LUX… Alexandra Nechita, celebra pictoritã originarã din Vaslui, a povestit cât de greu i-a fost sã ajungã la un echilibru financiar si cât de recunoscãtoare le este pãrintilor pentru cã au stiut sã o îndrume spre ce este bine. De asemenea, aceasta a spus si ce a fãcut cu primii bani obtinuti dintr-un contract mare, dar si ce înseamnã luxul pentru ea.
„Am ajuns sã am acest echilibru financiar datoritã muncii mele si strãdaniei mele din acesti ani. De asemenea, pãrintii mei au ales foarte bine în ce sã investeascã banii mei, în imobiliare, si acest lucru mi-a dat acum confortul de care vorbesti tu. Eu dacã nu am expozitii, merg la atelier si, pur si simplu, mã bucur de talentul si pasiunea mea, de familia mea. Nu existã lux mai mare ca acesta. Eu, de când eram micã, dupã ce obtineam o sumã mai mare de bani, o investeam într-o altã lucrare costisitoare. Dupã ce am semnat primul meu contract mare, am fost la fabrica din China cu care lucrez de obicei si le-am zis: „Bãieti, o sã facem patru monumente mari din bronz! Nu stiu unde le punem, dar le facem”. Altii în locul meu poate si-ar fi luat o masinã, dar eu asa am ales. Acum, unul este la Muzeul National din Singapore, iar trei le am în atelier. Le-am fãcut pentru cã am simtit nevoia, fãrã interese financiare. Si da, aceastã libertate este ceea ce înseamnã lux pentru mine, un lux pentru care sunt recunoscãtoare cu toatã fiinta mea”, a declarat Alexandra Nechita în cadrul unui interviu acordat revistei Tango.
„Pãrintii nu m-au tratat niciodatã cu superioritate”
Artista a povestit în cadrul aceluiasi interviu legãtura puternicã pe care o are cu pãrintii: „M-au ajutat mult sã-mi gãsesc locul. Ei niciodatã nu ne-au tratat pe mine sau pe fratele meu cu superioritate, niciodatã nu ne-au lãsat impresia cã noi suntem mici si nu stim sau nu ne pricepem. Noi participãm la conversatiile adultilor, mergeam la evenimente împreunã cu ei, ne uitam la stiri si ei ne explicau întotdeauna ce se întâmplã. Asta se întâmpla în America, eu aveam un an si jumãtate când am plecat… Dar, cum am intrat în genul acesta de industrie care este foarte intensã si foarte exigentã, am început sã am îndoieli. Însã le-am depãsit. Acum în State existã o tendintã care se axeazã mult pe calitate, doar pe calitate, si atunci acest sentiment se stinge de la sine. Dar eu cred cã tine si de valoarea proprie pe care fiecare om o constientizeazã despre sine”.
Povestea artistei apreciate în întreaga lume
Alexandra Nechita s-a nãscut pe 27 august, în Vaslui, la doar trei luni dupã ce tatãl ei, Niki Nechita, a fugit în Statele Unite ale Americii. La doi ani dupã asta, mama sa, Viorica Nechita, a reusit sã ajungã, alãturi de Alexandra, în California. Atunci a si început sã picteze. Prima expozitie a avut-o la vârsta de opt ani, într-o bibliotecã publicã din Whittier, SUA. La 11 ani vindea tablouri de 100.000 euro. A uimit o lume întreagã si a fost supranumitã „micuta Picasso”. „Nici mãcar nu stiam cine era Picasso. Doar mã bucuram de ce fãceam si pictam în acest fel pentru cã voiam sã fiu diferitã”, spunea Alexandra pe atunci, într-un interviu acordat celebrei realizatoare de televiziune americane, Oprah. În 1999 a fost selectatã de World Federation of United Nations sã conducã Global Arts Initiative, un proiect care implicã peste 100 de natiuni. A cîstigat numeroase premii si titluri de onoare, printre care „Artistul remarcabil al anului: Picturã” Nubreed Synegry of Arts, Lincoln Center, New York, „100 dintre cei mai interesanti oameni”, People Magazine, UNICEF Gift of Songs, New York. Chiar dacã a plecat de la doi ani din Vaslui, Alexandra a revenit deseori în Vaslui, pentru a-si vizita bunicul din partea mamei. Inspirat din aceste vizite este si tabloul „Summer in Europe” (n.r. Varã în Europa). Nu l-a vândut pânã acum si nici nu o va face, spune artista. Asta pentru cã a prins viatã în urmã cu peste 12 ani, pe când se afla în vizitã la bunicul ei din Vaslui. „Îmi amintesc imaginea. Bunica era pe-afarã si bunicul m-a luat în poalã si-a-nceput sã-mi povesteascã. Tinea un pahar de vin rosu între degete. A fost prima datã când m-a luat bunicul în brate”, povestea Alexandra într-un interviu acordat ziarului Jurnalul National. Despre acest tablou, povesteste si istoricul si criticul literar Zoe Dumitrescu Busulenga, într-unul din articole. „O asteptam cu emotie si curiozitate, când a intrat pe usã o fetitã blondã, cam de vreo zece ani, însotitã de pãrintii ei si de, fireste, nelipsitul impresar. Am întâmpinat-o în englezã, presupunând cã toatã mica ei viatã petrecutã în Statele Unite primise pecetea americanã. Si nu micã mi-a fost mirarea si bucuria s-o aud rãspunzându-mi nu numai în româneste, dar si cu un delicios accent moldovenesc din Tara de Sus. Am început o conversatie care a continuat pe tot rãstimpul (din nefericire scurt) al sederii ei în Roma. (…) Mi-a spus, de pildã, cã nu ar accepta niciodatã sã vândã o pânzã care-l înfãtisa pe bunicul asezat pe un scaun, cu ea pe genunchi, încercând sã-i dea sã guste dintr-un pahar cu vinul fãcut de el. Îi tremura glãsciorul de emotie când vorbea despre bunicul pe care veneau sã-l vadã în fiecare varã si cu care fãceau plimbãri pe câmp, prin lanuri. Rod al unei astfel de plimbãri ca si un tablou cu trei capete de floarea-soarelui, de mãrime inegalã, cea mai micã, spunea Alexandra, pãlitã si tristã de despãrtirea de mama ei care fusese ruptã. Am înteles cu ce cãldurã si dragoste privea lumea acest copil genial a cãrui afectivitate se strãvedea prin operã”, povestea, în urmã cu mai multi ani, Zoe Dumitrescu Busuleanga.
