A crescut tot mai mult numarul familiilor care nu-si mai pot creste copii. Acestia ajung in grija statului. Fata de anul trecut, numarul abandonurilor a urcat cu 25%. Reporterul „Ziarului de Iasi” a mers in zone de la periferia localitatilor, in locuri cu saracie lucie. Tavanele cocioabelor stau sa se prabuseasca peste oameni care de multe ori traiesc la un loc cu animalele. Unii dintre sarmani cauta prin gunoaie sau chiar sapa in pamint dupa bucati de fier pe care apoi sa le vinda.
Numarul copiilor care au intrat in sistemul de protectie in primul semestru al acestui an a crescut cu aproape 25% fata de aceeasi perioada a anului trecut. Conform datelor de la DGASPC, aproape 300 de copii
au intrat in centre de plasament, la asistenti maternali sau in plasament familial in prima parte a anului 2010. Mai bine de o treime dintre acesti copii au ajuns in sistem din cauza saraciei.
Mai sint insa multi alti copii care traiesc in conditii greu de imaginat in judetul Iasi, in cocioabe fara sursa de caldura, pe dealuri unde nu ajunge nici curentul electric. In conditiile in care oamenii sint din ce in ce mai saraci, iar centrele de plasament sint deja pline, se incearca mentinerea copiilor in familie ajutind parintii sa-i intretina.
Aceste familii sint tinute sub supraveghere de catre cei de la Directia pentru Protectia Copilului Iasi.
Reporterii Ziarului de Iasi au mers la trei astfel de cazuri pentru a vedea cum traiesc acesti oameni si ce eforturi fac pentru a-si tine copiii in familie si sa nu ajunga in centrele de plasament.
Prima oprire, in cartierul Aviatiei: „Nu dau deloc fata”
Aici cautam o fetita care abia a inceput clasa I. Copilul s-a nascut in urma unei relatii de concubinaj si acum locuieste doar cu mama, dupa ce tatal a decedat. Gasim insa poarta inchisa si in usa un bat care arata ca nu-i nimeni acasa. Locuinta pare mai degraba o magazie, nu vad fire de electricitate pe nicaieri si ma infior numai la gindul ca cineva chiar locuieste acolo.
Mai tirziu, dupa ce am vizitat alte doua locuinte, aveam sa-mi dau seama ca de fapt chiar se poate mult mai rau. Cind ne-am intors mai tirziu am gasit-o acasa si pe mama si pe fiica ei. Mama nici nu vrea sa auda de institutionalizarea copilului
sau. „Nu dau deloc fata, nu pot sa o dau. Ma imbolnavesc daca o dau”, repeta aproape obsesiv femeia, care se uita la noi de parca am venit sa-i luam copilul fara voia ei.
Abia dupa ce o asigur ca n-am nici cea mai mica intentie sa-i iau fata reusesc sa o conving sa-mi vorbeasca. Imobilul in care sta a fost mostenit de copil dupa ce a murit tatal, iar bucata de pamint pe care se afla e tot al ei. In ciuda aparentelor, casuta este destul de solida, cu temelie si pereti cimentuiti. Femeia are si un aragaz cu butelie, insa si-ar dori o sursa de caldura. „E greu, da’ ce sa fac?! Ne descurcam cu alocatia fetei. Un godin ne-ar trebui insa, daca poate cineva sa ne ajute”, spune femeia.
A doua oprire, in zona Cicoarei: „Mi-e mai bine ca stau cu tata”
Cu greu se poate numi casa ce am gasit in al doilea loc. Cel mai probabil a fost o casa acolo in urma cu zeci de ani. Acum a ramas doar o umbra, citiva pereti care abia se mai tin deasupra pamintului. Recunosc, am intrat cu frica in singura camera in care mai locuiesc oameni aici. Cind aflu ca pentru acea camera tatal a trei fete plateste lunar 90 de lei, deja mi se pare jaf la drumul mare. O gasim acasa doar pe una dintre cele trei fete aflate in ingrijirea tatalui, Brindusa, de 13 ani. O alta sora e plecata la Ciurea unde sta cu prietenul ei, iar cealalta locuieste intr-un centru de plasament in timpul saptaminii.
Contrar tuturor asteptarilor mele, adolescenta nu se plinge deloc de conditiile in care locuieste. Mama lor i-a parasit in urma cu trei ani cind a plecat in strainatate. Un timp le-a mai trimis bani, insa si asta a incetat in decembrie 2007. Tatal fetelor lucreaza ca paznic cu un salariu de 600 de lei lunar.
Din cauza birocratiei, barbatul nu poate beneficia de ajutor de la stat pentru cresterea fiicelor. Barbatul nu poate dovedi cu acte ca este singurul care se ocupa de fete, sotia fiind plecata fara ca ei sa se fi despartit legal. O perioada au stat toti la bunici, insa acestia i-au dat afara imediat ce au incetat sa vina banii din strainatate. Fata e insa bucuroasa ca sta cu tatal ei si nu ar vrea cu nici un chip sa mearga „la stat”. „Mi-e mai bine ca stau cu tata. Eu ma ocup de facut mincare si curatenie, aduc apa de la vecina. Stiu sa fac cartofi prajiti, pireu si ochiuri. Cu timpul o sa invat sa fac si sarmale”, spune ea.
In timp ce ea imi povesteste mindra cum se descurca cu treburile de zi cu zi, eu ma uit cu groaza la tavanul care mai are putin si ne cade in cap. Brindusa ma asigura insa ca tavanul a ramas pe loc chiar daca s-a urcat in pod si tatal ei sa mai repare ce mai e de reparat. Imi vine greu sa cred ca se mai poate repara ceva in acea casa din care doar patru pereti au mai ramas cit de cit in picioare. In celelalte camere sint gauri imense in pereti si in tavan, iar pe jos s-au adunat balti de la ploile care fusesera in ultimele zile. „La noi in camera nici macar nu ploua”, spune zimbind fetita. Plec crezind cu tarie ca mai rau de atit sigur nu se poate. N-a durat mult pina m-am razgindit.
A treia oprire, intr-o coliba la Vladiceni: O mama se chinuieste sa creasca o fetita. Celelalte doua sint la stat deja
Si cind credeam ca am vazut tot ce putea fi mai rau… In Vladiceni a fost mai dificil de identificat cazul spre care ma indreptam. Cu ajutorul unei localnice, o gasim pina la urma pe mama a patru copii, doi deja fiind in sistemul de protectie. Acasa a mai ramas un baietel de trei ani si o fetita care n-a implinit inca sase luni. Pe tinara mama am gasit-o in casa
barbatului cu care are ultimul copil. Ma roaga sa n-o dau la ziar si ii promit ca ii pastrez anonimatul. Am luat-o cu noi sa ne arate casa in care sta ea de obicei, la capatul satului, pe un deal unde bate vintul de abia te poti tine pe picioare. Nici macar coliba nu poate fi numita locuinta ei, poate cel mult cocioaba. Exact la fel arata si „casa” mamei ei, la citiva pasi. „Mai stau la soacra acum, ca am fetita. Nu pot sta aici, n-avem nici apa, nici caldura, nici curent, inghetam iarna”, spune tinara mama.
Femeia n-a lucrat niciodata, insa e hotarita sa se duca la medic sa-i faca „o injectie” ca sa nu mai aiba copii si sa se apuce de munca. „Eu ma pricep sa fiu femeie de serviciu. Asta e ultimul pe care-l fac”, spune aratind spre fetita de aproape sase luni. „Pe celelalte fete o sa ma duc sa le vad cind o sa am serviciul meu. Nu pot sa ma duc cu mina goala”, spune femeia.
Pleaca ochii in pamint cind o intreb de fetele mai mari. Ii e dor de ele, dar „ce pot sa fac, doamna?!”. „Casa” femeii n-are nici macar toate geamurile intregi, acoperisul e doar o gluma sinistra, iar inauntru pare sa fie chiar mai frig decit afara.
Locuinta mamei sale arata chiar mai jalnic. Ca sa ajungi in singura camera de locuit trebuie sa treci prin adapostul calului. Mi-e aproape imposibil sa cred ca se poate locui in astfel de conditii. Pe bunica si baietelul de trei ani ii gasim la „scormonit” fier intr-o zona la marginea satului. Fost miner la Motru, barbatul de 51 de ani, concubinul bunicii, e obisnuit cu sapatul in pamint. Cu o sapaliga, nea Viorel zgirie pamintul in cautare de fier sau zgura ramasa de la o fosta topitorie. Nu se opreste din sapat nici in timp ce vorbeste cu mine, iar baietelul sta cuminte pe marginea gropii in care abia se vede fostul miner. „Se da cam 0,7 lei pe kilogramul de fier. Merita sa fac asta pentru ca nu-mi da nimeni banii astia daca stau degeaba”, spune barbatul.
In timp ce ne luam la revedere, batrina incearca sa ma convinga ca altii o duc si mai rau decit ei. „Sa va duc eu la unul cu zece copii, sa vedeti in ce conditii stau. Si cresc mari, doamna, cresc copiii mari!”, imi zice femeia imediat dupa care ma intreaba daca am venit sa iau baiatul si sa-l duc in centrul de plasament.
––-
Au ajuns in plasament cu 24% mai multi copii decit anul trecut
Aproape 300 de copii au intrat in sistemul de protectie in primul semestru al acestui an. O statistica realizata de Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (DGASPC) Iasi arata ca, fata de aceeasi perioada a anului trecut, numarul de intrari in sistemul rezidential a crescut cu 23,9%.
Astfel, dintre cei 288 de copii intrati in grija DGASPC in 2010, 65 au mers in plasament familial, la rude, alti 74 de copii au fost dati in grija asistentilor maternali si 149 de minori au intrat in centrele de plasament. Multe alte cazuri asemanatoare sint in atentia DGASPC si pentru ele se incearca gasirea unei solutii care sa nu fie neaparat institutionalizarea copiilor.
„In mod normal, saracia nu e un motiv sa-ti dai copilul in plasament, insa de multe ori saracia duce la plecarea parintilor in strainatate sau la despartirea acestora. Copiii nu mai sint ingrijiti si ajung in grija statului. Pentru 89 dintre copiii care au intrat in 2010 in sistemul de protectie, motivul a fost saracia”, a declarat Tiberiu Bantas, purtatorul de cuvint al DGASPC.
Totusi, de cele mai multe ori se incearca ajutarea familiei in asa fel incit sa se evite institutionalizarea copiilor. „Trebuie ajutate familiile sa-si pastreze copiii. De asemenea, e nevoie de o schimbare a legislatiei pentru ca separarea copiilor de parinti nu-i ajuta pe acestia din urma. E nevoie de sanctiuni pentru cei care refuza sa-si asume responsabilitatea pentru propriii copii”, a mai spus Bantas.
