
ÎN BAR LA BARDEZI… Corneliu Bichineț vine cu a doua sa nuvelă, scrisă special pentru cititorii „Vremea Nouă”, după succesul avut cu „Literatură în pârnaie”. De data aceasta, urmăriți ascensiunea lui Manole Sugativă, săracul satului, într-o comunitate unde economia locului se-nvârte în jurul prăvăliei lui Șopârlița. Totu-i bine și frumos până când apare în peisaj un investitor din Scandinavia.
Manole Godoi s-a însurat mai târziu decât cei din leatul său. Era din cale-afară de voinic, însă sărac lipit pământului. În câteva luni, Marghioala Păpușoi și-a luat bocceluța și a fugit după un șantierist din Constanța, sătulă de fasole și varză prăjită pe plită. Manole Godoi ședea într-un bordei în afara satului, muncea cu ziua pe la alții și, ca și ceilalți de teapa lui, bea seara cam tot ce cîștiga ziua. Megieșii îi ziceau Sugativă, iar cei de la comună l-au trecut în răboji drept Manole Sugativă.

Manole Sugativă prinsese de mic ciudă pe școală, iar cărțile, toate, se-nscriau pe lista scurtă a dușmanilor săi. Învățătorul Tilică Brojban, mai mult de frică, îi eliberase pe la optsprezece ani un certificat de patru clase care, oricum, n-avea să-i folosească la nimic în viață.
La Comisariat l-au respins, nu l-au luat în armată pentru că li se păruse a fi fără discernământ. Manole disimula perfect. Nimeni n-a bănuit treaba aceasta. I-au dat o adeverință cu scris clar, citeț, în care se consemna sec: intelect la limită, cu tendință galopantă spre o oligofrenie.
Manole Sugativă s-a prezentat cu hârtia aceasta la postul de miliție din Negrești, unde și-a luat angajamentul că n-o să mai bată pe nimeni și o să se așeze la casa lui. Mă rog, la bordeiul lui.
– Domnule comandant, eu nu mă cert cu nimeni, însă dacă-i trosnesc unuia o palmă, nu-i cazul să i-o mai dau și pe a doua… Așa-s eu, milos. Am crescut singur, știți prea bine, mai mult pe lângă bunici. Nu dau cu pumnul niciodată!… Bunicul mi-a spus să mă feresc ca de dracu’ de pușcărie, însă unii o caută cu lumânarea. Viața bărbatului se depăna într-o succesiune banală de alternanță zi-noapte.
*
Până într-o zi. S-a trecut la un concurs inedit, la „Bardezi”, o locație puturoasă cu o densitate uriașă de bărbați de diferite vârste. Pe cei de-aici îi unea o calitate comună. Din toate darurile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor, ei au ales darul beției. Munceau și ei, principala activitate era băutura. Șopârlica era mână de fier, autoritară și destul de șireată.
Manole Sugativă i-a răpus pe toți. Unul n-a rămas în picioare. Proba de concurs era eliminatorie și ruinătoare. Manole a pus mâna pe sticla de jumătate de litru plină cu spumă de drojdie și, fără a se clinti, termină băutura fără să-și miște mărul lui Adam. Pe la noi nu se auzise ca vreun bărbat să aibă asemenea performanță. Îl analizau toți ceilalți concurenți, gândind în sinea lor că Sugativă se va prăbuși lângă tejghea, loc unde șase-șapte protagoniști zăceau aproape morți, în convulsii și cu spume la gură.
– Sunați, băi, careva la 112!!! Șopârlica era îngrozită, speriată. Nu vedeți că cei prăbușiți dau semne că-s pe moarte!? Mă rog vouă, nu mă lăsați la greu, că-s parte femeiască, mă tem de necazuri.
Tăcere. Nu schiță nimeni niciun gest. Sugativă se cutremură din tot corpul și ceru apă. Bău în tăcere, apoi începu a negocia cu patroana.
– Dacă-mi mai dai o sticlă la plecare, s-o am acasă, îți fac îndată curat aici și nici n-o să moară nimeni. șopârlica aprobă, dând precipitată din cap ca un cal.
În jumătate de oră, cîștigătorul concursului îi tăbârci pe cei învinși afară și-i aruncă pe un troian de zăpadă, la douăzeci-treizeci de metri distanță. Intră, apoi, senin în crîșmă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cei de-aici vorbeau despre el, însă când Sugativă își lepădă cojocul, încălzit fiind, bărbații o dădură spre religie!…
– Și cum e, băi, Manole, nu te arde la lingurică, în crucea cheptului, la stomac ceva!?
– Ei, na! Am un pic de jâg, da’ o să-mi treacă până acasă. Desfăcu, tacticos, a doua sticlă, bonusul, și trase un gât zdravăn din ea. Își plescăi buzele de plăcere și se pregăti de plecare.
– Manole, mai stai un pic, până închid aici, merg cu tine, să nu mă rupă câinii până acasă și n-aș vrea… Uite, ai pe tejghea pâine și măsline, covrigei uscați, ce-ți poftește inima. M-ai scos din mare belea. Șopârlica a devenit lirică, filozoafă chiar. „Sticluță plină, dulce ești și rea atunci când te golești.” Luase versurile de la un poet local, căzut și el în urma concursului și care se răcorea acu’ în zăpadă.
**

– Halal bărbat!… Muncește ca un taur, da’ și când se-apucă de băut, apoi atunci bea, nu glumă!… Unul din ăsta îmi trebuie mie. Fă, Șopârliță, tu ai destui bărbați aici. Fă-mi și mie o trampă cu Manole că-l iau în casă și-l iau și de bărbat. Știi prea bine că-s vădană de opt ani. Mi s-a urât. N-am copii, n-am obligații, sunt liberă, cum s-ar zice. Tata-i bătrân, aproape orb, cred că-n primăvară ia ascensorul spre cer. Hai, te rog, că o să-ți fac vânzare, cumpăr numai de la tine! Suntem și neamuri, mă-ta și cu mama… Didona Chisăliță aproape plângea.
– Să vedem ce zice și el… Ai răbdare încă o săptămână-două, doar nu te mănâncă între degete așa rău.
***
Iarna se ținea bine. Ningea de câteva zile. Căruțele și săniile nu se mai mișcau. Mașinile zăceau înzăpezite la intrările în localitate. Bărbații creaseră adevărate tuneluri pentru a ajunge la fântâni și la grajdurile unde-și țineau animalele. Au murit și cîțiva moșnegi. Cum să-i îngropi? Au fost privegheați o seară-două de megieși, apoi neamurile i-au urcat cu sicrie cu tot în pod, mai la răcoare. Ningea și viscolea mai năprasnic. Preotul nici nu ieșea din casa parohială. Aștepta să se înmoaie vremea. Oricum, știa sigur asta, cei morți n-aveau unde să plece. Îl așteptau liniștiți.
Didona Chisăliță trecea în sat drept o poamă bună, tânără încă, frumoasă și văduvă de multă vreme. O amenințare pentru gospodinele ce aveau copii și bărbați. Șopârlica nu era proastă. Înțelegea oportunitatea ce i se arăta în viitorul apropiat. Avea nevoie și de femei la crîșmuliță. Se prinse chiar să-i cunune pe cei doi, pe Manole și Didona lui Chisăliță. În ce o privește, nu se putea plânge. Era măritată cu un italian bătrân, cel care-i finanțase cu trei ani în urmă afacerea, o afacere bănoasă.
Socrul lui Manole Sugativă fusese toată viața un zgârie-brânză, un om cârpănos și neguros. Îi ploua și-i ningea mereu. O avea numai pe Didona. Nu-i convenea căsătoria acesteia cu cel mai sărac om de pe la ei. Ar fi protestat el, însă nu avea cum. Slăbise și-și pierduse vederea.
– Dacă ai venit la noi în bătătură, dacă fata mea te-a ales pe tine drept soț, îți spun de la început, să fii om. Întâi aduci lemne din pădure, să nu degerăm până-n primăvară, apoi mergi la moară, că nu mai avem făină pentru mămăligă. Știu din ce neam te tragi… Aici, eu comand! Dacă nu corespunzi, cum ai venit, așa pleci, cu buletinul și cu ce-i pe tine. După ce oi muri eu, treaba voastră!…
– Da, tată socrule! Nu-ți ies din vorbă, însă nici fata matale să nu mă tehuiască de cap, cu gura ei, ca o meliță. Eu nu vin slugă aici. Nu-s orișicine. Bărbatul se-nfoie ușor, știind că moșneagul nu-l vede. Continuă. Am meserie. Sunt zidar și sobar, fac de toate. Nu-s bețiv… Aici roși un pic. Mai consum și eu câte ceva seara, că doar nu-s popă!? Cu măsură, cu grijă.
– Zău!? Chisăliță mârâia, vorbele le rostogolea cu ciudă! Haine, bani, ceva pământ, avere ai!?
– Nu. Meserie, atât. Și mai știu de la școală, atât cât am mers eu la școală, că meseria-i brățară de aur.
– Așa-i, mormăi Chisăliță. Însă și gâtul e pâlnie de argint. Așa-i la cei ca tine!…

– Parcă asta-i de cîțiva ani pe raft, n-o bea nimeni.
– Ei, nu! Femeia zâmbea la ei. Ursul joacă de voie…
A avut dreptate, în câteva ore n-o mai rămas nimic.
Spre seară, tot pe frig și ger, a apărut lumina, apoi mașina cu marfă. Alimente de tot felul și, se-nțelege, băutură. Multă băutură. Crîșmărița a venit cu-n anumit sac. Nu mai dădea marfă pe datorie. Gata. Cine voia să consume, trebuia să plătească mai înainte. Nimeni nu avea bani.
Tărăboi mare. Cîțiva au început să protesteze. Nu era drept să-i lovească la gâtlej taman acum, în mijlocul iernii.
– Fă, boanghină, te-ai ajuns pe spinarea noastră, ne-ai mâncat atâta vreme ajutorul social, pensiile părinților, alocația copiilor, ne arzi la măsurătoare!… Ce, crezi că suntem cu toții proști!? Agamenon Bulău era indignat. Luă o sticlă din lăzile abia descărcate.
– Pune-o înapoi urgent, că-ți smulg căpățîna din umeri!… De-acum, eu sunt angajatul cu ordinea aici, la nașa mea. Bărbații au înghițit în sec și au ieșit câtrăniți în drum.
– Al dracului și Manole, s-a ajuns și el! Ne așteaptă zile grele. Grele de tot. Abia-i februarie… Ehei!?…
– Agamenon, tu abia te-ai întors de la „facultate”, gândește-te la ceva!…
– La noapte dăm lovitura. Vă țineți gura. Nu vorbiți nici cu femeile acasă. Omul a propus ceva concret și salvator. Intrăm pe acoperiș, direct în magazie. O mai fi ceva pe-acolo. Mâncare mai găsim noi pe-acasă, însă fără băutură nu putem trăi. Intru eu și cu Silion. Noi suntem recidiviști vechi. Nu ne temem de nimic. Dacă ne-or prinde, asta este. Nu pârăște nimeni. Împărțim băutura frățește și fiecare bea la casa lui. Câteva zile nu intrăm în crîșmă și-atunci o să vedeți, o să ne roage Șopârlica să-i devenim iar cumpărători, clienți. Noi suntem de bază aici.
****
Bătea un vânt candriu, șuiera, tăia ca briciul. Operațiunea celor doi spărgători a durat cam trei sferturi de oră. Ceilalți bărbați așteptau după un munte de zăpadă, bocnă de frig. Nu a fost un succes deplin al acțiunii. Nici un eșec. A apărut o problemă. În cele patru navete cu sticle de jumătate de litru era spirt medicinal.
– Băi, frate, băi, ăsta-i ghinion mare. Luau fiecare câte două sticle. Eu am mai băut odată spirt și mi-o stors nevasta mea balegă de cal pe gât, altfel muream dracului. Ghiță Bârtă era convingător și nu prea. Sulfamidă Petrache se simți dator să spună și el ceva.
– Așa mi-am pierdut eu serviciul de la circa medicală. M-a prins doctorul când goleam sticla… Știți că duc mult la băutură, însă cu spirt, știu eu, parcă mă tem.
– Nu vă mai alintați atâta. Lipovenii cum beau spirt și nu pățesc nimic!? Îl strecurăm prin pâine și dispare albăstreala.

– Ce credeai, fă, nenorocito, că suntem doi la leu!? Sugativă al tău n-o să poată bate tot satul. Noi te-am îmbogățit, noi te ruinăm. Uite aici, la Euripide. Noi suntem băutori, nu hoți! Nu te pune cu noi. Data viitoare îți dăm foc. Să arzi ca șobolanii.
*****
Vremea s-a îmblânzit pe la mijlocul lui martie. Un suedez a venit cu cineva de la județ a recrutat vreo cincizeci de bărbați pentru defrișat păduri de brazi și stejari. Le-a dat oamenilor un avans, au stabilit clauzele contractuale și au stabilit data zborului spre Scandinavia. Localitatea era în bani. Șopârlica juca pe cai mari. A dat la pace cu bărbații și femeile cu care se certase și, în expansiune, a adus și șase jocuri electronice, o masă de biliard și un tonomat cu muzică la comandă. Curgea profitul. Bumul acesta a fost oprit de ordonanță a guvernului prin care toate „păcănelele” se duceau spre orașele mari, acolo unde, probabil, cei cu salarii bune aveau a pierde destul.
Antigona Rățoi, un fel de responsabil cu socialul orășenesc, ținea să le arate jucătorilor (perdanți) binefacerile noii guvernări.
– S-au nenorocit mulți la „păcănelele” acestea. Unii și-au vândut casele, au rămas pe drumuri, vai mama lor. Eu vă sfătuiesc să jucați barbut, că-i mai popular. Am o pretenție. Intru și eu în joc. Ce dacă-s femeie!? Nu beau, nu fumez, în rest, vă puteți baza pe mine. Antigona Rățoi freca babaroazele de ziceai că-i la circ. Cîștiga numai ea. Făcea cinste la toți, cu mâna largă, gândul ei ascuns fiind ca, la alegerile următoare, să candideze pentru funcția de primar.
– Măi, oameni buni, aici nu-i lucru curat. Cum de cîștigă numai ea!? Să anunțe secretarul, șeful de post, un organ ceva, să o ia de pe capul nostru. Ne rupe la bani. Putem merge noi și-n Patagonia să răscolim munții sau ce-o fi pe-acolo, nu cîștigăm noi mai bine decât ea. Euripide Pițigoi dădea de înțeles că știe el ceva. În final, nu știa nimic. Umbla flendură toată ziua și bea de pleașcă de pe la alții. Nici suedezul nu-l selectase, așa că rămânea la sol.
În localitate au rămas cîțiva bătrâni, Sugativă și Euripide Pițigoi. Greul era pe femei. Euripide n-a fost selectat, iar Manole Sugativă s-a angajat să rămână la sol, responsabil obștesc.
– Bre, eu în avion nu mă urc. Îmi vine rău numai când mă uit la el cum trece pe deasupra dealurilor. O să am grijă de tot ce-i pe aici. Mă plătiți când o să vă întoarceți bogați de acolo, să-mi repar bordeiul și casa lui socru-meu. Nu moare el cu una, cu două. Mă duc eu înaintea lui…
*****
Au cîștigat bine în Suedia. Unii și-ar cumpărat biciclete, alții trocăriciuri, iar un băiat mai răsărit, cu liceul seral la bază, și-a deschis un depozit de materiale și băuturi de tot felul. Fulgerică prospera. Ducea materialele cu un om la domiciliul clienților, nu repezea pe nimeni și, se-nțelege, nu putea da pe datorie. Nimic. Șopârlica se menținea încă. Italianul o susținea din toate puterile.
La începutul lui octombrie, conform înțelegerii, Ragner, suedezul, și-a făcut iar apariția. Dealurile erau doldora de recolte. Viile au avut în acest an o producție grozavă. Miroseau și drumurile a must. Suedezul și-a amânat plecarea cu o săptămână, derutat de ce a descoperit pe la oamenii săi. Acu îi lua la plantat. Se cîștiga și mai bine. Traducătorul le tălmăcea oamenilor întrebările și mirările lui Ragner.
– De ce nu plantați voi, pe pământurile voastre, pe dealuri, prin munți!?
Ce și cine să-i răspundă!? În urcușul lor prin văzduh, cei din Negrești, fiecare în sinea lui, aprecia că suedezul nu-i chiar întreg la minte. În același timp, zgâlțîiți de aripile avionului, în mintea fiecăruia încolțea și gândul că, oricum, la întoarcerea acasă, or să o lase mai ușor cu băutura și, mai ales, vor face aici ce au văzut acolo, fiecare pe bucata lui.