A fost odatã formatia Mova. Povestea celui mai mare compozitor al Vasluiului, Marcel Iorga, care a început cântând la nunti cu fratele sãu

MÃRTURIE… Pe 25 octombrie, s-a nãscut compozitorul Marcel Iorga. A plecat dintre noi în urmã cu doi ani rãpus de Covid, iar dacã trãia, ar fi împlinit astãzi 68 de ani. În ultimii ani de viatã, asa a fost cunoscut: cel mai valoros compozitor al Vasluiului si unul din cei mai importanti ai tãrii. Aducea de oriunde mergea premiile cele mai importante. Era apreciat si invitat în juriu la toate festivalurile importante nationale si internationale. În afarã de asta, Marcel era un interpret excelent la mai toate instrumentele posibile, un grafician si un sculptor inspirat, în timpul liber. Viata sa a fost ca un roman, care asteaptã sã fie scris. Cine si când o va face, nimeni nu stie. A fost o onoare pentru noi, vasluienii, sã fim contemporani cu el, sã ne bucurãm de prezenta sa printre noi. Îi ducem dorul si, de drag, tragem cortina uitãrii de pe chipul lui frumos de Clark Gable al Vasluiului. „N-o sã mai aibã niciodatã Vasluiul un om precum Marcel. Nu spun asta pentru cã este fratele meu. Cea mai mare calitate a lui era stãpânirea de sine. De abia dupã ce a murit, am realizat cã într-o viatã de om, în 60 de ani, eu nu l-am auzit niciodatã sã înjure sau sã vorbeascã urât. Fratele meu este cel mai delicat om pe care l-am cunoscut vreodatã. Cea mai durã clipã trãitã de mine a fost când am fost sunat de la spital sã mi se spunã cã Marcel a murit. Mi-am pierdut mintile. Am fãcut o crizã de isterie si m-a luat salvarea si pe mine. Nu mi-am revenit nici astãzi. Nu cred cã Marcel e mort, cred cã Marcel va reveni acasã într-o zi. Trebuie sã vinã!”, spune Eugen, fratele sãu.

Marcel Iorga a fost un personaj discret, iar creatia sa titanicã a intrat tot asa, într-un anonimat firesc, dar a rãbufnit în momentele cheie, fãcând ca personalitatea sã sã fie recunoscutã în cele din urmã. Fratele sãu, Eugen Iorga, povesteste ce înseamnã sã fii rudã de gradul I cu acest mare artist, dar ne spune si cât de mult s-au iubit, o dragoste sincerã, frãteascã. „A fost ceva sublim, de neimaginat. Marcel era un om deosebit. Niciodatã nu a vorbit urât si era un talent desãvârsit. Era foarte precaut, era atent cu mine sã nu conduc cu vitezã, sã nu beau, sã nu mã cert cu membrii formatiei sau cu alti oameni. Spun asta pentru cã eu am temperament vulcanic, nu semãn absolut deloc cu Marcel. El era protectorul meu, îngerul meu pãzitor! De exemplu, aveam în camerã douã paturi, dar noi dormeam împreunã”, a spus Eugen. Cei doi au cântat mereu împreunã, au fost nedespãrtiti. Pânã sã-si închege o trupã, erau cunoscuti drept „Fratii Iorga”. Iatã ce ne mai spune Eugen despre acest moment: „Cu cât am reusit sã crestem si sã punem în miscare noi resurse, am devenit si mai apropiati. Noi ne sfãtuiam mereu si Marcel nu lua nicio hotãrâre fãrã mã întrebe pe mine. La un moment dat, viata profesionalã a devenit viata noastrã privatã. Noi nu am avut nuntã, nici eu, nici Marcel. Noi doi am cântat la nunti si niciodatã nu am avut revelion. Noi doi am cântat la trecerea dintre ani. Dar, dacã Marcel era cu mine, sotia lui era linistitã, stia cã el este bine si în singurantã. Am trãit cum am trãit în acele vremuri. S-a întâmplat sã avem probleme de când eram mici. Tata s-a îmbolnãvit, iar noi amândoi am întretinut familia, de copii. Ne duceam împreunã si cântam la nunti si cumetrii si aduceam banii acasã. Nu luam nici mãcar un leu pentru noi. Îi dãdeam pe toti mamei, pentru cã eram cinci frati iar mama nu avea niciun venit. Însã, pânã la urmã, sansa lui Marcel a fost cã a fost adoptat de o familie de actori din Slãnic Moldova, familia Cimpoieru. El era directorul teatrului din localitate, iar doamna Cimpoieru era actritã. Acolo s-a format Marcel ca om, ca profesionist. Ei i-au oferit o educatie aleasã, iar Marcel a crescut în teatru, alãturi de ei si de fiul lor, Radu. Au copilãrit împreunã. Am înmãrmurit când l-am vãzut pe Radu la înmormântarea lui Marcel. A venit cu sotia lui. Nu-mi venea sã cred, era ireal sã îl vãd. Atunci, în copilãrie, Marcel era necãjit si, pentru cã celor doi actori le-a plãcut de el, l-au adoptat si l-au crescut de când Marcel era în clasa a VI-a pânã a terminat liceul. Datoritã lor, Marcel a absolvit Liceul de muzicã din Bacãu. Dupã aceea, el s-a întors acasã ca sã fie alãturi de mine si de famile” a mai spus Eugen Iorga.

Cum a ajuns Eugen Iorga coleg de formatie cu Marcel

„El mi-a schimbat viata total. Am fost mereu nedespãrtiti. Când a venit de la familia de actori, Marcel era cu totul altul. Era mult mai educat, era elegant în tot ceea ce fãcea si m-a învãtat si pe mine un alt mod de a percepe muzica. M-a învãtat pas cu pas noi stiluri de muzicã, m-a învãtat sã citesc partituri specifice tobelor, foarte rar practicate la acea vreme. Datoritã acestui fapt, am reusit sã obtin o notã mare la examenul de artist liber profesionist, pe care l-am sustinut la Bucuresti cu Horia Moculescu, presedinte si comisia formatã din sase membri. Atunci, în 1975, toti membrii formatiei „Mova” am trecut prin examen si am obtinut titlul de artisti liber profesionisti, ca toti artistii din tarã care erau la vremea aceea. Marcel a obtinut cel mai înalt grad pentru cã stia sã cânte aproape la toate instrumentele. Au urmat multe concerte în tarã cu Mirabela Dauer, Olimpia Panciu, Dan Spãtaru, Corina Chiriac, George Nicolescu. Eram foarte cunoscuti si apreciati. Artistii care cântau cu noi în spectacol, când veneau, ne aduceau partiturile, iar Marcel ni le pregãtea la fiecare în parte, chitarist, tobosar, basist. Mi-amintesc, într-un final de spectacol, la Suceava, când George Nicolescu împlinea anii, am intrat pe scenã cu formatia în fata publicului, l-am invitat pe scenã, i-am adus simbolic o sampanie si i-am cântat multi ani trãiascã. George Nicolescu era asa emotionat, plângea si el, si sala, care se ridicase în picioare”, a spus fratele compozitorului.

Marcel Iorga a început de la Negresti si cânta sâmbãta la Cãminul Cultural Todiresti. Apoi a venit la Vaslui si s-a angajat la Fabrica de Mobilã

Maricel Iorga a rãmas în Vaslui, gratie unui director de Cãmin cultural de la Todiresti. Acesta l-a adus si la Vaslui, când a preluat Casa de Culturã. Primul concert al fratilor Iorga la Vaslui a fost pe scãrile Casei de Culturã. Iatã ce-si aminteste Eugen Iorga despre aceste clipe. „Dupã ce a venit Marcel de la Slãnic Moldova, am continuat sã cântãm împreunã la nunti si la petreceri, dar eram solicitati sã mergem în fiecare sâmbãtã la Cãminul Cultural Todiresti, la cinci kilometri de Negresti, unde era director domnul Suditu Vintilã. El era din Gãesti, dar îl repartizase Ceausescu acolo. Eu am plecat în armatã, iar Marcel a rãmas singur la Negresti. Atunci, în 1973, domnul Suditu a fost numit director la Casa de Culturã din Vaslui si primul artist pe care l-a adus la Casa de Culturã a fost Marcel Iorga, pe care îl aprecia foarte mult. L-a angajat la Fabrica de Mobilã. În 1974, când am venit din armatã, am fost angajat si eu la Fabrica de Izolatoare Vaslui, iar dupã câteva luni mi-au fãcut transfer la Fabrica de Mobilã, unde aveau nevoie de tobosar în formatia lui Marcel. Apoi, dupã o lunã, directorul Suditu ne-a solicitat sã cântãm împreunã, doar noi doi, eu si Marcel. Primul spectacol l-am dat pe scãrile Casei de Culturã. Piata Civicã era plinã de oameni. Aceea cred cã a fost cea mai fericitã zi din viata noastrã. Am simtit cã suntem apreciati la adevãrata noastrã valoare si stimati în acest oras, Vaslui. În vremea aceea, nu erau statii de amplificare sau microfoane, am cântat live si am simtit pentru prima datã cã, desi ne numeam Fratii Iorga, eram doar unul, nu doi”, mai spune, evident coplesit de emotie, Eugen Iorga.

Marcel Iorga era tare poznaj. Fãcea mereu glume pe scenã

Cei doi frati au fost de nedespãrtiti. Erau hazlii, si nici mãcar unele glumite pe care si le fãceau nu-i separa. Când se certau, îi împãca un alt artist al Vasluiului, Ionel Trufea, un soi de manager al trupei lor, Mova: «Da, ne-am iubit, între noi nu a fost niciodatã dusmãnie. Toatã viata noastrã a fost un spectacol. Ne fãceam poante unul altuia. Un exemplu: eu aveam ca tobosar un scaun special reglabil cu un cui, pe care îl împingeam mai sus sau mai jos. Noi cântam 50 de minute, apoi aveam 10 minute pauzã. În pauzã, Marcel mi-a scos cuiul si l-a înlocuit cu douã bete de chibrit. Când m-am asezat ca sã începem sã cântãm, s-au rupt betele de chibrit si am cãzut pe spate. În cãdere, m-am apucat cu mâinile de cinelele de la tobã si am cãzut cu totul pe scenã, în spatele tobei. Toti au râs, inclusiv consumatorii din salã. Marcel era foarte poznas. Tot timpul fãcea câte un giumbusluc. Ne povestea multe întâmplãri. Nu te gândi cã am fost sfintii apostoli Petru si Pavel. Ne mai si certam, cã era omeneste, dar eu eram de vinã mai totdeauna si vreau sã fac o mãrturisire: toate aceste neîntelegeri dintre noi le aplana întotdeauna cu mare succes Ionel Trufea, care era si solist si seful formatiei „Mova”. În 1974, Vasluiul avea douã formatii : „Orpheu” si „Mova”, opt artisti si doisprezece fotbalisti. Trufea a fost un foarte bun organizator de formatie, cel mai bun», îsi aminteste fostul tobosar al Formatiei.

Mova a fost formatia fratilor Iorga. Cine i-a dat numele? Amintiri cu Adrian Porumboiu, care le-a adus pentru prima dat o sticlã de whisky

Pe vremea lui Ceausescu, nu erau multe trupe de muzicã. La Vaslui însã, fratii Iorga fãceau furori, aveau formatia Mova, unde mai cânta si Ionel Trufea. Cine i-a dat numele formatiei, haideti sã aflãm de la Eugen Iorga : «Marcel. Eram la fabrica de mobilã, unde repetam pe scena de la etajul patru, unde era pavilionul administrativ. Acolo aveam si noi clubul unde faceam spectacole si repetitii. Director era Petru Rotaru. Ceausescu aducea personal din alte judete din tarã. Directorul era din Brasov, iar specialistii nostri din Târgu Mures si Harghita. Toti erau unguri, dar nu au mai plecat, au murit la Vaslui. Eram pe scenã la club si ne gândeam la numele formatiei toti membrii: Trufea, Costel Tamas, Marcel si eu. Marcel a spus deodatã: „Mova”. Mo, de la mobilã si va de la Vaslui. Da, Marcel a fost pânã la moarte plin de idei si de o modestie rar întâlnitã. Ar fi cântat si ar fi compus pentru cineva cu drag, gratis. Niciodatã nu arãta cuiva cã este mai talentat decât el. El ne fãcea toatã orchestratia la formatie, aranjamentele muzicale. Pe el nu îl interesau banii. Eu mã ocupam de partea materialã. Desi era mai bun decât mine, eu eram seful întotdeauna, la orice fãceam împreunã. Era foarte talentat, dar în domeniul tehnic, nu stia nimic. Ne era priceput sã lipeascã un fir de microfon. Si la nunti aveam pistolul de lipit permanent la mine. Eu rezolvam problemele tehnice. Nici atunci când cânta cu chitara bas în formatie, nu îsi monta singur statia de amplificare cu cabluri. El îsi lua chitara în brate si începea sã cânte. Eu i-o reglam. În schimb, el mã consilia cum sã mã îmbrac, ce culori sã port sau cum sã mã tund. Eu niciodatã nu stiam cum sã mã îmbrac. Vezi ce diferentã mare între noi? Eu tehnic, eram numãrul unu, la esteticã, eram zero, el învers. Marcel rãmânea mereu fãrã bani. Nu era avar, era bun cu toti. Venea si cerea bani împrumut la mine, pentru cã dãruia si ultimul ban din buzunar. Eram odatã la masã cu Marcel si cu toti bãietii din formatie. Cântam pe atunci la restaurantul Nord, dar în seara aceea noi nu am cântat. Era o petrecere si pe scenã venise un cântãret care cânta tare frumos muzicã de petrecere. Nu era din Vaslui. Marcel era tare încântat de el. Deodatã s-a ridicat de la masã si s-a dus cãtre el. S-a dezbrãcat de haina grena, care fãcea parte din costumatia formatiei si i-a oferit-o. „Nu am bani, dar îti dau haina de pe mine”, i-a spus. S-a dezbrãcat si i-a dat-o. Eu l-am certat, dar a doua zi si-a comandat alta la croitor, cã trebuia sã fim îmbrãcati cu totii la fel. Aveam costum grena si papioane negre. Era director Costicã Stefãnescu, un om foarte competent, care venise la Vaslui de la Constanta. A fost loial cu noi. Era un colectiv extraordinar acolo, la restaurantul Nord. Ospãtarii, bucãtarii, noi, artistii, stãteam împreunã la masã cu Adrian Porumboiu care era sef la I.C.S.A. P. si avea toate unitãtile de alimentatie publicã în subordine. Venea acolo numai pentru noi, sã ne asculte. Uneori, când venea domnul Porumboiu, se prelungea programul nostru. Eu eram mai rãzvrãtit, nu voiam sã mai stau. Atunci, Marcel lua acordeonul si cânta singur, dacã eu plecam acasã. Adrian Porumboiu era foarte distractiv si receptiv la muzica pe care o cântam noi si membrii formatiei. Marcel cânta la toate instrumentele, dar la capitolul voce, nu excela. Odatã, Adrian Porumboiu i-a spus lui Marcel care cânta la acordeon: „Cântã, mã, si cu vocea, piesa asta”. Marcel, nestiind versurile cântecului, întrucât nu cânta cu vocea, a improvizat si a înlocuit cuvintele din cântec cu pãi, pãi, pãi si mãi, mãi, mãi. „Pãi, pãi, pãi si mãi, mãi, mãi, dã banii înapoi”, i-a spus si Porumboiu lui, care era foarte generos cu noi, atunci când îi cântam. Îmi amintesc, tot atunci ne-a adus Adrian Porumboiu, whisky. A fost ceva deosebit. Ne-a lãsat toatã sticla. Niciunul dintre noi nu mai bãuse pânã atunci whisky».

De unde a prins Marcel Iorga dragostea de muzicã? Începuturile de la Bãcesti, de unde si-a cumpãrat un fluier cu banii de la urat

ÎNCEPUTURI…Cariera lui Marcel Iorga a început de la un fluier si o tamburinã. Restul a venit de la sine. Când a primit primul acordeon, a avut emotii de era sã lesine, desi instrumentul era unull ponosit si vai de capul sãu. A învãtat sã cânte fãrã partituri sau lectii de muzicã. „În copilãrie a început povestea noastrã. Ne-am nãscut la Bãcesti, care pe vremea aceea era un târg de negustori români si evrei. Am stat la Bãcesti, pânã când Marcel a ajuns în clasa I si eu în clasa a III-a. Eu sunt cu doi ani mai mare decât el. Apoi ne-am mutat la Negresti, pentru cã tata si-a schimbat locul de muncã. Noi nu jucam fotbal. Mai mult fãceam spectacole. Ne jucam de-a spectacolul. În curte, în stradã, peste tot. Marcel cânta cu fluierul si eu bãteam o tamburinã micã de piele, pe care o foloseam si atunci când mergeam cu uratul, de Anul Nou. Ne imaginam cã suntem artisti, pentru cã noi vedeam la Cãminul Cultural când veneau diferite spectacole cu ansambluri de muzicã popularã, de dansuri sau teatru, tot felul de instrumentisti. La noi, la Bãcesti, erau trei strãzi: Prima stradã, Strada a doua si Strada a treia. Nu aveau altã denumire. Pe prima stradã locuiau intelectualii si comerciantii, pe strada a doua, mestesugarii si salariatii, militienii, ceferistii, iar pe strada a treia, denumitã si mahala, locuiau fel de fel de oameni: mici mestesugari, tâmplari, fierarii, artistii de la fanfarã, micii agricultori. Noi, aici locuiam, pe strada a treia. Si când primeam scrisori, asa era trecut pe plic: Strada a III-a. Si în parantezã scria chiar si asa: ( în mahala). La spectacolele noastre, pe care le dãdeam în curte, veneau spectatori de pe toate strãzile. Erau copii de politisti, de profesori, de învãtãtori, de salariati, de ofiteri. Noi eram cei mai buni prieteni cu ei, toti. Ne apreciau mult. Unii ne aduceau si cadouri, mai mult de mâncat sau dulciuri. Marcel stia sã cânte foarte bine la fluier. Singur a învãtat, asa, dintr-o datã, si cânta foarte frumos. Putea sã cânte orice melodie. Aveam acasã un difuzor. Auzea melodiile la el, apoi le cânta. Apoi, ne-am trezit cu o tamburinã acasã. Cred cã a adus-o tata de undeva, iar fluierul l-am luat de la bâlci. La Bãcesti, se fãcea în fiecare an, cel mai mare bâlci, asa cã ne-am cumpãrat fluierul cu banii fãcuti la urat. Era un fluier clasic din lemn, cu care se cântã si astãzi în ansamblurile folclorice. Noi cântam pentru noi, apoi a început sã ne asculte lumea. Eram foarte iubiti de copii. Au început sã vinã sã ne asculte si oameni mari. Mama mea a fost o femeie foarte bunã. Era dintr-o familie de vechi rãzãsi, de la Vãleni de Iasi si ne lãsa sã facem tot ce voiam. Era si mamã si tatã pentru noi, pentru cã tata era dus la Roman, sã munceascã. Când Marcel era în clasa a II-a, tata a adus un acordeon vai de capul lui, mic si vechi, uzat, cu doisprezece basi. L-a achizitionat din piata din Roman. Marcel l-a vãzut, l-a pus în gât, a pus mâna pe clape si a început sã-i tremure mâna excesiv de tare. Parcã avea epilepsie. Toti ne-am speriat. Mama a luat acordeonul, l-a sechestrat într-o altã camerã si i-a interzis sã îl mai vadã. Marcel era foarte sensibil, cred cã tremura de emotie. Pe urmã, mama i-a dat acordeonul câte cinci sau zece minute pe zi, ca sã se obisnuiascã. Tot tremura, dar cu timpul, tin minte, dupã ce a reusit sã cânte pentru prima datã o piesã foarte usoarã, „Tango d’amore”, nu a mai tremurat. A învãtat sã cânte singur, fãrã partituri. Nu a avut absolut niciun îndrumãtor”, a mai spus Eugen Iorga.

Amintiri din copilãrie! Cum a fost viata celor doi artisti, Marcel si Eugen

CÂNTÃRETI LA NUNTI…Viata compozitorului nu a fost una roz în copilãrie. Marcel si fratele sãu erau trimiși sã facã bani de mici. Totusi, Marcel a fost rãsfãtatul familiei, chiar dacã acolo exista mentalitatea ca cei mici sã fie folositi pentru a aduce bani. Iatã ce-si aminteste Eugen: «Tata l-a iubit enorm pe Marcel. Când venea acasã, dormea doar cu el în pat. Eu eram gelos. Pe mine nu mã iubea. Tata nu ne-a ajutat aproape deloc, mai mult ne-a exploatat. Noi ne duceam sã cântãm ca sã întretinem familia pe la nunti si cumetrii, pentru cã, dacã oamenii ne invitau, înseamnã cã puteau sã danseze pe muzica noastrã. Dar noi nu foloseam banii ca sã ne cumpãrãm papuci, hãinute sau jucãrii. Aveam vreo 13 ani, iar Marcel, 11 ani. Odatã, am cântat la o cumetrie într-un sat vecin, se numea Valea Mare. Cumetria s-a terminat târziu, pe la unu noaptea. Era toamnã, târziu. Eu cântam la tobã, el cu acordeonul. Toatã cumetria am tinut-o noi, apoi am plecat amândoi pe jos, de la Valea Mare, spre casã. Aveam de mers sase kilometri si am ales sã mergem pe câmp, ca sã ajungem mai repede acasã. Era foarte întuneric, asa cã aveam o lanternã cu noi. Eu mergeam în spate, iar Marcel înainte. „Nu tii bine lanterna, nu vãd nimic, am si acordeonul în spate, mi-e teamã sã nu pãtesc ceva”, mi-a spus el la un moment dat. I-am dat-o, dar dupã cinci minute de mers, Marcel, cu tot cu lanternã si cu acordeonul în spate, a cãzut într-o groapã de pe câmp, de a intrat pânã la bazin în apa rece. Eu, în loc sã merg sã îl salvez, eram pe jos de râs, de cum cãzuse cu tot cu lanternã în groapã. L-am scos pânã la urmã si am ajuns acasã uzi leoarcã. Mama ne-a schimbat si l-a uscat pe Marcel la sobã. Era important cã dusesem acasã bani. Pentru prestatia noastrã, mai primeam si produse, în special fripturã si cozonac».