Adevãrul despre Maica Veronica – Copilãria ei (III)

VREMEA ADEVÃRULUI… Existã povesti minunate pe pãmânt. Cred cã dupã povestea Nasterii Mântuitorului, aceasta de care ne amintim sau de abia aflãm de ea acum, povestea Maicii Veronica si a mãnãstirii construite de niste copile de 16 ani, din poruncã dumnezeiascã, este una dintre cele mai frumoase si adevãrate povesti ce pot exista. Si este dãruitã chiar de Dumnezeu, nouã, românilor. Mãicuta Veronica s-a nãscut în 1920, de-atunci au mai urmat si vor mai urma si alte povesti ce se petrec lângã noi, dar putini ajung sã-i atingã pe cei veniti sã trãiascã într-o astfel de tainicã si uluitoare realitate. De aici si neputinta noastrã de a întelege adevãrul. Dupã plecarea lui Adrian Pãunescu de pe pãmânt, am fost invitatã de Violina, o fatã ce fusese redactor la Flacãra, la o lansare de carte a ei si la o expozitie de tablouri, de fapt, portrete în creion realizate chiar de poet. În drum spre Bucuresti, în microbuz, s-a asezat lângã mine un tânãr. Mi-a spus cã-i student la Teologie, si atunci m-am apucat sã-i povestesc despre Maica Veronica… Si vorbeam tare, în mod special. Voiam sã afle toti din jur acest adevãr, dacã tot îmi puneam tot sufletul sã mãrturisesc. E mult timp de atunci. Îmi amintesc, la un moment dat, un bãrbat a reactionat: „Lasã-mã cu povestile astea, vrei sã te cred?”. Mi-am amintit acum acel moment pentru cã recunosc, m-am întrebat, atunci când am scris titlul articolului, câti veti crede, câti vã veti îndoi, câti veti cere sã vã dezvãluie Dumnezeu adevãrul, nu doctorii în teologie. Câti dintre voi veti merge la Vladimiresti, la mormântul Mãicutei, sau veti dori sã cãlcati acel pãmânt sfânt? Rugati-vã lui Dumnezeu si Maicii Domnului sã vã dezvãluie adevãrul, orice meserie sau pregãtire ati avea. Vã multumesc din suflet celor care veti face asta! Fie ca adevãrul sã triumfe acum. A venit timpul!

Rãmãsesem cu povestea în chilerul în care Lica, Vasilica cea rãmasã fãrã mamã la 8-9 ani (viitoarea Maica Veronica) îsi ducea zilele, încuiatã înãuntru. Venise fratele vitreg, Petricã, din armatã si ea îl auzise cum vorbea prin curte cu nevasta lui: „Hai sã vedem dacã s-a copt poama la vie si când ne întoarcem, sã o gâtuim cu un cordon, cã nu mai moare”. De aici, o voi lãsa pe Maica Veronica sã vã povesteascã singurã copilãria, pentru cã a fost granita întâmplãrilor fantastice pe care a avut sansa sã le trãiascã. Sper într-un ajutor mare de la Dumnezeu, pentru cã eu am tot amânat sã spun adevãrul si cu groazã mã gândesc, atunci când mã voi întâlni cu Maicuta pe lumea cealaltã, cum o sã mã uit în ochii ei? E prea frumos, si prea curat si prea adevãrat tot ceea ce spune si trãieste. Iatã, asadar, mãrturiile Maicii Veronica:

Fuga de la Bãdia Petricã

„…Îmi vine o furie si bag degetele jos la usã, sã vãd de n-o pot scoate din balamale si numai ce vãd cã sare usa cât colo din mâinile scheletului de mine… Mã gândeam încotro s-o iau? Un gând îmi zicea sã mã duc la mormântul mamei la cimitir, alt gând, mai stãruitor pe care l-am si ascultat, sã merg la Mos Ionicã Barbu, singurul frate al mamei. Si asa am si fãcut. Stiu cã era varã si cald, când fugeam pe drum, ca scãpatã din puscãrie spre mos Ionicã Barbu. Cine mã vedea nu stia ce natie sunt, om sau altceva! Vã puteti închipui!”.

În casa lui Mos Ionicã

„Ajunsã la mos Ionicã Barbu, nu îndrãzneam sã mã apropii de poartã, cã îmi ziceam cã-i nasul de cununie al fratelui Petricã, cã o sã mã trimitã înapoi, crezând cã tine mai mult la el, cã-i este si fin si nepot. În fata casel lui mos Ionicã, la mos Ghitã Cristea, stãteau la umbrã mai multe femei, lucrând. Acolo era si mama Maria, mãtusa mea, sotia lui mos Ionicã. Eu m-am apropiat sfioasã de ele, dar, spre bucuria mea, aud pe cineva zicând: „Asta-i Lica”. Eu m-am asezat lângã ele si am început sã plâng, povestindu-le prin ce am trecut. Ele amutiserã, stând cu mâinile încrucisate si nu le venea sã creadã cã sunt eu. Una din ele, tusa Ilinca, mi-a zis miratã:

• Si cum, de doi ani ai suferit aceastã cumplitã viatã?

Eu o întreb:

• Cum? Doi ani sunt de când a murit mama?
• Da, îmi rãspunde ea. Iar celelalte se uitau la mine ca la o arãtare.

Le spun:

• Ia uitati-vã ce-i în capul meu!
• Când încercarã sã-mi desfacã pãrul, eu am lesinat.
• Sãraca, Tizic este în capul ei de pãduchi! Cum de n-ai murit, fetito?

Era pe vremea secerei când am mers eu la Mos Ionicã Barbu. A pus mama Maria, mãtusa mea, sã mã spele, dar era jale, cã eu mereu lesinam. S-au hotãrât sã mã tundã cu masina zero, iar eu o rugam sã-i fie milã de pãrul meu si sã nu mã tundã. Nu stia ce sã-mi facã. A început câte o suvitã, si în mai multe rânduri, si cu multe lesinuri, m-a descurcat. Ajunsesem sã nu mai pot pune nici mãcar un deget pe cap, asa de tare mã ustura pielea. Dupã vreo sãptãmânã am scãpat de pãduchi si parcã începusem sã vãd bine si cu ochii. De mâncat, as fi mâncat ca un lup, dar nu-mi dãdea decât lapte, cãci ziceau ei, trebuie sã mã obisnuiesc sã mãnânc, altfel mor. Biata cãmãsutã de pe mine, care era putredã toatã, a fost schimbatã cu o cãmãsutã nouã, de pânzã de casã, tesutã de mãtusa mea. Acum eram alta si nu-mi venea sã cred cã-s slobodã, cã pot iesi la drum sã vãd lumea si sã vorbesc cu cine vreau”.

Maica Christofora: „Aceastã copilã aleasã din veac – Vasilica, apoi Mãicuta Veronica, a cunoscut chiar din pruncie lipsa, necazurile, jertfirea celei mai frumoase copilãrii”.

Viatã de exceptie…Ajunsã sã fie crescutã si în alte familii fãrã copii, sau doritori de a o ajuta, Vasilica se întoarce de fiecare datã la unchiul Ionicã si la mãtusa Maria, pentru cã peste tot era nedoritã si o fãceau sã se simtã doar o strãinã în casa lor. Într-un final, unchiul si mãtusa s-au hotãrât sã o creascã ei, alãturi de Ghinita, fata pe care o înfiaserã mai demult. Alãturi de Ghinita, va fi Vasilica, atunci când în lanul de porumb, se întâlneste pentru prima datã cu Mântuitorul, în ziua de 22 octombrie 1937. Iatã ce fel de copil a fost Maica Veronica la unchiul Ionicã si la mãtusa Maria: „Acum, având masã ca oamenii la fiecare prânz, aveam grijã sã nu gresesc sã mãnânc de dulce într-o zi de post, cã stiam de când trãia mama mea, cã dacã mâncam lapte sau altceva ce nu se mânca în zile de post, vai de mine, cã muream de durerea capului. Biata mamã, se ferea ca de foc sã nu greseascã sã-mi dea lapte dimineata, vinerea sau miercurea. Si în mine intrase o fricã asa de mare cã, de câte ori mâncam de dulce, întrebam pe mama: „Ce-i azi?” Si mama îmi spunea cã-i zi de dulce, când se poate mânca lapte, ouã si ce se mai gãsea. Mama Maria stia acest lucru, dar voia sã se încredinteze. Si, când eram în post, dânsa lua dimineata lapte, iar eu fãceam cafea din nãut prãjit de mine si eram tare multumitã. Pânã sã stiu eu, mama Maria vâra lingurita mea în lapte si apoi în cafea, ba îmi spunea pe urmã cã mai punea si câte putin lapte, sã vadã dacã eu nu stiu, o sã-mi facã rãu? Si cum luam cafeaua, cine sã moarã? Nu eu? Aveam dureri de cap toatã ziua de nu puteam face nimic, ba le rãpeam si la cei din casã timpul, care stãteau în jurul meu si-mi puneau comprese la cap. Pe a doua zi, nu mai puteam mânca nimic, cã îndatã vãrsam. Asa s-au încredintat si m-au lãsat sã-mi tin zilele de post de peste an. Îmi ziceau „bãtrâna casei”, cã stiu toate posturile si mã fereau toti sã nu calc acest lucru. Pentru mine, posturile erau zile de mare bucurie. Si în aceasta, tot mila Maicii Domnului, care m-a ferit de pãcatul îmbuibãrii, chiar din fragedã pruncie”.

 „O fatã micã de staturã, ca de 16 ani, îmbrãcatã în negru, se urcã pe un scaun si începe sã spunã la lumea adunatã cum i-a vorbit Domnul Iisus, Maica Domnului, nu în vis, ci asa cum stai cu cineva de vorbã…”

Chemarea fãcutã de Cer prin Sfintele Vedenii…Iatã, ne vorbeste mult, chiar Maica Veronica. Ce poate fi mai minunat decât sã o ascultãm? Vã spun eu, nimic nu-i mai de valoare decât mãrturiile sale. Ne spune despre lucrarea pe care a avut-o pe pãmânt si, mai ales, despre întâlnirile pe care le-a avut cu Dumnezeu, cu Maica Domnului cu sfintii si îngerii Lui. Asa vom începe sã ne familiarizãm cu Sfintele sale Vedenii: „Numai aceastã minune de chemare mã copleseste, stiind cu câtã nevrednicie am primit-o, dar nici a tãcea nu pot, cãci Domnul însusi mi-a poruncit sã mãrturisesc cuvintele ceresti primite. În aceastã povestire a vietii mele, eu nu pot amesteca vedeniile avute, cuvânt si în amãnunte, cãci ele izvorãsc din nepãtrunsa voie a lui Dumnezeu, de care eu mã înspãimânt. Totusi, tin sã arãt si aici cã, la vârsta de 16 ani, în ziua de 22 octombrie 1937, pe când culegeam pãpusoi, a venit Bunul Dumnezeu sã se pogoare pe pãmântul nostru, înconjurat de o luminã minunatã si slãvitã, arãtându-se în fata unui putregai ca mine, desãvârsindu-si iubirea ce o are pentru neamul omenesc si în neamul din care mã trag eu, dãndu-mi poruncã sã spun lumii sã se pocãiascã. Dupã aceastã primã vedenie, au urmat si altele, pe care cu blagoslovenia Sfântului Sinod si a Sfintei Episcopii de Roman, de care tineam pe acea vreme, le-am propovãduit lumii prin orasele si satele tãrii noastre scumpe si am scris o carte. Prima mea propovãduire a fost la halta din satul nostru, Tudor Vladimirescu, la Sf. Cruci si, pe urmã, în lungul si în latul tãrii, pânã în ziua de 21 august 1938, când am primit poruncã de sus, de la Dumnezeu, sã se facã o mãnãstire de maici, numai fecioare, închinate Maicii Sale Prea Curate. Aici m-a chemat si pe mine nevrednica, Stãpâna Cerului, sã fiu povãtuitoarea surorilor mele întru credintã si sã priveghez ca poruncile Domnului împrãstiate altãdatã oamenilor prin lume, sã le dau crestinilor, pe care Însãsi Ea, prin milã si purtarea de grijã, avea sã-I aducã în Casa Milostivirii Sale de pe Colina Gurguetei. Desigur, lucrul acesta n-a fost usor pentru mine, o copilã nepriceputã si slabã, si cu trupul si cu duhul, dar, smerindu-mã, am primit, socotindu-mã un vas subred, pe care vrea Stãpâna Milei sã-l curete cu apa iubirii, întãrindu-l si ajutându-l pentru a mã folosi eu si a folosi si pe altii din mireasma de tainã lãsatã din mâna iubirii Mamei lui Iisus. Deci, uitându-mã la trecut, mã uimesc de marea iubire a Stãpânei Ceresti si a Bunului Dumnezeu, care mi-au umbrit copilãria. Gãsindu-mã în fata acestei chemãri, acum mã înspãimânt….”

Doctorii îsi spun cuvântul

Încã de atunci, din copilãrie, si pânã la sfârsitul vietii, Maica Veronica a avut dusmani care s-au îndoit de faptul cã Dumnezeu a lucrat si lucreazã prin ea pentru a transmite mesaje, avertizãri, dar si cuvinte de îmbãrbãtare, nouã, românilor: „Într-o zi de varã dupã-masã, eu teseam la rãzboi niste presuri. Aud la drum gãlãgie. Ies sã vãd ce-i. La poarta noastrã erau trei masini. În ele, prefectul judetului, alãturi de 12 doctori. Eu i-am primit în curte fãrã sã stiu cune sunt. Îl stiam doar pe domnul prefect al judetului nostru, colonelul Pata. Într-o clipã s-a umplut drumul de lume. Care mã plângea, care se bucura cã scapã de-o vrãjitoare (asa-mi ziceau cei necredinciosi). Vãd cã cei 12 domni mã înconjoarã si mã întreabã:

• Vrei sã ne spui si nouã ce-ai vãzut, Lico?
• Le rãspund:
• Da’ cum sã nu vã spun? Am început sã le spun de lucrurile lui Dumnezeu. Vãd cã se întreabã unul pe altul:
• Ce facem?

Rãspunde cel întrebat:

• E mai sãnãtoasã ca mine!
• Eu îi întreb:
• Da’ ce-i cu dumneavoastrã? Ce sunteti si ce vã întrebati? Parcã ar fi vorba de mine?

Rãspunsul prefectului:

• Da, Lico. De tine-i vorba. Uite-te, dumnealor sunt medici si au venit sã te vadã, cã mi s-a adus la cunostintã cã esti bolnavã.

Eu îi spun:

• Sã pofteascã în casã sã mã cerceteze, cum stiu dânsii. Dar eu stiu cã nu m-a durut niciodatã nimic si nu mã doare. Veselã, intru cu ei în casã. Toti ai nostri fugiserã de acasã, cã nu stiau despre ce-i vorba. Când au intrat în casã, m-au întrebat:
• În ce camerã te rogi tu?

Le-am arãtat camera mea cu icoane si cu sapte candele ce ardeau. S-au închinat toti si mi-au spus:

• Nu-ti facem nimic, cã lumina din ochii tãi ne vorbeste totul…

Si iesind din casã, îmi zice prefectul, în drum spre masinã:

• Lico, n-ai vrea sã mergi cu noi, acum?

Eu, bucuroasã cã mã urc pentru prima datã în masinã, nemaigândindu-mã la nimic, tusti în masinã, cum eram în casã, cu picioarele goale si îmbrãcatã ca de lucru. Doamne, ce era pe drum! Unii tipau de bucurie, parcã-i apucase ceva rãu, dar cei mai multi plângeau cã nu mã mai vãd. Ziceau cã m-au arestat. Eu eram veselã, parcã mergeam la un ospãt, desi nu stiam ce vor face cu mine. Nu puteam fi altfel. Când am iesit la soseaua nationalã, vãd cã o iau spre Sfânta Cruce. Opresc masinile, se dau toti jos. Mã dau si eu. Mã salutã si-mi zic sã mã rog si pentru ei. De aici, au plecat la primãrie, unde au fãcut proces verbal cum cã sunt sãnãtoasã. Eu, dupã ce m-am închinat la Sfânta Cruce, m-am întors acasã. Cu cine mã întâlneam, mã întreba:

• Da’ unde te-ai dus cu masina? Le povesteam cã m-au dus la Sfânta Cruce sã mã închin, eu si ei. Si mureau de necaz necredinciosii! Mã înjurau si strigau dupã mine:
• Fermecãtoareo! I-ai vrãjit si pe ãstia! Ei, n-o sã-ti mai meargã mult.

Altãdatã, strigau dupã mine, ca sã mã înspãimânte asa:

• Împuscati-o! Trageti fãrã milã! Eu mã uitam la ei si-mi venea sã râd. Le spuneam:
• Dacã vã porunceste Dumnezeul meu cel cu cruce, trageti si mã împuscati. Iar dacã vã porunceste ispititorul vostru, satana, sã vã potoliti! Vreau sã vã arãt aici mila lui Dumnezeu.

Într-o zi, se gãseau la câmp doi oameni: Dumitru C. Dumitru (Harcana) si Pavel Bratu, amândoi necredinciosi. Înjurau vedeniile mele si mã fãceau cum le venea la gurã. A doua zi, Dumitru C. Dumitru a venit la mine mut si mi-a scris pe hârtie cele petrecute cu ei la câmp. Scria cã dupã bârfelile lor, deodatã au vãzut pe un nor trei persoane: una i-a amenintat cu degetul, iar ceilalti doi, vorbeau asa: „Ce sã le dãm?” Ei întepeniserã de fricã. Au auzit asa: „Pavel sã ologeascã, pentru cã a înjurat de Dumnezeu, din care i se va trage si moartea, iar lui Dumitru, pentru cã are copii multi, sã-i luãm gura, sã fie mut”. Asa s-a petrecut. Vãd cã vine mutul la mine si mã roagã sã-i fac rugãciuni, cã nu mai poate. Eu i-am amânat pe vineri, când fac preotii la Sfânta Cruce Sfântul Maslu. Ologul l-a chemat pe pãrintele paroh Gheorghe Dimitriu si i-a fãcut Maslu, dar n-a mai trãit mult si a murit. Vineri a venit si mutul pedepsit si, dupã multe Sfinte Masluri, si-a cãpãtat bine vorbirea. La primul maslu, putin numai cât a putut sã-si mãrturiseascã greseala în fata tuturor. Aceastã faptã minunatã a mai închis gura la necredinciosi”.

Crucea din lanul de porumb – 1937, locul primei vedenii dumnezeiesti.

 Vedenia din ziua de 12 decembrie 1937…Prima datã l-a întâlnit Maica Veronica pe Mântuitorul Iisus Hristos în ziua de 22 octombrie 1937, pe când era la cules de porumb, pe pãmântul ce îi rãmãsese mostenire de la mama ei. Despre aceastã întâlnire vom vorbi în viitor. Iatã alte douã vedenii ale sale: În ziua de 12 decembrie 1937, dimineata, am fost la bisericã. Dupã ce s-a spus Crezul, vãd cã drept la sfânta Usã Împãrãteascã, sus, pe Sfânta Catapeteasmã, pe Domnul Iisus Hristos, care se uita peste toatã lumea care era în bisericã. S-a mutat drept la sfânta icoanã a Mântuitorului si mi-a fãcut semn cu mâna sã mã duc la El. Eu m-am dus în fata Mântuitorului. Stãteam sã vãd ce îmi spune. Numai ce îl aud:

• Ai venit la bisericã, Vasilico?
• Da, Doamne.
• Bagã de seamã, dupã ce se terminã slujba, însotit de preot, voi face o minune.

Eu îI întreb:

• De bine, Doamne?
• Da, de bine.

Apoi, a tãcut. Eu nu am mai avut rãbdare si am plecat la Sfânta Cruce, însotitã de lumea din bisericã, care m-a vãzut cã am plecat. N-a trecut mult timp si au venit si preotii la sfânta slujbã. Dupã aceastã sfântã slujbã, pãrintele paroh a predicat la lume. Apoi, am spus eu, la timpul potrivit, toate câte am vorbit si cum am vãzut pe Mântuitorul. Deodatã, am vãzut o umbrã în partea dreaptã. Umbra îmi dãdea peste mâna dreaptã si ceva mã fãcea sã mã uit în sus. Prima datã când m-am uitat, am vãzut deasupra preotilor un om bãtrân cu barbã albã si pãr stufos, care stãtea deasupra preotilor. Eu, când l-am vãzut, am lãsat privirea în jos, pentru cã nu puteam privi la El. Nu a trecut mult timp si umbra mi-a dat iarãsi peste mâna dreaptã. Iarãsi m-am uitat în sus. Am vãzut pe Domnul Iisus Hristos, care vorbise cu mine, cum stãtea deasupra preotilor. Când l-am vãzut, l-am recunoscut si mi-am zis în mintea mea cã e Mântuitorul. Apoi, dintre bolnavii care erau adunati împrejurul Sfintei Cruci, vãd cã se ridicã o femeie plângând în hohote, spunând multimii care era acolo: Uitati-vã, eu sunt Profira de la Malu, din judetul Râmnicu Sãrat. De doi ani si jumãtate sunt cu mâinile întepenite la piept si acum Bunul Dumnezeu s-a milostivit sI mi-a dat drumul. Uitati-vã, pot sã fac semnul sfintei cruci si pot sã misc mâinile! Dupã aceasta, preotii, ascultând cuvintele Mântuitorului, fãceau slujbe în fiecare zi.”

„Vasilico, de azi înainte, te vei purta în negru si îmbroboditã”, i-a spus Sfântul Simion Stâlpnicul.

Vedenia din ziua de 27 noiembrie 1937…„În ziua de 27 noiembrie 1937, veneam de la sfânta bisericã. M-a ajuns din urmã o femeie. Vorbeam cu ea despre credintã. Aveam în mânã o sticlã de aghiazmã. Când am ajuns în dreptul casei noastre, sticla a cãzut jos, pe o piatrã, fãrã a se strica. Numai gâtul a sãrit, de parcã l-ar fi retezat cineva. Desi sticla era rãsturnatã, aghiazma nu s-a vãrsat deloc. Am luat-o de jos, povestindu-le alor mei întâmplarea. Am intrat în altã camerã, ca sã mã dezbrac de haine si, deodatã, vãd cã trece prin fata mea o pasãre albã, care se aseazã pe umãrul drept. Aud cã îmi spune cu glas omenesc:

• Nu te dezbrãca, iesi afarã!

Am iesit afarã, când, ce sã vezi? Tânãrul de mai înainte îmi spune:

• Haide sã-ti arãt unde sã asezi Sfânta Cruce.

Dupã ce a pronuntat tânãrul cuvintele, m-am pomenit într-o clipã pe un loc cunoscut de mine.

• Stai aici si fii smeritã, mi-a spus.

Deodatã, am vãzut cum apare de la Rãsãrit un nor deasupra pãmântului, iar pe el stãtea Mântuitorul. Abia îi auzeam glasul, de sus ce era. În mâna dreaptã tinea un toiag, cu care fãcea semnul crucii. Mi-a spus:

• Aici am ales locul în fata vrãjmasilor mei, aici o sã puneti Sfânta Cruce, care puntea voastrã de trecut la Mine.

Eu i-am rãspuns:

• Bine, aici avem s-o punem.
• Sã spui la preoti cã în fiecare vineri sã se facã slujbã la aceastã Sfântã Cruce.
• Apoi mi-a fãcut semnul crucii si mi-a spus sã ascult ce îmi va spune tânãrul. A dispãrut în nori. Eu am plecat cu tânãrul spre casã. El m-a întrebat:
  – Cunosti locul?

Eu îi rãspund:

• Da, îl cunosc.
• Tu stii cine sunt eu, m-a întrebat.
• De unde sã stiu?
• Eu sunt Simion Stâlpnicul.

Bine, i-am rãspuns, apoi mi-a spus:

Vasilico, de azi înainte, te vei purta în negru si îmbroboditã.

I-am fãgãduit cã asa voi purta.

• Sã spui la lume cã orice om ce va fi certat cu neamul, cu vecinul, cu orice om, sã se împace si sã nu mai trãiascã în urã si în dusmãnii, ci sã se iubeascã unii pe altii. Sã le spui sã nu mai fure, sã nu mai lucreze duminicile si în zilele de sãrbãtoare. Când aud clopotul, sã meargã la bisericã. Sã nu mai înhame caii la cãrute, ducându-se pe la treburile lor, cã e mare pãcat. Duminica e zi de odihnã, trebuie sã se odihneascã si animalele. Sã le spui sã nu mai înjure de lucruri sfinte, cã-i pãcat de moarte. Sã le spui sã tinã cele patru posturi de peste an si zilele din cursul sãptãmânii.
• Bine, am sã le spun.

Apoi el mã întreabã:

• Dar, când veneai de la bisericã, ai vãzut pe diavolul în calea ta?
• Nu l-am vãzut!
• N-ai fost atentã, dar diavolul ti-a iesit în cale si ti-a luat sticla din mânã, ca sticla sã se sfarme, aghiazma sã se verse si tu sã faci pãcat. Ai vãzut cã sticla nu s-a sfãrâmat?
• Da, am vãzut.
• S-a dat câtiva pasi mai departe de mine si mi-a spus:
• Mergi sãnãtoasã!

Am vãzut cã parcã l-a luat un vânt si trupul lui s-a prefãcut într-un abur. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Sfânta Cruce s-a fãcut pe acel loc si sfintirea a fost în ziua de 10 decembrie 1937. Întâmplãtor, sau nu, cred cã este de bun augur faptul cã astãzi, 1 septembrie, îl sãrbãtorim pe Sfântul Simion Stâlpnicul. Iatã, el a condus-o pe Maica Veronica spre noi, cu primele sale vedenii si ne-a transmis mesajul de mai sus. Sã-l mai citim o datã. Multumim pentru tot ce ai fãcut pentru Maica Veronica, te rugãm, fii alãturi si de noi, Sfinte Simion Stâlpnicul”.