Adevãrul despre Maica Veronica

TIMPUL NU MAI ARE RÃBDARE… Sunt nedreptãti ce se întâmplã pe lume, sunt informatii care ni se dau si pe care noi le credem a fi corecte si adevãrate. Îndrãznesc sã spun eu astãzi, cã toti cei cãrora li s-au spus minciuni despre Maica Veronica, din dragoste pentru adevãr si pentru dânsa, care nu meritã rãstignirea prin vorbe si trãiri care nu ar trebui sã existe, asa, cu toate doctoratele în teologie, sã cearã de la Dumnezeu sã le descopere adevãrul despre aceastã martirã a neamului românesc si sã-i dea sansa de a se apãra. Maica Veronica l-a vãzut pe Mântuitorul si a vorbit cu El asa cum vorbim noi cu un om, în octombrie 1937 si a primit poruncã de la El sã facã mãnãstire în cinstea Maicii Domnului. Eu am cunoscut-o si am iubit-o pe Maica Veronica si am trãit datoritã iubirii si ajutorului pe care mi l-a dat, la fel de mult, precum pãrintele Teofan Merlã de la Cetãtuia Iasi, pãrintele Ghelasie Tepes de la Sighisoara, pãrintele Antonie Jeflea de la Giurgeni si pãrintele Arsenie Dumitrache, la fel ca în ultimii ani, pãrintele Vasile de la Draxeni, unde mostele sfintilor sãi fac minuni, pãrintele Nicolae de la Giurgeni, pãrintele Calistrat, de la Iasi si de la Vaslui, pentru cã el este foarte mult si al nostru. Am avut mari si dureroase probleme în viatã si consider cã am alergat în aceste locuri îndrumatã de Dumnezeu. Acolo a trebuit sã mã duc la timpul potrivit. Fãrã ajutorul lor, astãzi nu mai eram. Le multumesc tuturor si îi rog ca, de acolo, de unde se aflã, sã fie alãturi de mine acum, când îndrãznesc sã spun adevãrul despre Maica Veronica. Au trecut prea multi ani în care am tãcut…Ce a fost acolo, pare un basm, dar nu este. Tot ceea ce s-a întâmplat la Vladimiresti este o poveste adevãratã si vie, stropitã pânã la urmã cu lacrimile si sângele Maicii Veronica.

Astãzi este ziua specialã când voi face primul pas pentru a îndepãrta nedreptãtile care i s-au fãcut celei care era cunoscutã în România, începând cu anii ’38, a fi „Fecioara de la Vladimiresti”. Peste doi ani, chiar în ziua de 15 august a anului 1940, tânãra Vasilica Gurãu, cum se numea de fatã, a primit cãlugãria si numele de Veronica. Peste trei ani, pe 15 septembrie 1943, s-a sfintit Biserica Mare a Mãnãstirii „Adormirea Maicii Domnului”. Tocmai a fost hramul acestei mãnãstiri unice în România, aproape stearsã din hrisovulul mãnãstirilor românesti, prin lucrarea celui rãu. A apãrut uitarea? Ziua de 15 august a fost trãitã în toate casele Maicii Domnului, în biserici si în mãnãstiri. Vã invit sã vedeti cum trãia Maica Veronica aceastã sãrbãtoare. De aici începem.

„Maica Domnului, grabnic ajutãtoare celor care îi spun din toatã inima „Maica mea dragã”

Iubirea ne echilibreazã si ne motiveazã sã actionãm, sã dorim sã realizãm ceva. Pentru cã am trãit experienta iubirii Maicii Domnului, mãrturisesc. Oamenii ne trãdeazã si ne dezamãgesc, Maica Domnului, niciodatã. Vã doresc sã aveti parte de multi oameni care sã vã iubeascã, dar, dacã veti ajunge singuri vreodatã si în durere, încercati sã faceti ca mine. Dupã ce am citit pentru prima datã în viata mea acatistele si paraclisele Ei, luate, asa la rând, dintr-un acatistier care nici mãcar nu îmi apartinea, stând acasã, singurã cu mine, m-am asezat pentru prima datã în genunchi în fata icoanei Sfintei Fecioare Maria cu pruncul, cu Sfântul Iosif si magii, am spus pentru prima datã în viata mea : Maica mea dragã, ajutã-mã. Repet, a fost prima datã când m-am rugat Maicii Domnului, sincer si adevãrat. Am fost analfabetã în credintã. Dupã aceastã rugãciune, au trecut trei sau patru zile si am primit o scrisoare de la Vladimiresti. Semnatã cu stiloul de Maica Veronica, bãtutã la masinã, de maica Christofora, secretara ei. Eu îi scriam deseori Maicii Veronica, ajunsesem la Vladimiresti, desi era un început al drumurilor mele acolo. Nu dãdusem însã niciun semn de viatã de la Crãciun, iar acum era varã. Fãrã sã scriu deloc, iatã cã primisem o scrisoare. În mijlocul foii A4, printre rânduri, am citit uimitã si cuvintele mele: Maica Domnului, grabnic ajutãtoare celor care îi spun din toatã inima „Maica mea dragã”…Erau cuvintele spuse de mine în fata icoanei: Maica mea dragã. Mi s-a fãcut pe loc „pielea de gãinã” si mi-a amortit capul de emotie. Am simtit cã citeam un rãspuns venit direct de la Maica Domnului, la rugãciunea aceea sincerã. Si chiar asa a fost. De atunci, din acea clipã, Ea mi-a dãruit tot ceea ce i-am cerut. N-o spun sã mã laud, vai de capul meu cât de pãcãtoasã si de rea sunt acum, dar atunci erau primii pasi pe care îi fãceam spre credintã, eram necãjitã, eram si în lumea purã a copiilor, eram educatoare, era frumos, iar Maica Domnului s-a îndurat de mine. A fost greu de tot si frumos de tot ce am fãcut în viatã. Si bune, si rele. Am avut o motivatie specialã si pentru toate actiunile la care voi primi note rele de la Dumnezeu, atunci când mã voi întâlni cu El. Dar si astãzi, scriu si respir si trãiesc, doar pentru cã stiu si simt cã Maica Domnului mã aude si este lângã mine, oricât as gresi. Cu sigurantã, toti trãim, acesta-i cel mai frumos lucru, datoritã unui anumit sfânt care ne protejeazã, cu voia sau fãrã voia noastrã, stiind sau nestiind de El. Eu am trãit si trãiesc datoritã Maicii Domnului si, mãrturisesc, de la Maica Veronica am învãtat sã mã încredintez cu totul în mâinile Ei.

Hramurile la noi

Frumusetea hramurilor de la Vladimiresti

DESPRE HRAM… În august 2005, a fost ultima datã când am atins-o pe Maica Veronica. A fost acolo o întâmplare grozavã, care i-a grãbit sfârsitul exact peste o lunã, care a fost pe 15 septebrie 2005. Dar pentru cã acea întâmplare a fost mult tristã si ucigãtoare pentru ea, o amân. O voi povesti cândva. Acum o voi lasa chiar pe dânsa sã ne spunã cum era la Mãnãstirea Vladimiresti, pe când era staretã acolo… „Sã vã povestesc acum frumusetea hramurilor cu care ne-a prilejuit Bunul Dumnezeu sã ne parfumãm sufletele. Hram înseamnã o sãrbãtoare ce o alege pãstorul unei biserici fie în cinstea Preasfintei de Dumnezeu Nãscãtoare, fie în a unui sfânt. Asa, de pildã, marea noastrã pãstoritã si Povãtuitoare, Maica Domnului nostru, si-a ales la locasul ei, care a dorit sã fie fãcut pentru mântuirea noastrã si îmblânzirea Stãpânului ceresc, ca hram, o zi ce trebuie sã i-o dãruim Ei si numai Ei, Adormirea. Nu cã ar avea nevoie de preamãrire de la noi, cãci laudele aduse de noi Stãpânei noastre mult Milostive, nicidecum nu se pot atinge de laudele ce i le aduc Heruvimii si Serafimii si toti sfintii, familia cea scumpã a sufletului nostru. Aceastã serbare închinatã Mãicutei Domnului este pentru a ne îmbãlsãma sufletul nostru cu iubirea nepieritoare cãtre fãcãtoarea noastrã de bine, Maica Milostivirii, Împãrãteasa iubirii. Si, Doamne, nu stiu dacã noi îi producem atâtea bucurii Stâpânei noastre ceresti, câtã fericire revarsã Ea, Milostiva, în sufletele noastre la praznicul Ei! Pornesti de la cele mai sublime slujbe, de la Priveghere si ajungi pânã la osteneala unei bãtrâne sau a unei mame cu pruncul sugaci în brate. Cu douã – trei zile înainte de praznic, aleargã spre locasul Ei de la noi ( zic de la noi, cãci Dânsa are multe sfinte locasuri în cinstea Preacuratului sãu nume), suflete însetate, suflete arse de arsita pãcatelor si suflete nevinovate de copii, pentru a aseza în jurul Ei florile recunostintei sufletului lor, pe care sã le adape, sã le rãcoreascã si sã le sfinteascã cu roua iubirii Sale de Manã cereascã. O, cât mi-am întârit credinta vãzând cã cei ce vin la noi nu se uitã nici la depãrtare, nici la cheltuiala sau osteneala cãlãtoriei, cum nici la înfruntãrile ce le primesc de la slugile celui rãu”.

Maica Veronica: „Mãicuta Domnului este pretutindeni”

POVESTE …Maica Veronica, pe vremuri, se urca pe un scaun si spunea la lumea adunatã cum i-a vorbit Domnul Iisus, nu în vis, sau în alt chip, ci asa cum stai cu cineva de vorbã. „Ce m-a zguduit în ajunul unei sãrbãtori, pe când stând la poartã, cam la dos, sã privesc dragostea oamenilor ce soseau, cum pe toate drumurile ce mergeau spre sfânta noastrã mãnãstire. Veneau grupuri, grupuri, de nu se mai vedeau de colbul drumului: Un cãrutas îi întreabã, fie sã le încerce credinta, fie cã era necredincios (îl stie Cel de Sus):

– Da unde mergeti, lume bunã? Ei îi rãspund ca niste viteji:

• La Maica Domnului.
• Dar n-aveti pe Maica Domnului în locurile voastre, de pe unde sunteti?
• Da, Mãicuta Domnului este pretutindeni, dar noi vrem sã-i serbãm ziua la lãcasul Ei de pe acest deal, unde s-a si arãtat.
• Dar vã place sã mergeti prin asa praf?
• O, da, acest praf este sfintit de Domnul si de Maica Sa Prea Curatã si-l primim ca pe ceva plãcut. Si, cu fete înrosite de soare, ajung cu pasi grãbiti la poarta sfintei noastre mãnãstiri si, îngenunchind la troita sfintilor de la poartã, lacrimile lor se amestecã cu praful de pe obraz, iar cu fruntea ating pãmântul, ca pe ceva sfânt. Piatrã de granit de-ti va fi inima, se sfarmã în fata acestui minunat tablou. Si asa, cum stãteam, îmi închipuiam pe Marea gospodinã, pe Maica Milostivirii, cu o nãframã prea curatã, stergându-le sudorile fruntii si hrãnindu-i cu fagurul iubirii pe care l-a primit în sânul sãu cel fecioresc, l-a nãscut, l-a crescut, ca sã-l dea ca jertfã pentru a noastrã mântuire…Oamenii pornesc cu totii spre calda vatrã de luminã unde se grãbesc sã sãrute pe acea mult doritã sufletelor lor, pe maica tuturor amãrâtilor, pe Mama lui Iisus. Aici, maicile si surorile cautã, pe cât le ajutã bunãtatea lui Dumnezeu, a le satisface dorintele sufletesti. Urmeazã clipa în care îl vãd pe Pãrintele mergând spre Paraclis, bisericuta unde spovedeste. Aceasta este iarãsi nespus de interesant, cum fug ca disperatii, sã-si caute un locsor la rând. Fãrã sã vrei, scapi lacrimi din ochi, si ti se înfurnicã pielea, cã parcã vezi lume din alte vremuri, cum aleargã dupã Mântuitorul si dupã sfintii Apostoli. Si chiar asa si este: în persoana unui preot este chipul Mântuitorului nostru si al Sfintilor Apostoli. În sufletele lor simt aceasta si de aceea aleargã ca disperatii. Ce disperare minunatã! Îi vezi apoi, cum se întorc de la spovadã cu fruntile vesele si parcã-s mai frumosi. Frumusetea sufletului se rãsfrânge si asupra trupului, si nu-i deloc a mirare. Înconjoarã biserica, asa precum puii pe mama lor si asteaptã cu nerãbdare sã audã toaca. Începe paraclisiera sã toace în jurul bisericii. Toti se închinã si sorb sunetele toacei… Biserica mare se vede ca si cum ar fi tinutã de credinciosi pe umeri. O disciplinã îngereascã. Soborul de maici si surori, cu pãrintii nostri si cu alti preoti, veniti pentru hram, încep sfânta slujbã a privegherii, care te transportã în cer. Urmeazã cântarea prohodului si ocolirea bisericii, cu sfântul Aer – cu Adormirea… Privelistea e coplesitoare: multime de luminite se aprind în mânã si cu ochii atintiti asupra Sfântului Aer, de parcã ar vedea chiar alaiul de altãdatã al Preacuratei Maici. Ce înãltare sufleteascã! A doua zi urmeazã punctul culminant al bucuriei de pânã acum, cãci dupã frumusetile Sfintei Liturghii, se învrednicesc aproape toti sã facã din inimile lor un cer lui Iisus Euharistic, prin primirea sfântului si dumnezeiescului Trup si Sânge.

„Eu am crezut cã împãrtãsania la mãnãstire nu-i tot ca la preotul nostru”

FERICIRE…”Te uiti spre ei si-i vezi ca beti de fericire, o fericire aparte de fericirile pãmântului, cãreia nu-i gãsesti nicio denumire. Cei ce vor sã ispiteascã aceste bucurii, primesc rãspunsul pe care l-a primit femeia din Nãmeti Putna, care a venit la noi sã se spovedeascã si sã se împãrtãseascã. Si dupã ce s-a împãrtãsit, a zis cãtre alte femei cu care venise si cãtre unele maici de-ale noastre asa: „Eu am crezut cã împãrtãsania la mãnãstire nu-i tot ca la preotul nostru, dar e tot pâine cu vin”. Maicile s-au îngrozit auzind pe aceastã nesocotitã femeie spunând astfel despre cele sfinte. Si pânã s-o opreascã ele, a oprit-o Acela pe care îl credea pâine si vin, adicã Stãpânul Hristos, cãci a cãzut din picioare, ologind complet si luându-i graiul. Acest rãspuns al Domnului Hristos a zguduit pe toti acei ce erau la hram si au preamãrit pe Cel ce-a arãtat cã-i viu cu toatã dumnezeirea sa de tainã în acea pâine cu vin, ce-o vedem în mâna preotului. Din acest fapt, ne-am putut da seama cã Domnul iartã mai curând pe un pãcãtos smerit decât pe unul despre care se zice cã are viatã curatã, dupã cum se zice si despre femeie, dar în curãtenia ei stãpânea duhul mândriei, care a îndemnat-o sã grãiascã ceea ce-a grãit. O fi crezut cã la mãnãstire va lua din linguritã chiar carne si sânge. Sãraca! Cum o purtau în tol fratii ei, de la chilie la bisericã si de la bisericã la chilie! Dupã o zi au dus-o la doctor sã vadã ce are. Medicul a trimis-o tot la rugãciune, cãci si-a dat seama cã-i palma de sus pentru învegherea tuturor…” La câteva zile dupã hram, vine un crestin din comuna Drãgãnesti cu un bou de mânã si mã întreabã:

• Mãicutã, eu am fost la hram la dumneavoastrã si din cauzã cã a fost lume multã, n-am putut sã mã spovedesc. Am venit acum si, fiindcã am vãzut cã ati tãiat douã vite pentru hram închinãtorilor, eu m-am gândit sã vã aduc acest bou, care îmi prisoseste în gospodãrie. Pe mine m-au nãpãdit lacrimile vãzându-i credinta si dragostea. N-am putut sã-i rãspund nimic, cãci mã vedeam asa de micã în fata acestui blagoslovit crestin care venise 30 de km pe jos, cu boul de funie, ars de soare, bãtut de vânt si de praf, iar aici nu voia decât sã poatã schimba o vorbã cu conducerea mãnãstirii. Dupã ce am vãzut în acest îmbunãtãtit crestin pe strãbunii nostri care duceau ce aveau mai scump lãcasurilor sfinte de închinare, i-am rãspuns cu voce stinsã:
• Frate, tatã si pãrinte, eu sunt Maica Veronica si te rog sã mã ierti cã nu m-am arãtat dintr-un început, cãci am voit sã-ti vãd frumusetea sufletului. Bietul om când aude, lasã funia boului din mânã si se repede spre mâna mea sã mi-o sãrute…Ce frumusete de suflet! Ce-o fi zis Maica Domnului când a vãzut astfel de suflete mari? Cred cã i-a sters multe lacrimi produse de alti oameni…Eu cred cã lacrimile ce curg pe obraz atunci când auzi pomenindu-se numele Mãicutei Domnului sunt mãrgãritare de pret pentru împodobirea omului.” (Va urma)