De la 3 ani și 2 luni de închisoare la achitare. Cum au văzut judecătorii din Vaslui și Iași cu ochi diferiți același dosar al unui șofer bănuit că ar fi lovit mortal un pieton
DIFERENȚE… Același accident, aceleași imagini, aceleași expertize și aceiași martori au dus la două concluzii radical diferite. Instanța vasluiană care l-a judecat pe vasluianul Vasilică N. a considerat că probele demonstrează, „fără putință de tăgadă”, că acesta a părăsit locul unui accident mortal. Curtea de Apel Iași a reanalizat însă dosarul și a ajuns la concluzia opusă: probele nu stabilesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, nici că șoferul a fost autorul accidentului și nici că acesta ar fi știut că a lovit victima. Diferența dintre cele două hotărâri este una spectaculoasă: de la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 2 luni de închisoare, la achitare definitivă. Dosarul penal a fost întocmit după o tragedie petrecută în noaptea de 3 mai 2018, pe DN 15D, în localitatea Mărășeni, și a ajuns, opt ani mai târziu, să pună față în față două moduri aproape opuse de a interpreta aceleași probe. Victima fusese găsită întinsă pe carosabil, iar expertiza medico-legală a stabilit că decesul fusese provocat de un traumatism cranio-cerebral produs în contextul unui accident rutier. Anchetatorii au ajuns la Vasilică N. după ce au urmărit traseul unui autoturism care circulase în zonă în intervalul în care s-ar fi produs accidentul și după ce au descoperit, sub pragul stâng al mașinii sale, un fir de păr al victimei. Ani mai târziu, prima instanță a considerat că piesele acestui puzzle se potrivesc suficient de bine pentru a demonstra vinovăția. Prin sentința din 29 ianuarie 2026, bărbatul a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru părăsirea locului accidentului. După contopirea cu o pedeapsă anterioară, rezultatul a fost de 3 ani și 2 luni de închisoare. În plus, inculpatul a fost obligat să achite statului 7.000 de lei cheltuieli judiciare. La 7 august 2026, Curtea de Apel Iași a răsturnat însă verdictul. A înlăturat condamnarea și a dispus achitarea pe motiv că nu există probe că inculpatul a săvârșit infracțiunea. Hotărârea este definitivă, iar cei 7.000 de lei reprezentând cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru prima instanță, elementele strânse în anchetă se susțineau reciproc. Mașina condusă de Vasilică se afla în zonă la ora accidentului. O cameră de supraveghere surprinsese un autoturism trecând prin dreptul locului în care fusese găsită victima. Anchetatorii au interpretat imaginile ca indicând acționarea frânelor. Mai târziu, la benzinărie, șoferul fusese filmat privind pentru câteva secunde spre roata stânga-față. Peste toate acestea, venea o probă aparent extrem de puternică: un fir de păr descoperit sub pragul stâng al autoturismului. Analiza genetică a stabilit că profilul ADN era identic cu cel al victimei. Judecătoria Vaslui a apreciat, de asemenea, că declarațiile inculpatului nu sunt credibile și că au fost „construite” pentru evitarea răspunderii penale. Judecătorul a considerat relevante imaginile de supraveghere, expertiza criminalistică, expertiza genetică și inclusiv rezultatul testului poligraf. În motivarea soluției de condamnare se ajunge astfel la o formulare fără echivoc: probele ar demonstra „fără putință de tăgadă” că inculpatul este vinovat de părăsirea locului accidentului. Instanța a apreciat că imaginile în care autoturismul apare în zona accidentului și în care s-ar observa aprinderea stopurilor îl incriminează direct.
Numai că exact ceea ce la Vaslui a fost interpretat drept certitudine avea să fie privit, la Iași, ca un șir de indicii echivoce.
Curtea de Apel: unde sunt, concret, probele certe?
Judecătorii Curții de Apel au pornit reanalizarea dosarului de la o întrebare esențială: care sunt, concret, probele certe care demonstrează vinovăția? Răspunsul lor a fost devastator pentru sentința primei instanțe. Curtea arată că judecătorul de la Judecătoria Vaslui a reluat în mare parte conținutul rechizitoriului, fără o analiză efectivă a probelor prezentate, după care a adăugat declarațiile administrate în instanță, fără să individualizeze cu precizie probele care i-au format convingerea de vinovăție. Cu alte cuvinte, Curtea de Apel nu s-a limitat să spună că apreciază diferit probele, ci a criticat chiar metoda prin care prima instanță ajunsese la condamnare.
Una dintre cele mai clare rupturi dintre cele două instanțe privește testul poligraf
Judecătoria Vaslui introdusese testul poligraf în ansamblul probator folosit împotriva inculpatului. Curtea de Apel spune categoric că acest lucru este greșit. Poligraful, arată instanța ieșeană, nu reprezintă probă în sensul Codului de procedură penală și nu poate sta la baza unei hotărâri judecătorești. Este cel mult un procedeu folosit pentru orientarea anchetei, rezultatul său fiind supus multor incertitudini. Este o diferență majoră: ceea ce la Vaslui a contribuit la conturarea imaginii unui inculpat care nu spune adevărul, la Iași este eliminat din ecuația probatorie.
Filmarea care „arată frânarea” și filmarea care nu dovedește nimic sigur
Poate cea mai sugestivă diferență dintre cele două hotărâri apare în analiza imaginilor video. Pentru anchetatori și pentru prima instanță, filmarea de la o cameră amplasată în apropierea DN 15D ar fi arătat autoturismul inculpatului trecând prin zona accidentului și acționând frânele. Aprinderea stopurilor a fost considerată un indiciu puternic că șoferul reacționase la obstacolul de pe carosabil. Doar că judecătorii de la Curtea de Apel au urmărit imaginile și au văzut altceva. Judecătorii ieșeni constată mai întâi că din înregistrare nu poate fi identificată marca sau culoarea mașinii, ci doar faptul că prin cadru trece un autoturism. Mai mult, nu se observă vreo manevră specială care să-l diferențieze în mod evident de alte vehicule care circulaseră anterior prin zonă. Iar presupusa frânare, una dintre piesele importante ale acuzării, este pusă serios sub semnul întrebării. Curtea spune că susținerea potrivit căreia în apropierea accidentului au fost acționate frânele nu poate fi desprinsă din imagini „cu caracter de certitudine”. Mai mult, lumina puternică din zonă se reflecta în partea din spate a vehiculelor și putea crea impresia că stopurile sau lumina din lunetă erau aprinse. Este aproape imaginea perfectă a diferenței dintre cele două judecăți: acolo unde prima instanță a văzut un șofer care frânează în dreptul victimei, instanța de apel a văzut o înregistrare prea neclară pentru a permite o asemenea concluzie certă.
Firul de păr cu ADN-ul victimei
MISTER… În construcția motivării Judecătoriei Vaslui, rămânea însă firul de păr descoperit sub pragul mașinii. ADN-ul era al victimei. Faptul în sine nu a fost contestat de Curtea de Apel. Dar judecătorii au făcut o distincție esențială între certitudinea că firul de păr se afla pe autoturism și certitudinea că autoturismul îl lovise pe om. Curtea a observat că nu au fost descoperite alte probe biologice relevante pe caroserie și că mașina trecuse, lucru necontestat, prin zona în care victima se afla întinsă pe carosabil. În aceste condiții, judecătorii au considerat că nu poate fi exclusă posibilitatea ca firul de păr să fi ajuns sub mașină chiar fără existența unui contact fizic între autoturism și victimă. Din nou, diferența este una de standard probatoriu. Pentru prima instanță, ADN-ul victimei găsit pe mașină completa tabloul vinovăției. Pentru Curtea de Apel, el demonstra prezența unei urme biologice, dar nu demonstra, singur, mecanismul prin care acea urmă ajunsese acolo.
Trei secunde lângă roată
UN SIMPLU GEST… La fel de diferit a fost interpretat și comportamentul șoferului la o benzinărie din apropiere. Acuzarea a pus accent pe momentul în care acesta, după alimentare, s-a uitat timp de aproximativ trei secunde spre roata stânga-față. Gestul a fost interpretat ca indiciu că șoferul verificase mașina după impact și, implicit, că știa ce se întâmplase. Curtea de Apel a refuzat această construcție. Un om se poate uita la o roată din numeroase motive, spun în esență judecătorii de la instanța superioară. În lipsa altor probe puternice, gestul este „echivoc”. Mai ales că inculpatul explicase că avea probleme cu anvelopele și că simțea vibrații în volan. Aceeași logică este aplicată comportamentului ulterior. Faptul că bărbatul nu a oprit să vadă ce se întâmplase sau că, la întoarcerea de la spital, nu s-a prezentat polițiștilor aflați la fața locului poate ridica suspiciuni. Dar suspiciunea, spune Curtea, nu este echivalentă cu dovada vinovăției. Comportamentul rămâne echivoc și nu poate transforma ipoteza acuzării într-o certitudine.
Expertiza pe care prima instanță a citit-o într-un sens, iar Curtea în celălalt
DEZVINOVĂȚIRE… Există în dosar și o concluzie a expertului criminalist care avea să capete o importanță decisivă în apel: ținând cont de modul în care s-ar fi produs accidentul, nu era exclus ca șoferul să nu fi identificat natura umană a obstacolului și tocmai de aceea să-și fi continuat deplasarea. Pentru Curtea de Apel, această concluzie trebuia analizată ca probă favorabilă inculpatului. Chiar presupunând că șoferul ar fi fost cel care a trecut cu autoturismul peste victimă, rămânea o problemă juridică fundamentală: știa el că lovise un om? Dacă nu a realizat că a produs accidentul, nu se poate spune că a decis să părăsească intenționat locul accidentului. Pentru existența infracțiunii era necesar ca șoferul să conștientizeze producerea accidentului, iar această împrejurare trebuia demonstrată prin probe certe. Mai mult, niciunul dintre martorii audiați nu văzuse efectiv accidentul și nu putea spune cine lovise victima. Chiar pasagera aflată în mașina bărbatului cercetat nu furnizase, în aprecierea Curții, un element care să îl acuze direct.
Vaslui: „fără putință de tăgadă”. Iași: „simple indicii și acelea echivoce”
DREPTATEA DE LA CURTEA DE APEL… În final, diferența dintre cele două hotărâri poate fi redusă la două formulări. Judecătoria Vaslui a considerat că există probe care demonstrează „fără putință de tăgadă” vinovăția inculpatului. Curtea de Apel Iași a spus exact contrariul: există certitudinea că un accident mortal s-a produs și că autorul a plecat de la locul accidentului, dar nu există certitudinea că acel autor a fost Vasilică N. Și, chiar dacă el ar fi fost autorul impactului, nu este demonstrat dincolo de orice îndoială rezonabilă că a conștientizat producerea accidentului și că a plecat intenționat. „O soluție de condamnare nu se poate fundamenta pe simple indicii și acelea echivoce”, concluzionează Curtea de Apel Iași.
De la condamnare la libertate
VERDICT FINAL… Judecătoria Vaslui a legat între ele mai multe indicii, prezența mașinii în zonă, firul de păr, imaginile video, gestul de la benzinărie, comportamentul ulterior și poligraful, concluzionând că bărbatul este cât se poate de vinovat. Curtea de Apel a desfăcut această construcție piesă cu piesă. A eliminat poligraful ca probă, a constatat că filmarea nu demonstrează cu certitudine frânarea, a calificat privirea spre roată drept gest echivoc, a arătat că urma ADN nu stabilește singură producerea impactului și a readus în prim-plan concluzia expertului potrivit căreia șoferul putea să nu fi realizat că obstacolul era o persoană. Rezultatul dintre cele două instanțe se măsoară între 3 ani și 2 luni de închisoare și libertate. Pe 29 ianuarie 2026, justiția de la Vaslui îl găsește pe Vasilică N. vinovat. Pe 7 august 2026, Curtea de Apel Iași a stabilit definitiv că probele din dosar nu sunt suficiente pentru o condamnare și l-a achitat în temeiul dispoziției potrivit căreia nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea. Dincolo de drama accidentului în care un om și-a pierdut viața, dosarul rămâne dovada unei diferențe radicale de evaluare judiciară: aceleași acte, aceleași expertize și aceleași imagini au însemnat pentru o instanță vinovăție „fără putință de tăgadă”, iar pentru alta doar indicii care nu au reușit să depășească pragul îndoielii rezonabile.
