Decizia care a schimbat județul: de ce Vasluiul a devenit reședință de județ în 1968
REFORMA LUI CEAUȘESCU… În 1968, atunci când România revenea la organizarea administrativă pe județe, alegerea Vasluiului drept reședință a stârnit nemulțumiri la Bârlad și a alimentat o rivalitate care, într-o formă sau alta, continuă până astăzi. Bârlădenii aveau argumente importante: orașul lor era mai mare, mai industrializat și dispunea de o infrastructură urbană mai dezvoltată. Dar asta nu înseamnă că alegerea Vasluiului a fost lipsită de logică sau că trebuie prezentată, așa cum se întâmplă uneori, drept o simplă nedreptate făcută Bârladului. Vasluiul avea propriile sale argumente. Era mult mai bine poziționat în interiorul noului județ, aflat între zonele Bârladului, ale Hușiului și ale Negreștiului, și oferea posibilitatea dezvoltării unui centru administrativ capabil să echilibreze teritorial această parte a Moldovei. Mai mult, Vasluiul avea o tradiție proprie de reședință de județ, întreruptă doar de reorganizarea administrativă comunistă din 1950. Cum s-a ajuns însă la această decizie? Ce argumente avea fiecare oraș și cât adevăr există în poveștile despre intervențiile făcute la București? Pentru răspuns trebuie să ne întoarcem în februarie 1968, când, în doar câteva zile, harta acestei părți a Moldovei a fost redesenată pentru următoarele decenii.
Puține hotărâri administrative au reușit să schimbe atât de profund destinul unui oraș precum cea luată în februarie 1968 în cazul Vasluiului. Dacă un călător ar fi ajuns atunci pentru prima dată în această parte a Moldovei și ar fi fost întrebat care dintre Bârlad și Vaslui urma să devină capitala unui județ nou, probabil că răspunsul ar fi părut evident. Bârladul era orașul mare. Bârladul avea tradiție administrativă, fusese reședința județului Tutova și, pentru cîțiva ani, chiar capitala unei regiuni care îi purta numele. Avea industrie, instituții culturale, spitale, școli și o populație de peste 41.000 de locuitori. Vasluiul avea mai puțin de jumătate din populația Bârladului. Infrastructura sa urbană era modestă, iar orașul nu dispunea nici măcar de toate clădirile necesare pentru instituțiile pe care urma să le primească. Și totuși, la 16 februarie 1968, în textul Legii nr. 2 privind organizarea administrativă a României apărea o formulare care avea să schimbe pentru următoarele decenii istoria acestei părți a Moldovei: „Județul Vaslui cu reședința în orașul Vaslui.” De ce a pierdut Bârladul o competiție în care, cel puțin la prima vedere, avea aproape toate avantajele? Și cât de mult a schimbat această hotărâre evoluția celor două orașe?
România renunță la harta copiată după modelul sovietic
Pentru a înțelege disputa, trebuie să ne întoarcem cu aproape două decenii înainte. În 1950, regimul comunist a desființat vechea organizare administrativă a României în județe și a introdus sistemul sovietic al regiunilor și al raioanelor. Dispăreau astfel vechile județe Vaslui, Tutova și Fălciu, ale căror reședințe fuseseră Vasluiul, Bârladul și Hușiul. Bârladul a ieșit inițial cîștigător din noua organizare. În 1950, devenea reședința Regiunii Bârlad, dobândind o importanță administrativă mult mai mare decât înainte. Regiunea avea însă o existență scurtă. În 1956, a fost desființată, iar teritoriul a fost încorporat în principal în Regiunea Iași. Unsprezece ani mai târziu, conducerea comunistă de la București a decis o nouă schimbare. Conferința Națională a Partidului Comunist Român din 6-8 decembrie 1967 a stabilit principiile unei reorganizări administrativ-teritoriale, iar în februarie 1968, România revenea la județe. Expunerea de motive a Legii nr. 2/1968 vorbea despre necesitatea adaptării organizării administrative la schimbările produse în economie, în structura populației și în dezvoltarea orașelor și comunelor. În spatele legii, urma însă o decizie extrem de importantă pentru fiecare regiune a țării: unde avea să fie stabilită reședința fiecărui județ? În această parte a Moldovei, trei orașe istorice puteau invoca argumente: Vaslui, Bârlad și Huși. Dar adevărata confruntare avea să se poarte între primele două.
Bârladul părea favoritul incontestabil

Vasluiul – un oraș care nu era pregătit să fie capitală de județ
Decizia de la București a creat imediat și o problemă practică. Vasluiul trebuia să primească peste noapte instituții județene pentru care nu avea infrastructura necesară. Mărturiile strânse ulterior de profesorul vasluian Miluță Moga descriu dificultățile primelor luni: lipsa sediilor, insuficiența locuințelor pentru funcționarii veniți din alte localități și problemele de transport. Unele instituții au trebuit găzduite temporar în alte orașe. Pentru a face loc noilor structuri administrative, au fost reorganizate inclusiv instituții de învățământ. Orașul avea deficiențe serioase în ceea ce privește alimentarea cu apă, încălzirea centralizată și transportul urban. Există și un detaliu aparent minor, dar care ilustrează foarte bine diferența dintre statutul primit de oraș și realitatea sa de atunci. La numai câteva zile după înființarea județului, s-a anunțat că, începând cu 25 februarie 1968, rapidul Iași-București urma să oprească și în gara Vaslui.
Atunci de ce Vaslui?
Aceasta este întrebarea care a alimentat disputa timp de peste jumătate de secol. Legea din 1968 ne spune ce s-a decis, dar nu oferă o explicație detaliată a motivului pentru care Vasluiul a fost preferat Bârladului. În jurul hotărârii au apărut, în timp, mai multe explicații. Unele sunt plauzibile din punct de vedere administrativ. Altele țin de jocurile de influență din interiorul Partidului Comunist. Iar altele au căpătat aproape caracterul unor legende. Cert este că o asemenea hotărâre, într-un stat comunist profund centralizat, nu putea fi rezultatul unei competiții publice între cele două orașe. Decizia finală aparținea conducerii politice.
Argumentul geografic: Bârladul era prea la sud

A contat faptul că Bârladul era orașul lui Gheorghiu-Dej?
O altă explicație, repetată în istoriografia și memoria locală, trimite direct la luptele pentru putere din interiorul conducerii comuniste. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul României până în 1965, se născuse la Bârlad. În timpul regimului său, orașul cunoscuse o dezvoltare industrială importantă și beneficiase pentru o perioadă de statutul de reședință regională. După moartea lui Dej, Nicolae Ceaușescu avea tot interesul să își construiască propria rețea de putere și să se distanțeze de vechea conducere. Profesorul Miluță Moga a susținut, într-o evocare dedicată momentului 1968, că această dorință de desprindere de moștenirea lui Gheorghiu-Dej ar fi contribuit la pierderea statutului de către Bârlad. În aceeași interpretare, sunt menționate influența unor lideri precum Virgil Trofin, originar din Lipovăț, și Petru Enache, provenit din zona Negreștiului. Într-un regim în care deciziile administrative erau și decizii politice, asemenea relații personale și lupte pentru influență nu pot fi ignorate.
Radu Beligan, Ștefan Ciubotărașu și legenda „lobby-ului” pentru Vaslui
S-a afirmat că în balanța deciziei ar fi contat mai multe personalități cu legături vasluiene, printre care Virgil Trofin, actorii Radu Beligan și Ștefan Ciubotărașu și istoricul Emil Condurachi. Este dificil de măsurat astăzi câtă influență a avut fiecare dintre aceste persoane asupra deciziei finale. Pentru mulți bârlădeni, nu criteriile economice sau demografice au decis competiția, ci relațiile politice de la București. De aici avea să se nască sentimentul unei nedreptăți istorice.
Bârladul fierbea. Muncitorii de la Rulmenți ar fi vrut să protesteze

O rivalitate care nu a dispărut nici după căderea comunismului
CONTRE ȘI BANCURI… Regimul Ceaușescu a căzut în decembrie 1989. Județul Vaslui a rămas însă în forma creată în 1968. În anii 1990, au existat din nou discuții despre reorganizarea administrativă și despre posibilitatea revenirii la unele dintre vechile județe istorice. Pentru o parte dintre bârlădeni reapărea astfel speranța reînființării județului Tutova. Nu s-a întâmplat, iar rivalitatea Bârlad-Vaslui a continuat să existe, uneori în glume, alteori în fotbal, în politică sau în disputele privind distribuirea investițiilor județene.
O istorie care trebuie privită cu aceeași măsură
