cu destinul. Nu se poate lãsa în plan secund iubirea coplesitoare, pe care artistul a purtat-o celor trei copii ai sãi. Emotionante sunt rândurile prin care Viorel Husi, din putinul sãu câstigat la Bucuresti, nu oprea mai nimic pentru el, ci trimitea tot ce avea mai bun copiilor sãi. Scrisorile sale sunt adevãrate dovezi de iubire neconditionatã si, totodatã, lectii pentru ceea ce înseamnã sacrificiul si devotamentul pãrintesc. Poate de aceea, în amintirile fiicei sale, artistul apare ca un erou adevãrat, pentru care modestia, de pildã, a fost o virtute nepretuitã, dar, se pare, si un scut de apãrare în fata lumii, care nu întotdeauna l-a înteles.
““Te rog sã nu mai spui nimãnui”!
“Desi era constient de valoarea operei sale, manifesta o modestie iesitã din comun. Îmi amintesc cã, în urma unei anuale, Ion Frunzetti a scris o cronicã foarte elogioasã în <<România Literarã>> despre participarea sa la un astfel de eveniment. Mi-a arãta articolul, l-am citit si mi-a soptit: <<Te rog sã nu mai spui nimãnui>>. În sinea mea mi-am dat seama ce tatã minunat am si câtã pretuire meritã atât ca om, cât si ca artist”, îsi aminteste Aura Popescu.
Viorel Husi – despre orasul natal: “orasul soarelui, al culorilor rumene si al luminii”!
“Sunt plecat la Husi, pentru lucru, oras al amintirilor mele din copilãrie si adolescentã, orasul viilor, al vinului bun, al livezilor cu pomi fructiferi, orasul soarelui, al culorilor rumene si al luminii. Pentru mine Husul reprezintã frumusetea peisajului vesnic, scãldat în luminã, într-un cuvânt ce a reprezentat Arles pentru Vincent Van Gogh, care e unul din pictorii pe care eu îI iubesc cel mai mult si în cel mai înalt grad, nu numai pentru viziunile lui coloristice de atunci, ci pentru faptul cã a suferit atât de mult cu boala lui, precum si lupta grea ce a dus-o pentru existentã”, mãrturisea Viorel Husi. Si poate cã acest atasament minunat pe care l-a avut fatã de fermecãtorul târg dintre vii, îi îndeamnã acum pe unii dintre husenii care nu l-au uitat, precum bibliotecarul Constantin Donose, sã insiste pe lângã autoritãtile locale ca sã îi dea acestui mare pictor, cinstea cuvenitã. “Mi-as dori din tot sufletul ca mãcar o stradã sã îi poarte numele dragului nostru Viorel Husi. El a fãcut atâtea pentru orasul nostru, a dus numele lui în cele mai importante galerii din tarã si strãinãtate, iar noi oare sã nu putem mãcar o stradã sã i-o închinãm memoriei sale?!”, întreabã retoric, carismaticul bibliotecar husean, Constantin Donose.
Fragment dintr-o scrisoare a lui Viorel Husi, cãtre pãrintii sãi, pe 15.06.1929
“Nici nu vã închipuiti necazul meu cã nu primesc posta de la voi decât rar, rar de tot. Care sã fie cauza? Cred cã pur si simplu neglijenta. Aici s-au amânat examenele cu data 16 iulie din cauzã cã presedintele cere la Poitiers examenul de bacalaureat. Nici nu vã puteti închipui starea mea, stiind cã mai am de stat la Tours încã o lunã. Prin urmare, vom fi mult în urma Parisului cu examenele. Eu, în prezent, stau bine cu cartea (…) Mã atrage Parisul, vreau sã-mi îmbogãtesc capul cu lucruri frumoase. Simt nevoia, nu mai de atâta carte. Acum mã obsedeazã altceva, care sper cã îl voi face, sculptura. Da! Planuri sunt multe, ele ar trebui realizate. (…) Ceva suplimente, bineînteles dacã puteti, cãci simt si eu nevoia ca orice om sã am o cravatã, un ciorap, un pantof frumos si eu cred cã e timpul. Eu tai aici cu cartea, ori, ori unul din douã. Dacã nu voi fi în stare eu, atunci cine? Vã sãrutã cu toatã dragostea, al vostru care vã iubeste mult de tot, Viorel”.
