OMAGIU… Istoria nationalã a românilor, existenta lor în timp si persistenta în acelasi cadru geografic au fost considerate de mai multi istorici drept un fel de miracole. Au dreptate numai partial, de fapt, au existat o energie etnicã, putin remarcatã la români, la fel existenta unor personalitãti, care s-au ivit întotdeauna la momentul potrivit. Dupã 1453, când s-a prãbusit Imperiul Bizantin, iar stãpânirea turceascã apãrea ca inevitabilã, a apãrut un Stefan cel Mare. La 1711, când marele cãrturar, dar slab om politic, Dimitrie Cantemir a deschis usa Moldovei rusilor. Vistiernicul Lupu Costache le-a încurcat rusilor toate planurile si a salvat tara, care risca sã devinã pasalâc. Uimitoare au fost si evenimentele din timpul Primului Rãzboi Mondial, când România s-a aflat pe pragul prãpastiei, dar a devenit apoi pe deplin victorioasã. Sã mai amintim situatiile asemãnãtoare din 1940, 1944 sau dedesubturile evenimentelor din 1989. La fel s-a întâmplat si la jumãtatea secolului al XIX-lea, când principatele Moldova si Tara Româneascã erau amenintate de ocupatia ruseascã, s-au salvat de acest pericol si, în mod aproape miraculos, a apãrut statul român. Evenimentele glorioase de la 1848, 1859, 1877 s-au datorat unei adevãrate generatii de aur în cadrul cãreia s-a remarcat Alexandru Ioan Cuza, a cãrui nastere o serbãm astãzi, 18 martie.
Dan Ravaru
Cuza a provenit dintr-o familie boiereascã implicatã profund în evenimentele istorice pe care le-a traversat Moldova în secolele al XVII-lea si ale XVIII-lea, dând numeroase jertfe, trei dintre Cuzesti ajungând pe mâna cãlãului din cauza unor implicatii politice. Tatãl sãu stãpânea mosia Barbosi din actuala comunã Hoceni, fiind unul dintre demnitarii tãrii cu însãrcinãri administrative. Alexandru Ioan Cuza s-a nãscut la Bârlad, desi existã unele contestãri contrazise, însã, de documente autentice. Ca fiu de mare boier, a urmat calea obisnuitã a studiilor particulare, a continuãrii acestora în Franta si, apoi, întoarcerea în Moldova ca purtãtor a ceea ce numim acum spirit european. A existat atunci un grup de fii de boieri cu idei progresiste asimilate în Franta, pe atunci un simbol al miscãrilor democratice. Întors în tarã, au încercat sã schimbe în bine si partial au reusit tot ceea ce exista în tãrile române ca structurã social-politicã si mentalitate. În 1989, printre iluziile pe care si le-au fãcut românii, a existat si o resetare a ceea ce s-a întâmplat atunci, au crezut cã, la fel, tinerii plecati în Apus se vor întoarce cu idei si solutii salvatoare, care vor situa România pe culmile progresului… Cuza va participa la revolutia de la 1848, asa cum s-a desfãsurat ea, destul de blând în Moldova. Va cunoaste arestul si posibilitatea de a fi „livrat” turcilor, fiind salvat, însã, de admirabila sa sotie, Elena Cuza. În continuare, va participa la toate evenimentele politice care au urmat din anul 1848 si din anii urmãtori, fiind prezent în Transilvania si în Bucovina. Domnitorul Moldovei, Alexandru Ghica, spre deosebire de cel al Munteniei, a permis revolutionarilor de la 1848 sã se întoarcã în tarã si chiar sã-si poatã afirma convingerile. Între timp, are loc un mare eveniment istoric, care a avut importante urmãri pentru noi, românii. Este vorba despre Rãzboiul Crimeii în care o coalitie de puteri europene si Imperiul Otoman au înfrânt Rusia, care manifestase, din nou, mari tendinte acaparatoare. De fapt, sub pretextul ocrotirii crestinilor din Imperiul Otoman, dorea sã ocupe întreg teritoriul acestuia. Dupã 1856, când s-au încheiat ostilitãtile si s-a semnat Pacea de la Paris, s-a pus problema stãvilirii pe viitor a tendintelor cotropitoare ale Rusiei, cãreia Turcia, consideratã „oul bolnav de la Bosfor”, nu ne mai putea face fatã. Astfel, dorinta de Unire a românilor din Moldova si Tara Româneascã a coincis cu ideea sustinutã, în primul rând, de Napoleon al III-lea. Acesta dorea crearea unui stat tânãr, viguros, care sã poatã sã se opunã dorintei rusesti exprimate în Testamentul lui Petru cel Mare, aceea de a ocupa Constantinopolul (Instambulul) si a deveni mostenitori ai Imperiului Bizantin. Luptele interne din Moldova dintre unionisti si cei care voiau sã pãstreze o Moldovã separatã se întetesc si devin violente. Un moment important, însã, pentru unionisti este demascarea intrigelor turcesti si austriece împotriva Unirii. Evenimentul s-a datorat publicãrii corepondentei lui Vogoride, conducãtorul anti-unionistilor, scrisorile publicate au fost obtinute de la sotia dusmanului Uniriii, Cocuta Vogoride de cãtre Alexandru Ioan Cuza.
„Cuza a însemnat Unire, în primul rând, dar si începutul tuturor marilor reforme, care au conturat profilul României Moderne”
A fost firesc ca atunci când a fost propus un nou domnitor, alegerea sã se facã asupra lui Alexandru Ioan Cuza. Reamintim cã în urma hotãrârilor de la Paris, Unirea s-ar fi fãcut numai pe jumãtate, deoarece ar fi existat în continuare doi domnitori si douã guverne. Inteligenta politicã a românilor a eludat, însã, hotãrârile de mai sus, Alexandru Ioan Cuza, fiind ales domnitor în ambele Principate, situatie pe care nu o prevãzuserã cei de la Paris si, astfel, prin persoana sa s-a realizat Unirea, desãvârsitã mai întâi prin votul de la Bucuresti, apoi prin unificarea tuturor institutilor pânã la 1 ianurie 1862. Ajuns domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza va avea de înfruntat opozitia elementelor conservatoare, dar, sprijinindu-se pe fostii revolutionari de la 1848, va trece la o foarte rapidã modernizare a tãrii. Va avea în vedere învãtãmântul, instituind obligativitatea celui primar si organizând învãtãmântul secundar, fondând, de asemenea, douã universitãti. Va schimba întru totul administratia tãrii, instituind judete, clase (diviziuni câte cinci-sase ale judetelor) si, ceea ce a fost cu totul nou, au apãrut comunele. Problemele cele mai mari le-a ridicat, însã, secularizarea averilor mãnãstiresti si reforma agrarã. Mãnãstirile posedau mari suprafete de pãmânt, donate de-a lungul secolelor de boieri în scopuri filantropice, în primul rând, pentru adãpostirea si îngrijirea bolnavilor pe lângã rugãciunile pentru mântuirea sufletelor lor. Din pãcate, mãnãstirile încãpuserã pe mâna cãlugãrilor greci, care foloseau averile obtinute pentru bunul lor trai si pentru ajutorarea Greciei. Ei nici nu-i recunosteau pe domnitorii români, ci închinau rugãciunile pentru ocrotirea tarului Rusiei sau a regelui Greciei. Înfruntând presiuni internationale si interne, Al. I. Cuza a trecut mosiile mãnãstirilor în proprietatea statului, de unde s-a creat un fond pentru împropietãrirea tãrãnimii sau pentru asezãminte de binefacere. În ultima perioadã a domniei, Cuza va continua reformele democratice, iar relatiile sale personale cu vechii revolutionari se vor deteriora, ajungând sã se despartã de doi dintre principalii sãi sustinãtori, Vasile Alecsandri si Mihail Kogãlniceanu. La crearea acestor situatii au contribuit si unele probleme legate de viata sa personalã, în primul rând influentarea Mariei Obrenovici, apropiata sa, care era, însã, si agenta unor servicii secrete strãine. O altã influenta negativã a exercitat-o Karl Liebrecht, mare sef al Francmasoneriei. Popularitatea sa nu a scãzut, însã, a rãmas în continuare iubit de cei mai multi români, dar un complot petrecut la 11 februarie 1866 l-a silit sã abdice si sã ia calea strãinãtatii, unde a si murit la Heiderberg. Importanta domniei sale, desi de o duratã de numai sapte ani, este în mod incontestabil o piatrã de hotar în istoria nationalã. Cuza a însemnat Unire, în primul rând, dar si începutul tuturor marilor reforme, care au conturat profilul României Moderne. Se cuvine sã-l amintim în permanentã si sã-i cinstim personalitatea mai ales noi, cei din actualul judet Vaslui în care s-a nãscut si în care s-a cãsãtorit tot cu o vasluiancã, Elena Solescu-Cuza. Din pãcate, facem prea putin de Ziua Unirii si de ziua sa noi, concetãtenii sãi, pentru a pune în valoarea amintirea sa istoricã si rolul sãu de model national.
