PILDÃ… În judetul în care multi oameni în putere fug de muncã, mai rãu ca necuratul de tãmâie, o bãtrânã din satul Valea lui Bosie, comuna Tãtãrãni, munceste cât e ziua de lungã, desi are vârsta de…101 ani! Îi va împlini, ce-i drept, în august, dar, chiar si asa, trecutã de centenar cum e, bunica Tinca Baciu, munceste mult prin gospodãrie, vorbeste cu drag si, spre surprinderea multora, se pregãteste sã dea o masã mare, rudelor si vecinilor, când o fi sã facã aniversarea de o sutã si un an, în august. “Vreau sã vinã toti. Am fãcut masã mare si altã datã. Apoi am fãcut pomanã, pentru cei dusi de la noi. Eu vreau sã trãiesc în fiecare zi, fãrã sã mã gândesc la moarte”, spune bunica. O cãsutã bãtrâneascã, cu vie si câteva floricele, niste pisici si o poveste de viatã demnã de un roman nescris – acestea ar fi reperele pe care le reprezintã femeia de 101 ani, din satul Valea lui Bosie.
În timp ce unora le e lene sã munceascã si la vremea tineretii, iatã cã existã oameni în judetul Vaslui care nu se dau în lãturi sã punã mâna pe sapã, pe mãturã si pe orice e de trebuintã într-o gospodãrie, nici la o sutã de ani! Tinca Baciu, din satul Valea lui Bosie, comuna Tãtãrãni este un exemplu, mai ales cã se apropie deja de 101 ani. Merge singurã prin curte, vorbeste cu apropiatii, cu vecinii. Se îngrijeste atât cât poate si, mândrã, spune cã pânã la 99 de ani nu a avut nevoie de nimeni sã o ajute cu ceva în gospodãrie. Îi place sã povestescã si, chiar dacã cu auzul stã mai rãu, cu vorbitul totul merge strunã. “Dã-mi, Doamne, o memorie bunã, ca sã stiu de mine si sã nu necãjesc pe nimeni. Asa m-am rugat mereu la Cel de Sus. Am crezut în Dumnezeu si am muncit. Si acum tot singurã mã îngrijesc. Azi am dat cu sapa, de exemplu, prin via din fatã. Dacã mai pot munci, eu mã bucur”, spune bunica Tinca. Duminica merge la bisericuta din sat, iar oamenii o laudã pentru toatã determinarea de a trãi cu bucurie fiecare zi, de ca si cum nu ar avea pe umeri 101 ani. “E un om minunat! Veselã, sfãtoasã, bunã povestitoare. Munceste cât trei. A fãcut singurã anul trecut rachiul. A pus cazanul si totul a fãcut ea. Nu bea, dar ca sã aibã. Cã asa e la tarã, trebuie sã ai de toate. Sã nu fie cãmara goalã”, spun apropiatii.
“Am fost o inimã amândoi!”
Sotul Tincãi Baciu a murit în urmã cu ceva timp, dupã ce 17 ani a fost nevãzãtor. I se umezesc ochii când povesteste de Hristache al ei, cãci povestea lor a fost una foarte frumoasã. “Am fost împreunã în tot si toate. Am fost o inimã amândoi! Când ne-am luat, eu eram fatã fãrã pãrinti, la fel si el, tot fãrã pãrinti. Am fãcut aceastã casã, ca doi pui de rândunicã. Ne-am înteles. Când el era orb, îl luam lângã mine si el punea mâinile si-mi arãta cum sã pun o scândurã la un gard si tot ce trebuie sã fac. Nu am crezut cã moare. Era un om bun si frumos, cã dacã nu era, nici nu mã duceam dupã el. A fost greu. Acum eu nu mãnânc cine stie ce. Carne nu prea mãnânc, mai mult fasole, cartofi, ce este. Nu trebuie ca lumea sã se mire cã am 101, cãci eu voi rãmâne pe pãmânt cât Domnul va vrea”, spune bunica Tinca. Tare mult si-ar fi dorit sã facã scoalã, cãci în cele 5 clase pe care le-a absolvit trecea drept o fatã foarte desteaptã, dar numai cã mai departe cu învãtãtura nu mergeau decât copiii de oameni bogati, nu copiii sãrãcuti. “Îmi plãcea mult istoria, religia, dar cel mai mult, matematica. În viatã, tot ceea ce am învãtat în cele 5 clase, mi-au prins bine. Sã respect omul, sã nu mã plâng mereu si sã îngrijesc de casa mea, ca de o floare”, spune bunica Tinca Baciu, centenara din Valea lui Bosie.
