ZIUA MAICII VERONICA…26 August este ziua de nastere a celei care a fost si este „Fecioara de la Vladimiresti”: Maica Veronica, cea mai tânãrã staretã de mãnãstire din istoria monahismului. În fiecare duminicã, pe vremea celei mai cumplite conduceri comuniste pe care a avut-o România, (1947- 1955) veneau sã participe la Liturghie la Vladimiresti, sã o vadã pe Maica Veronica si sã asculte predica pãrintelui Ioan, cel putin 20.000 – 30.000 de oameni, ceea ce a înfuriat la culme autoritãtile comuniste. Nu era predicã în care Pãrintele Ioan, devenit duhovnicul Mãnãstirii Recea din judetul Mures, sã nu aminteascã vedeniile Maicii Veronica cu privire la viitorul României. Le numea „Biblia neamului românesc”. Oamenii se asezau în genunchi, chiar dacã afarã era noroi. Aceste vedenii, semne si vestire Dumnezeiesti povestite chiar de Maica Veronica au fost publicate în cartea „Minunile din Vladimirestii-Tecuciului”, apãrutã cu aprobarea Sfintei Episcopii a Romanului, în 26 mai 1943. Adevãrul este urmãtorul. Dumnezeu stie cine, a lucrat la discreditarea Maicii Veronica si a locurilor sfinte la Vladimiresti. Aceste minciuni au ajuns la cei care astãzi stiu altceva decât adevãrul. Mã rog ca Dumnezeu sã le lumineze mintea acestora. Stiu cã sunteti multi, pentru cã ati fost manipulati prin informatii false. Mie mi-a sters lacrimile Maica Veronica si m-a lãsat sã o îmbrãtisez, stând în genunchi în fata Ei. Mi-e plin sufletul si inima de bunãtatea si sfintenia Ei. Am trãit pe viu fenomenul Maica Veronica. Centrul de copii „Veronica” s-a numit asa, din dragoste si recunostintã pentru Ea. Viata Maicii Veronica seamãnã cu cea a fetitei din filmul „Veronica”. Regizoarea Elisabeta Bostan, cu sigurantã, a realizat filmul prin inspiratie divinã. Copiii din film erau fãrã mamã, ca si Mãicuta. Trãistuta fermecatã si Zâna cea bunã au existat ca sã vedem cum Veronica primeste în dar trãistuta ce îndeplinea toate dorintele. Avem acces la o lume a minunilor. Povestea seamãnã întru totul cu viata Maicii Veronica. Veronica pierde trãistuta, ati vãzut câti o voiau. Însã, a existat, în final si partea a doua a filmului: „Veronica se întoarce”. Dupã ce a fost arestatã si mãnãstirea i-a fost desfiintatã, iar ea a fãcut închisoare si a pribegit pe drumuri, a trebuit sã supravietuiascã si sã îsi „aranjeze” o viatã dupã voia Securitãtii, pentru care Maica Veronica a fost atât timp cât a trãit „prioritatea prioritãtilor”. Dupã revolutia din ’89, Maica Veronica si maicile care au supravietuit prigoanei, s-au reîntors acasã, la Vladimiresti. Astãzi Vladimirestiul existã, asa cum l-a dorit Mântuitorul când în 1937 l-a cãlcat cu picioarele Sale si i-a dat misiunea Maicii Veronica de a ridica mãnãstirea. Dumnezeu si Maica Domnului sã fie cu noi toti! Doamne, dã-ne adevãrul si fã-i dreptate Maicii Veronica, astãzi, de ziua Ei! Opriti-vã, voi ce stiti sã împroscati cu noroi. De data asta, rugati-vã si fiti buni si drepti. Toti vom „da seama” pentru ceea ce facem, acusi, la judecatã!
Când eram bolnavã, cu multi ani în urmã, am întâlnit o mãicutã care m-a trimis la Vladimiresti. Aveam un nodul la sân, si altele. Multe lucruri grave se întâmplau în familia mea. Mi-a dat un plic sã îl dau Maicii Veronica. L-am pus grijulie acasã într-o carte luatã la întâmplare. Era „Cãlãtorie spre mine însãmi”, a Ilenei Mãlãncioiu. Au trecut câtiva ani pânã sã ajung la Vladimiresti. În acest timp, am intrat în casa doamnei Vestina, asistenta dr. Pãcuraru si am gãsit o fotografie a Icoanei Fãcãtoare de minuni de la Vladimiresti. Nu mai puteam sã o las din mânã, asa cã am primit-o în dar. Eu tocmai învãtam pentru examenul de stat si icoana Maicii Domnului cu trei mâini de la Vladimiresti a stat alãturi de mine. O rugam mereu sã mã ajute. Pânã la examen a fost si ziua mea de nastere, când am primit un buchet superb de margarete, florile mele preferate. O sã vedeti imediat legãtura. În dupã amiaza în care am aflat cã am luat examenul, am venit acasã cu un singur gând: sã plec chiar a doua zi la Vladimiresti. Amânasem prea mult, desi la fiecare sfârsit de sãptãmânã, gândul cã trebuie sã plec într-acolo, revenea mereu la mine. I-am spus sotului meu cã îl rog sã mã ducã. Nu a spus nu, ci m-a trimis sã aduc harta, sã vadã pe unde trebuie sã meargã. M-am dus în camera în care învãtasem, am luat iconita de pe masã si am spus din tot sufletul: „Mãicuta Domnului, ajutã-mã sã ajung mâine la Vladimiresti”, apoi am luat harta din sertar si m-am întors la Dan Manu. În clipa în care am intrat în camerã, suna telefonul. La celãlalt capãt al firului era Valerica, doamna în casa cãreia o întâlnisem pe mãicuta care îmi dãduse plicul pentru Maica Veronica. Mãrturisesc, nu o mai vãzusem de atunci si nici nu îmi telefonase vreodatã. M-a intrebat de la celãlalt capãt al firului: „Nu vreti sã mergeti la Vladimiresti, cu mine?”. Iatã, Maica Domnului îmi trimisese pe cineva sã mã ducã. Pe atunci nu îmi dãdeam seama ce se întâmplã si nici nu stiam nimic despre Vladimiresti si despre Maica Veronica. Absolut nimic. Când am plecat a doua zi dis de dimineatã, mi-am dat seama cã nu am de unde sã cumpãr flori la ora aceea matinalã, asa cã m-am uitat spre vaza mea cu margarete aproape ofilite si am rupt-o pe cea care pãrea a fi putin mai vie. Am pus margareta deasupra gentii si am plecat la drum. În tren, mi-am scos agenda pe care mi-o luasem la mine, în grabã. Am deschis-o si pe singura foaie scrisã erau însemnãrile mele de la ultima emisiune radio pentru copii, emisiune în care am vorbit despre filmul „Veronica”. Am fãcut chiar un concurs prin telefon în care întrebam copiii despre film, iar la final le-am spus cã plec în filmul „Veronica” si, cã dacã nu am sã mai vin sã vorbim, am sã le scriu. (Am scris 17 ani la alt ziar). Toate acele cuvinte eu le scrisesem acasã, înainte de a pleca la radio, pe acea foaie, pe acel caiet. El existã undeva, am sã îl caut. Atunci, în drum spre Maica Veronica, parcã Cineva a vrut sã îmi aminteascã de ele. Nu stiam de ce am spus atunci cã plec în filmul „Veronica”, însã în film am plecat. Timp de 15 ani, exact 15 ani am avut la Vaslui, Centrul de copii „Veronica”. Nu ne-a lipsit nimic de acolo. Sefã si, Cea care a coordonat totul a fost însãsi Maica Domnului. Toate au fost o poveste frumoasã si adevãratã, despre cum am avut totul fãrã sã am nimic. Si cei care au hrãnit copiii si cei care m-au ajutat prin voluntariat ani la rând au fost sub directa alegere si îndrumare a Maicii Domnului. Si copiii care au fost acolo sunt toti copiii Maicii Domnului, desi multi nu constientizeazã asta. Din acea zi, de când am coborât din tren în gara de la Vladimiresti, Maica Domnului m-a luat parcã în bratele Ei. Si, tare bine mi-a fost cu Dânsa, oameni buni. Poate cã Vladimirestiul este pãmântul cel mai sfânt din România. Sfintit cu durerea si sacrificiul Maicii Veronica si a maicilor sale fecioare. Multe am sã vã povestesc. Astãzi suntem din nou împreunã, pentru a mãrturisi adevãrul. Fie ca lacrimile mele de acum, dar si cele ale maicii Veronica care au curs timp de 85 de ani, atât cât a trãit, sã ne înmoaie inima si mie si vouã si, sã fim mai buni.
„V-am adus o margaretã ofilitã ca si mine”
VIZITÃ…Am ajuns târziu în acea zi, la Vladimiresti. Pe la prânz, cred cã era Sfântul Ilie, iar eu, atât cât a trãit Mãicuta, acolo am fost mereu, de Sfântul Ilie. Prindeam trenul din zbor noaptea pe la ora 10. Singurã plecam la drum. Acum constientizez si spun pentru prima datã cã drumul spre Vladimiresti a fost cea mai mare cãlãtorie a mea spre mine însãmi, cum era titlul cãrtii ce a adãpostit scrisoarea pentru Maica Veronica, timp de doi ani, pânã sã ajung la ea. În acea zi de Sfântul Ilie era lumea de pe lume la mãnãstire. Doamna care m-a dus, m-a învãtat sã stãm lângã cerdacul lung pe unde avea sã treacã Maica Veronica, în drum spre trapezã, ca sã îi pot da plicul. Stãteam cu plicul si cu floarea mea piticã si vai de capul ei în mânã, dar gratie lor, puteam sã mã bag în fata omenilor multi care voiau sã o atingã pe Mãicuta sau sã primeascã o binecuvântare de la ea. Aveam o rochie bej, spre untiu, dintr-o vâscozã grofatã, elegantã, mãtãsoasã, cu margarete albe, cu talia de dantelã brodatã. A fost cea mai importantã zi a vietii mele si eu eram frumoasã, din întâmplare. Asa m-am îmbrãcat eu în acea dimineatã, cu rochia mea cu margarete si cu margareta ofilitã ca si mine, dupã mine… Aveam niste vrãji mari pe capul meu si supravietuisem printr-o minune. Mama mea, croitoreasã de lux la comandã, îmi fãcea rochiile cele mai frumoase, din materialele cele mai frumoase pe care le primea acolo. Poate o va mântui Dumnezeu, pentru cât mi-a purtat de grijã, cã eu nu am stiut sã îmi asez apele niciodatã. Altii au avut grijã de mine si le multumesc. Vã multumesc. În timp ce scriu, mi-a apãrut în minte domnul Adrian Porumboiu. El m-a ajutat cel mai mult în momente grele. Multumesc mult, om bun. Niciodatã nu am avut timp sã fac spun asta. Când a apãrut Maica Veronica, m-am dus în fata ei si-am spus: „V-am adus o margaretã ofilitã, ca si mine”. A zâmbit la mine, cu atâta iubire, m-a binecuvântat cu mâna, mi-a dat sã-i sãrut medalionul de staretã de la piept cu chipul Maicii Domnului, mi-a înapoiat plicul cu elegantã, privindu-mã încã o datã, o singurã secundã si, a plecat înainte, cu floarea mea în mânã, asaltatã de oameni. „Stia ce scrie în plic, de aceea nu l-a luat”, mi-a spus doamna Valerica. Nu stiam cã Mãnãstirii Vladimiresti i se mai spune „Grãdina Maicii Domnului”. Eu eram, într-adevãr, precum floarea mea, tare ofilitã si în pericol. Dar venisem în grãdina de flori a Maicii Domnului. Am înviat, atunci, acolo. Aveam sã aflu cã Maica Veronica stia tot despre oamenii pe care îi avea înaintea ochilor si îi iubea pe toti, si pe cei buni, si pe cei rãi. Era modestia întruchipatã si zâmbea ca o fetitã, tuturor.
Grãdina Maicii Domnului de la Vladimiresti
UNICÃ…Mãnãstirea de la Vladimiresti este unicã în România. Despre aceastã mãnãstire, prima si singura mãnãstire de maici fecioare, construitã din poruncã dumnezeiascã, poti spune, cu certitudine, cã este locul unde simti cã te-ai întors acasã. Lãcasul monahal se aflã pe colina Gurgueta, într-o zonã de câmpie, la 4 km de comuna Tudor Vladimirescu, nu departe de Siret, în judetul Galati. Mãnãstire de maici, cu un sobor numeros, cu viatã de obste, este un loc de pelerinaj si hranã sufleteascã pentru cei care ajung aici. Maica Veronica, cea care a fost numitã staretã a Mãnãstirii Vladimiresti la doar 18 ani, a avut parte de o viatã deosebit de grea. A avut dusmani înainte de a se naste. Familia mamei se opunea ca ea sã aparã pe lume, pentru cã a fost copil orfan, fãrã tatã legitim. Tudora, mama ei, se ruga la Dumnezeu si Maicii Domnului, cãreia i s-a arãtat în vis sI i-a spus cã acel copil pe care o sã-l aibã „va da si ei si multora mângâiere si bucurie”. Astfel s-a nãscut la 26 august 2022, fetita cãreia mama i-a pus numele de Vasilica. Pe când avea 9 ani, Vasilicãi îi moare mama, care o lasã doar în grija Maicii Domnului: „Eu am fost aceea care te-a adus pe lume, dar tu ai o altã mamã care, de acum înainte îti va purta de grijã. E Maica Domnului. La Ea sã te rogi de acum, cãci Ea ti-e mama ta cea adevãratã si de la nimeni sã nu astepti milã, decât numai de la Ea”. Copilãria i-a fost apoi un lung sir de necazuri, deoarece a încãput pe mâna unor oameni rãi, care nu o doreau. Singura avere si mângâiere i-a fost icoana cu chipul Maicii Domnului si doar Ea i-a stiut suferinta. Iatã ce mi-a povestit Maica Veronica despre anii sãi de chin: „Pãmântul pe care am fãcut mãnãstirea era al meu, de la mama. De aceea, rudele care voiau sã mi-l ia îmi doreau moartea si mã tineau închisã într-o camerã, cu doar o cãldare pentru necesitãti si icoana de la mama. M-au tinut asa, fãrã mâncare, aproape doi ani, pânã când într-o zi i-am auzit pe cumnata si pe fratele meu vitreg cã vor sã mã omoare prin gâtuire cu un cordon. Atunci i-am spus Maicii Domnului: „Maica Domnului, ajutã-mã sã ies de aici cum stii Tu, dar ajutã-mã!”. Am vãzut în acea clipã o luminã pe sub usã si când am pus degetele pe unde pãtrundea lumina, usa a sãrit din balamale, de parcã o mânã nevãzutã a ridicat-o. Probabil a fost mâna lui Dumnezeu si a Maicii Domnului”. Maica Veronica mi-a mai povestit: „A cãzut usa peste mine, iar eu am fugit în grãdinã, unde, ca o sãlbaticã, mâncam tot ce întâlneam în cale: ceapã, marole. Nu mai gustasem verdeatã de doi ani. Dar când mi-am dat seama cã puteau sã mã prindã, am fugit la fratele mamei, Ionicã Barbu, pe care l-am apucat de picioare si l-am rugat sã mã primeascã la el. Mãtusa Maria a lesinat când a vãzut cum arãt, iar unchiul a vrut sã meargã acasã la noi, sã-i batã pe fratele si pe cumnata mea. Însã eu i-am rugat sã-i lase în pace, cã o sã-I batã Dumnezeu, dacã au gresit”.
„Poate Dumnezeu a vrut o cruce în acest loc”
CRUCE…Unchiul Ioan Barbu, care a început sã aibã grijã de Vasilica si sã o tinã la el, avea grijã si de pãmântul pe care ea îl mostenea de la mama ei. Într-o zi, el a plecat sus, pe dealul Gurguetei, unde este astãzi mãnãstirea, ca sã are. Dupã o vreme, s-au întors de la câmp doar caii speriati, cu tot cu plug. Alarmatã, Lica a crezut cã unchiul i-a fost bãtut, pentru cã fãcea politicã, asa cã a plecat sã îl caute. Ceea ce a vãzut si a aflat atunci, au fost semne evidente cã Dumnezeu lucra cu cei care trãiau lângã ea, pentru a o proteja si a o întelege. Unchiul Ionicã i-a povestit cum o luminã puternicã, venitã din cer l-a trântit la pãmânt si pe el si pe Nicolae, bãiatul care îi ajuta la plug. Lumina a intrat în pãmânt si era mare, cât douã ogrãzi de om gospodar. Unchiul Ioan Barbu si cu fetita Lica au mers la preotul bâtrân al satului sã-i povesteascã întâmplarea de pe câmp. „Poate cã Dumnezeu vrea sã faceti o cruce în acel loc”, a spus Mosu’ Pãrinte, care i-a si sfãtuit sã o construiascã cât mai repede. Unchiul voia sã facã o cruce din lemn de salcâm, dar Lica, care vãzuse cruci frumoase, de piatrã, la cimitir, nici nu voia sã audã de asa ceva. Pânã la urmã, au construit amândoi o cruce de marmurã neagrã, culoare aleasã de fetitã, „pentru cã Maica Domnului e îmbrãcatã mai mult în negru si plânge”. Pe cruce a fost pusã fotografia cu chipul Maicii Domnului stând în genunchi si plângând. La sfintirea crucii au venit preoti si oameni din multe sate, cu steaguri. De atunci, acel loc a devenit pentru Lica si pentru grupul de fete cu care se juca, refugiul ideal pentru rugãciune. Îngenuncheau toate în fata crucii, iar sora Lica spunea paraclisul Maicii Domnului, pe care îl stia pe de rost. O ninsoare adevãratã, cu fulgi mari, în plinã varã, le-a fãcut pe fete sã se minuneze, în timp ce Lica continua sã-si spunã paraclisul Maicii Domnului, de la care nimeni nu putea sã o întrerupã. Mosu’ Pãrinte din sat le-a explicat cã aceasta este ploaia Duhului Sfânt si aceastã ploaie le-a însotit întotdeauna când îngenuncheau în rugãciune. Primele mãnãstiri pe care le-a vizitat cea care avea sã devinã Maica Veronica, au fost Mãnãstirile Buciumeni si Sihastru. Acolo s-a nãscut dorinta ei de a face o mãnãstire pe dealul Gurguetei, pe pãmântul de la mama sa, asa cum i-a dat misiune Domnul Iisus. Am întrebat-o pe Maica Veronica dacã pe atunci avea descoperiri dumnezeiesti. „Da, dar nu le spuneam nimãnui, pentru cã oamenii mã judecau gresit. Si nu le-am spus, pânã nu m-am dus la Episcopia Romanului cu pãrintele Paroh din sat si cu unchiul meu”, mi-a rãspuns. Preasfintitul a rãmas uimit de dorinta fetei de 16 ani, care avea doar douã clase primare si care îsi dorea cu ardoare sã facã o mãnãstire. De aceea i-a sfãtuit pe unchiul si pe pãrintii „tovarãselor de credintã” ale Licãi sã doneze pãmântul necesar pentru ca viitoarea mãnãstire sã nu fie sãracã si sã se poatã obtine aprobarea de constituire. Tot atunci, viitoarea mãicutã a primit primul chitantier cu care a colindat tara sã strângã banii necesari pentru ridicarea Mãnãstirii Maicii Domnului.
„Erau trezite de îngeri care trãgeau clopote ceresti în fiecare nopte”
MISIUNE…Preasfintitul Lucian a binecuvântat-o pe fata de la Vladimiresti, având convingerea cã Maica Domnului si Dumnezeu nu o vor lãsa singurã în greaua sa misiune. Si asa a si fost. Maica Veronica a mãrturisit întotdeauna cã toti banii pentru mãnãstire i-a luat din poala Maicii Domnului. Cu banii strânsi s-a pornit ridicarea bisericii mici (Paraclisul), care în doi ani a fost gata. Arhitectul Ion Berechet a fãcut planul mãnãstirei, dupã Mãnãstirea Prodromu de la Muntele Athos. Munca grea si epuizantã de la constructia mãnãstirei a fost executatã de grupul întru credintã cu sora Lica. Fetele aveau vârste cuprinse între 13 si 17 ani. Dormeau într-un bordei si mâncau pe o scândurã sprijinitã pe cãrãmizi, dar erau cele mai fericite de pe pãmânt atunci când, pentru cã nu aveau ceas ca sã stie ora pentru slujbele de la miezul noptii, erau trezite de îngeri care trãgeau clopote ceresti în fiecare noapte, exact la ora 12 fãrã zece minute. Stãpâna grãdinii, Maica Domnului, se îngrijea astfel de fetele sale, dându-le odihna necesarã, pentru cã ziua lucrau la constructia mãnãstirei, seara, dupã cinã, învãtau rânduiala slujbelor si notele muzicale bisericesti. Apoi, nu adormeau bine si se trezeau la rugãciunea de la miezul noptii. Sora Lica a fost cãlugãritã în ziua de 15 august 1940. De atunci si-a purtat cu demnitate numele de Veronica. Tot în acel an a primit binecuvântarea arhiereascã datã de Preasfintitul Lucian al Romanului, prin care o numeste stareta Sfintei Mãnãstiri de la Vladimiresti.
Pe locul Mãnãstirii Vladimiresti a fost o mãnãstire de cãlugãri greci
MÃNÃSTIRE…Bãtrânii locului spun cã, pe locul mãnãstirii de astãzi a existat acum câteva sute de ani o mãnãstire de cãlugãri greci. Demult, grecii veneau în România sã îsi vândã mãrfurile. Odatã, în apropiere de Galati, unui grec i s-a arãtat o doamnã frumoasã, îmbrãcatã în alb, care i-a strigat: „Acum vine Galatiul. Pregãteste-te si coboarã dupã mine si, unde o sã simti parfumul pe care îl simti acum, într-acolo sã mergi”. Si doamna misterioasã, care era Maica Domnului, a mers tocmai sus, pe dealul Gurguetei. Aici a poruncit Împãrãteasa Cerului sã-i fie fãcutã casã. Grecul si-a vândut averea, a strâns bãrbati greci si români si au construit împreunã o mãnãstire, care a fost distrusã de turci. În prigoanele lor, pãgânii au ajuns si la Vladimiresti, au decapitat întreg soborul de cãlugãri si pe staretul Ghimnazie. Când s-au fãcut sãpãturile pentru fundatia mãnãstirii de astãzi, au fost descoperite osemintele care sustin realitatea istoricã si au fost îngropate la piciorul Sfintei Mese de la Sfântul Altar de varã.
„Am auzit un oftat ce iesea din icoanã si aceste cuvinte: «Nu mai plânge, vei fi mai fericitã ca toti»„
POVESTIRE…Ne vorbeste Maica Veronica despre viata ei dupã moartea mamei sale: „În iarna lui 1929 se zice cã a fost un ger mai mare ca în celelalte ierni. Eu, desi am fãcut aceastã iarnã numai într-o cãmãsutã, cãci tot ce avusesem dãdusem de pomanã pentru morti, nu l-am simtit asa de grozav cum se spunea. Tata Ionica era tare bucuroasã cã mor si când era gerul mai mare, mã dãdea afarã din casã în cãmãsutã, cu capul si cu picioarele goale. Dânsa avea o vacã de zestre de la pãrintii ei, pe care o chema Martolica si, când eu nu aveam loc în casã, mergeam în grajd, în iesle, bãgându-mã în fân. Aveam grijã când se zicea cã-i gerul mai mare, puneam fân mai mult în iesle ca sã aibã ce mânca vaca si sã-mi rãmâie si mie de învelit. De câte ori se repeta lucrul acesta, mergeam în ieslea vacii, iar vaca se scula sã, dând fânul cu cornele peste mine, mã învelea toatã, apoi vâra botul pânã dãdea de picioarele mele si atât de tare sufla, de credeai cã pocneste. Eu adormeam ca într-un pat moale si cald pânã dimineatã, iar dimineata, când mã vedea tata Ionica, zicea: „A naibii mai esti, cã n-ai murit! Mor oamenii de treabã, iar tu, nãdufule, trãiesti!”. Eu mã uitam la ea si râdeam. Ea îmi spunea cã-s tâmpitã de ger. Iar eu cântam cât puteam „Doamne miluieste” si „Vesnica pomenire”, cãci îmi plãceau cã era de mort. Dacã se întâmpla sã duc vaca de funie la fântânã, sã-i dau apã, iar tata Ionica era prin curte, se repezea asupra ei s-o spargã. Parcã era turbatã vaca atunci când o vedea pe tata Ionica. A si vândut-o pânã la urmã. Mai luam bãtaie si pentru asta cã zicea cã eu o învãt. Îi ziceam: „Da-i om, vaca asta, sã mã înteleagã pe mine, ce sã fac? Si vai de mine, ce-mi veneau pe cap pe urmã!”. Cumnatei mele, fiindu-i teamã sã nu stie vecinii de felul odihnei mele, s-a hotãrât sã mã bage într-un chiler, unde zicea cã sã-mi astept moartea. Pe când stãteam în acest chiler, nimic având mai mult decât icoana Maicii Prea Curate si perna, a venit tata Aneta, cealaltã sorã mai mare a mea, sã-mi ia singura pernã ce aveam, cãci zicea cã-i trebuie sã-si împlineascã zestrea, cã se cãsãtoreste. Eu am început sã plâng si sã zic cã doar atâta am si eu, cã-i de la nasa. Ea s-a necãjit pe mine si mi-a luat fata de pernã, aruncându-mi cosul ei, de s-a fãcut tot chilerul numai pene. Am început din nou sã plâng si vorbeam cu Maica Domnului din icoanã, zicându-i: „Maica Domnului, doar tu mi-ai mai rãmas!”. Atunci am auzit un oftat ce iesea din icoanã si aceste cuvinte: „Nu mai plânge, vei fi mai fericitã ca toti”. În acest chiler am stat douã veri si douã ierni, hrana fiindu-mi privirea spre icoana Maicii Sfinte, cãldura – de asemenea. Si toatã îngrijirea ce trebuie sã aibã un copil la vârsta ce-o aveam la acea vreme, era, zic, privirea spre Maica Milei care îmi împlinea totul. Cu pãduchii am dus-o mai greu, cãci în chilia mea nu se gãsea nici pieptene, nici apã, nici sãpun. Îmi aduc aminte cu groazã cum îi spuneam Maicii Domnului: „Maica Domnului, nu mai pot, mor!” si adunam pãduchi cu mâna si-i dãdeam pe geam afarã. Ah, Doamne, cã multi si mari mai erau! În necazurile mele începeam sã plâng dupã mama, zicând: „Maica Domnului, mama mea când trãia mã spãla, mã pieptãna, dar Tu de ce mã lasi acum, cã mama mea m-a lãsat în grija Ta? Dar de îndatã ce îmi era fricã cã pleacã si Maica Domnului de la mine si începeam sã o sãrut, s-o mângâi, cerându-i iertare. Dupã o vreme, m-am obisnuit si cu pãduchii. Îmi aduc aminte cã-i spuneam Maicii Domnului: „Nu-i asa, Maica Domnului, cã Tu mi-ai trimis pãduchii ca sã am de lucru, cãci dacã oamenii m-au pãrãsit, mãcar ei sã stea cu mine? De la o vreme, nu mã mai mâncau deloc. Stãteau ca lesinati. Îmi aduc aminte cã spuneam pãduchilor: „Mai dormiti, cã ati mâncat destul. M-ati lãsat fãrã pic de carne pe mine”. Ah, dacã m-ar vedea mama mea acum, cred cã ar muri de durere, cãci eram oase goale, învelite în piele. Norocul meu cã n-aveam haine pe mine decât cãmãsuta rãmasã de la mama, cãci cred cã nu le puteam duce, asa eram de slabã. Odatã, m-am urcat la o fereastrã si am început sã cânt asa: Moartea îmi vine, dar nu-mi pasã”.
(VA URMA)
