Alexandru Ioan Cuza s-a nãscut la data de 20 martie 1820, într-o mahala a localitãtii Bârlad. Pãrintii sãi, vornicul Ioan Cuza si Soltana Cozadini, de obârsie greacã, i-au asigurat o copilãrie fericitã la mosia lor din localitatea Bãrbosi, judetul Fãlciu (a nu se confunda cu Barbosi din judetul Galati). Si-a fãcut studiile gimnaziale în Iasi, în cadrul pensionului lui Victor Cuenin, desãvârsindu-si instruirea la Paris, unde a urmat liceul si apoi cursuri de medicinã si de drept.
În perioada 1837-1840, Alexandru Ioan Cuza (Alecsandru Ioan Cuza, dupã unele surse) a fost cadet în armatã (aspirant la gradul de ofiter), la arma cavalerie. Apoi a lucrat în calitate de membru al Judecãtoriei Covurlui, însã în octombrie 1845 si-a dat demisia, participând alãturi de tinerii revolutionari români la pregãtirea revolutiei burghezo-democrate din martie 1848, în Moldova. A fost arestat împreunã cu tatãl sãu, Ioan, cu Costache Negri, cu Vasile Alecsandri, precum si cu alti nouã revolutionari socotiti periculosi. Toti au fost transportati în câteva cãrute, la Galati, si îmbarcati pe o corabie, pentru a fi trimisi la Constantinopol.
Interventia hotãrâtã a Elenei Rosetti-Cuza, fiica postelnicului (membru al sfatului domnesc) Iordache Rosetti-Solescu si a Ecaterinei (nãscutã Sturza, la Miclãuseni, lângã Roman) cu care se cãsãtorise la data de 30 aprilie 1844, la Solesti, judetul Vaslui, si a consului englez, Cumingam, a reusit sã devieze corabia ce se îndrepta spre Mãcin, ajutându-i sã scape cu viatã.
În luna mai 1848 Alexandru Ioan Cuza a participat la adunarea de pe Câmpia Libertãtii, de la Blaj, alãturi de alti revolutionari moldoveni, munteni, bãnãteni si transilvãneni.
Dupã un autoexil, la Paris si Constantinopol, Cuza a revenit în Moldova, însotindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), adept al unirii Principatelor Române.
În timpul domniei lui Grigore Ghica, Alexandru Ioan Cuza a fost numit Presedinte al Judecãtoriei Covurlui, lucrând în Galati pânã în anul 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, la Iasi, pânã în 1853 si agã (sef al politiei), în anii 1853-1856, în Iasi. La data de 6 iunie 1855, Grigore Ghica i-a acordat titlul de vornic (reprezentant al domniei) cu drepturi depline în administrarea orasului Galati si, de la data de 7 iulie 1856, pârcãlab (administrator) al portului si orasului Galati.
În timpul caimacanului Nicolae Vogoride, Alexandru Ioan Cuza a fost încadrat în armatã, acordându-i-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6/12 martie 1857), locotenent (24 aprilie / 6 mai 1857), cãpitan (28 aprilie / 10 mai 1857) si maior (3/15 mai 1857). Interceptând o scrisoare a lui Nicolae Vogoride, din care rezulta intentia murdarã a acestuia de a falsifica alegerile, Alexandru Ioan Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tipãrire si difuzare, compromitîndu-l pe caimacan. Alexandru Ioan Cuza si-a dat demisia din armatã, la data de 6/18 iulie 1857, protestând împotriva acestui act antiunionist.
Dupã repetarea alegerilor, în septembrie 1857, Alexandru Ioan Cuza a fost rechemat în armatã, avansat colonel, si numit în înalta functie de loctiitor al hatmanului militiei. Ales deputat de Galati si membru al Divanului ad-hoc de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza a contribuit la pregãtirea alegerilor din ziua de 5/17 ianuarie 1859.
Cu mare entuziasm si deosebite eforturi, fortele unioniste din Moldova si Muntenia (Tara Româneascã) l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn, atât în Moldova (la data de 5/17 ianuarie 1859), cât si în Muntenia (la 24 ianuarie / 5 februarie 1859), aceastã dublã alegere având un extraordinar ecou pe toatã întinderea pãmântului românesc, de o parte si de alta a muntilor Carpati.
Pânã la 11/23 februarie 1866, când potrivnicii tãrii, din interior si exterior, l-au obligat sã abdice, Alexandru Ioan Cuza a organizat înfãptuirea unor reforme progresiste în domeniile: militar, politic, economic, învãtãmânt, culturã si legislatie. În timpul domniei sale s-au adoptat mãsuri pentru unificarea administrativã si organizarea institutiilor moderne ale statului, inclusiv cea dintâi împãrtire administrativã a teritoriului României, în judete si comune. A fost modificat sistemul de mãsuri si greutãti, acesta fiind înlocuit cu sistemul european, în vigoare si astãzi. Au fost adoptate Codul Penal si Codul Civil modern (napoleonian), precum si alte acte legislative, în spirit european, potrivit cãrora se impunea egalitatea cetãtenilor în fata legii si a impozitelor. Au fost organizate comertul, meseriile, industria si transporturile.
În timpul domniei sale a fost promulgatã legea pentru organizarea instructiunii publice, prin care învãtãmântul primar de 4 clase devenea obligatoriu, general si gratuit si au fost asezate pe baze temeinice învãtãmântul secundar si superior, acesta din urmã fiind beneficiar al înfiintãrii universitãtilor din Iasi (1860) si din Bucuresti (1864). S-a generalizat folosirea alfabetului latin în administratie si învãtãmânt.
Ajutat de sfetnici apropiati, în frunte cu Mihail Kogãlniceanu, Alexandru Ioan Cuza a desfiintat claca si a împroprietãrit tãranii, rãmânând permanent în constiinta lor, a adoptat legea electoralã si a înfãptuit secularizarea averilor tuturor mãnãstirilor, toate acestea fiind actiuni energice si curajoase, care au contribuit la progresul general al tãrii si racordarea României la cerintele civilizatiei europene.
Chiar dacã s-au eludat unele prevederi ale Conventiei de la Paris, din 7/19 august 1858, care a functionat drept Constitutie a tãrii, la data de 2/14 mai 1864 a fost dizolvatã Adunarea Deputatilor si s-au adoptat, prin decret, Legea electoralã si Legea ruralã.
Activitatea autoritarã a lui Alexandru Ioan Cuza a fost impusã de nevoia accelerãrii reformelor si a luptei împotriva conservatorilor si a unor proprietari care se opuneau reformelor progresiste.
Domnul Alexandru Ioan Cuza a acordat o atentie specialã Armatei Române, punând în practicã multe dintre prevederile programelor stabilite în anul 1848. Cu sprijinul ministrilor de rãzboi Constantin Milicescu, Ion Emanoil Florescu si Savel Manu, Armata Românã a fost organizatã pe baze moderne, adoptându-se urmãtoarele mãsuri progresiste:
– dislocarea, în luna martie 1859, a unor unitãti de infanterie si cavalerie din Iasi, la Bucuresti, si mutarea altora din Bucuresti la Iasi, pentru omogenizarea armatei;
– organizarea Taberei Militare de la Floresti, Prahova, care si-a desfãsurat activitatea în perioada aprilie-septembrie 1859, aici instruindu-se 12.000 de ostasi din Moldova si Muntenia (din armele infanterie, cavalerie, artilerie, grãniceri si dorobanti), aprofundându-se apropierea sufleteascã si întelegerea originii comune a participantilor;
– înmânarea, la data de 1/13 septembrie 1863, în cadru solemn, pe Câmpia de la Cotroceni, a noilor steaguri (drapele de luptã), cu culorile rosu, galben si albastru, pe care erau scrise cu fir auriu cuvintele HONOR ET PATRIA, precum si numãrul si numele unitãtii militare. Cu acest prilej, domnul a tinut o emotionantã cuvântare: „Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati, astãzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Primind steagurile cele noi, aduceti-vã pururea aminte cã vã încredintez onoarea Tãrii. Steagul e România! Acest pãmânt binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii si copii vostri! Steagul este încã simbolul devotamentului, credintii, ordinii si a disciplinei ce reprezintã oastea. Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul Tãrii, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul reprezintã toate victoriile si virtutile militare, care se cuprind în acele douã cuvinte sãpate pe vulturii români: ONOARE SI PATRIE! Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati, jurati sã pãstrati cu onoare si fãrã patã steagurile voastre si astfel veti corespunde încrederii si asteptãrii ce am pus, cu Tara întreagã, în voi. Jurati a le apãra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce încredintez bravurei si patriotismului vostru.”;
– introducerea uniformei militare comune si a echipamentului unic pentru ofiteri si trupã;
– extinderea aplicãrii Codicei Penale si a Regulamentului Serviciului Interior moldovean în întreaga armatã;
– unificarea instructiei la toate armele din compunerea armatei;
– înfiintarea Statului Major General (12/24 noiembrie 1859), menit sã coordoneze întreaga activitate din armatã;
– unificarea Ministerului de Rãzboi din Moldova cu cel din Muntenia (Tara Românescã), în 1860, numindu-l în fruntea noului organism de conducere a armatei române pe colonelul Ion Emanoil Florescu, avansat la gradul de general, în luna mai 1860;
– înfiintarea unui corp specializat de administratie si intendentã (august 1860);
– crearea unui corp specializat de genisti militari (octombrie 1860);
– unirea întregii flotile de Dunãre într-un corp unic (octombrie 1860);
– organizarea Serviciului Sanitar Unificat sub conducerea dr. Carol Davilla;
– centralizarea scolilor militare, mai întâi la Iasi, apoi mutarea lor în Bucuresti, si unificarea programelor de învãtãmânt ale acestora;
– înfiintarea scolii militare regimentare si a scolii militare de gimnasticã;
– înfiintarea de noi unitãti militare si reorganizarea pe principii moderne a celor existente;
– înfiintarea de noi cazãrmi pentru cazarea trupelor (în Ploiesti a fost construitã, în anul 1863, cazarma de pe strada Torcãtori, pentru cartiruirea Batalionului 1 din Regimentul 7 Linie- Infanterie Bucuresti-Ploiesti, si cartiruirea unui escadron de cavalerie într-o cazarmã situatã pe strada Rudului);
– dotarea armatei cu mijloace moderne de luptã, provenind atât din import (Franta, Italia si Belgia), cât si din tarã, pentru aceasta fiind înfiintate noi unitãti manufacturiere de fabricatie si reparatie a armamentului: Pirotehnia de la Bucuresti, Pulberãriile de la Lãculete (Dâmbovita) si Târgsor (Ploiesti), Arsenalul Armatei din Dealul Spirii (1863), Fonteria de la Târgoviste, pentru construirea tevilor de tun;
– cresterea numãrului personalului militar, în anul 1865 efectivul armatei permanente ridicându-se la 19.365 de ostasi, iar cel al trupelor teritoriale fiind de 24.548 de oameni, asa cum îi comunica Împãratului Napoleon al III-lea, sfetnicul sãu.
În pofida acestor realizãri deosebite, la sfârsitul anului 1865 forte ostile din interior si exterior i-au pregãtit abdicarea domnului Alexandru Ioan Cuza. La data de 11/23 februarie 1866, dupã miezul noptii, complotistii sprijiniti de generalul Nicolae Haralambie, comandantul garnizoanei militare Bucuresti, si condusi de comandantul gãrzii palatului, maiorul Dimitrie Lecca (care va deveni ministru de rãzboi în noul guvern), au intrat în Palatul Domnesc. Domnul Cuza a iscãlit actul de abdicare, fãrã a opune rezistentã. În cursul aceleiasi nopti, Alexandru Ioan Cuza a fost silit sã pãrãseascã Bucurestiul, îndreptându-se spre Ploiesti, Predeal, Brasov si, mai departe, spre Viena. Criticând acest act odios, marele poet Mihai Eminescu scria: „Vor trece anii si nu va exista român cãruia sã nu-i crape obrazul de rusine, de câte ori va rãsfoi istoria neamului sãu la pagina 11 februarie si stigmatizarea acelei negre felonii va rãsãri pururi în memoria generatiilor, precum în orice an rãsare iarba lângã mormântul vândutului Domn (…). Cãci 11 februarie este un act de lasitate si ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodatã e lasitatea”.
Alexandru Ioan Cuza a peregrinat prin Austria, Italia si Germania. În momentul plecãrii se aflau de fatã membrii locotenentei domnesti si ai guvernului, cãrora Alexandru Ioan Cuza, cu aleasã demnitate, le-a spus: „Sã dea Dumnezeu sã-i meargã tãrii mai bine fãrã mine, decât cu mine. Sã trãiascã România!”.
Alexandru Ioan Cuza s-a stins din viatã la data de 15/27 mai 1873, ora 1:30, sub privirile neputincioase ale sotiei sale si ale medicilor, la hotelul „Europa”, din Heidelberg (Germania), care-l gãzduise pânã în ultima clipã a vietii. Pe certificatul de deces, principesa Elena Cuza a tãiat locul nasterii Bucuresti, scriind, corect, Bârlad. Dupã obtinerea pasaportului de cãtre agentul diplomatic al României la Berlin, Theodor Rosetti (cumnatul sãu), la data de 24 mai rãmãsitele pãmântesti ale fostului domn au fost transportate în tarã, cu trenul mortuar, si au ajuns la Ruginoasa, judetul Iasi, la 27 mai 1873. Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat, la 29 mai 1873, în incinta bisericii din curtea conacului familiei de la Ruginoasa, care fusese cumpãrat de la Mihail Sturza, vãrul principesei Elena Rosetti-Cuza. La slujba religioasã au participat mii de tãrani, precum si prietenii devotati, din rândul cãrora nu lipseau: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogãlniceanu, Petre Grãdisteanu, Petru Poni. În cuvântul omagial rostit la mormântul lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogãlniceanu spunea: „Nu gresalele lui l-au rãsturnat, ci faptele cele mari”. În ianuarie 1944 osemintele domnului Cuza au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iasi, alãturi de osemintele fostului domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir (martie-aprilie 1693 si 1710-1711).
Asa cum aprecia sfetnicul sãu, Mihail Kogãlniceanu, domnul Alexandru Ioan Cuza si-a scris singur istoria: „Fata tãrei este pagina istoriei lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan I nu are trebuintã de istoriograf. El singur si-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a fãcut el un stat, o societate, alta decât aceea ce i-a fost datã, când l-am proclamat domn”.
În constiinta românilor Alexandru Ioan Cuza a fost si rãmâne cel dintâi domn al României moderne, întemeietorul statului national român modern. El a condus cu inteligentã si dãruire actiunea de propãsire a României pe drumul modernizãrii. Cu tenacitatea unui om hotãrât sã meargã pânã la capãt cu reformele, el a depãsit atât obstacolele create pe plan intern de conservatorii si liberalii radicali, cât si obstacolele externe venite din partea marilor puteri vecine. În timpul domniei, Alexandru Ioan Cuza s-a strãduit sã introducã statul pe calea civilizatiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeasi sorginte latinã ca si cea româneascã, având un sprijin de nãdejde în Napoleon al III-lea, împãratul Frantei.
Alexandru Ioan Cuza a avut un caracter integru, a fost un om sincer si cu vederi largi, fãrã a avea idei extremiste. Era spiritual, inteligent, popular si iubit de popor. N-a dorit sã facã cu orice chip carierã sau sã punã în umbrã pe ceilalti prin mari însusiri. Nu era orator de talia lui Mihail Kogãlniceanu, nici talentat ca Vasile Alecsandri si nici nu avea prestigiul lui Costache Negri. Era, în schimb, o fire dezinteresatã, ce nu se folosise de slujbele avute în administatie pentru a face avere. Nici ca domn n-a avut mare avere.
Privind în timp, fãrã urã si pãrtinire, Zoe Sturza, sora lui Costache Negri, scria, în 1881: „Principele Cuza va avea totdeauna o paginã strãlucitoare în istoria tãrii sale. Cãci dacã omul a avut slãbiciuni inerente sãrmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru si pãtruns de cel mai mare patriotism”.
Poetul Mihai Eminescu îl aprecia pe domnul Alexandru Ioan Cuza ca pe „unul dintre Domnii cei mai patriotici din cîti au fost vreodatã în tãrile Dunãrii române”.
Un portret al domnului Cuza l-a fãcut si istoricul Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sincerã a poporului român”, la pagina 218: „Cuza este una din cele mai de seamã personalitãti ale istoriei românesti. Inteligent, voluntar, abil, hotãrât sã meargã pânã la capãt”.
Cu trecerea timpului prestigiul lui Cuza a crescut, în ciuda faptului cã marii mosieri, liberalii radicali si vârfurile clerului bisericesc nu-i pãstrau o amintire frumoasã. La cererea poporului, partidele de guvernãmânt au fost nevoite sã atribuie denumirea Alexandru Ioan Cuza unui numãr de 16 localitãti rurale, precum si unor scoli din judetele Vaslui, Neamt, Iasi, Galati, Vrancea, Bacãu, Prahova, Cãlãrasi, Kahul si Ilfov.
De asemenea, numele domnului si cel al principesei Elena Cuza au fost date unor strãzi, bulevarde si piete. Domnului, sotiei sale si sfetnicilor apropiati le-au fost realizate monumente de for public (istorice) si busturi, cum sunt cele din: Iasi, Craiova, Galati, Focsani, Râmnicu Sãrat, Husi, Bârlad, Brãila, Ploiesti, Bucuresti, Floresti (judetul Prahova), Gorgota (judetul Prahova), Heidelberg (Germania), Chisinãu (Republica Moldova), Gura Galbenã (Raionul Cimislia, Republica Moldova).
S-au realizat mai multe muzee, cele mai bine dotate si documentate fiind la Iasi, Galati, Ruginoasa (judetul Iasi) si Focsani. Au fost scrise multe cãrti cu caracter istoric si beletristic si au fost realizate compozitii muzicale, picturi si lucrãri grafice.
NOTE:
1. General Vasile Milea s.a., Istoria militarã a poporului român, volumul IV, Editura Militarã, Bucuresti, 1987
2. I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodã, In memoriam, Editura Junimea, Iasi, 1973
3. Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militarã, Bucuresti, 1973
col. (rtr.) Constantin CHIPER
