Schitã într-un act, de Euripipi si Sofloc
În cabinetul somptuos, femeia de serviciu sterge un tablou electoral cu Ion Iliescu si apoi îl aruncã peste vitrina cu trofee, înjurând cu nãduf: „sã te bag si pe tine în…Doamne iartã-mã!”. Se deschide usa biroului si intrã presedintele nãdusit tot, cu o servietã în mânã si cu o saorma în cealaltã, cu maioneza preligându-se pe bãrbie:
Presedintele: Maricicã, dragã, adu-mi si mie un servetel, cã m-am murdãrit tot!
Femeia de serviciu: Doamna secretarã a plecat, cã are programare la unghii, a zis cã sã o scuzati cã se revanseazã cu dvs!
Presedintele: Ai sã-mi bag, dacã aveam si eu o Anutã, nu mai stãteam ca prostu’ cu maioneza în barbã si peste proiectele europene. Bine cã n-am luat cu checiap cã se stergea tot, cã ãla e cu multe chimicale!…Tanti Ileana, lasã frecatu’ si mergi si-l cheamã pe pãduchele ãla… Si adu si niste servetele!”, tipã acesta rãgusit de maionezã, aproape sã se înece, în timp ce femeia de serviciu închidea deja a doua usã!
Presedintele îsi aruncã servieta pe birou si se trânteste cu un zgomot fâsâit peste fotoliul generos. Instantaneu, îi sunã telefonul.
Presedintele: Sã-mi bag…în toti primarii. Bãi, dar mai lãsati-mã în pace, bani, bani si iar bani! Pe Miticã n-aveati curaj sã-l deranjati, pe mine mã fut… de dimineata pânã seara!…ce face primarul meu cel mai tare din parcare?!
Primarul la telefon: N-a aprobat, domn’ presedinte, n-a aprobat cãcatii ãia de la Bucuresti proiectul! Ajutã-mã, te rog, cã dacã nu fac drumul ãsta nu mã mai voteazã nici dracu’….
Presedintele: Bã, nea Vasile, eu îti dau banii, da’ ia zi, cu cine faci lucrarea?
Primarul la telefon: Cu prietenul nostru, domn’ presedinte, totul e parafat!
Presedintele: Si sefu’ stie?
Primarul la telefon: Cum sã nu stie, domn’ presedinte, l-am sunat de asearã! Cred cã era putin ametit de la supãrare, de la singurãtate, dar a zis ca sã-i dãm înainte cã avem toatã sustinerea de la el!
Presedintele: Parandãrãtul e rezolvat?
Primarul la telefon: D-apãi mã stiti pe mine? Bãiat elegant, totul e portionat: dumneavoastrã, sefu cel mare, partidul! Ce dracu’, doar nu-s de ieri de azi…
Presedintele: Bine, nea Vasile, treci mâine pe la birou sã mai discutãm detalii…si sã aduci si un cas proaspãt…nea Vasile!… io-te a dracu’ cã a închis, milogu’!
Presedintele continuã sã mãnânce din saorma, plin tot de maionezã! Înghite grãbit si tipã din nou:
– Bãi, dar mai lucreazã cineva în institutia asta? Vreti sã vã dau afarã pe toti? Chiar nu se gãseste un servetel?!
Usa se deschide brusc si intrã Pãduchele, rosu la fatã, fluturând un ziar.
Pãduchele: Domn’ presedinte, iar au scris de dumneavoastrã!
Presedintele: A dracu’ milogi si ãstia, ce plm mai vor? Numa’ pretexte sã atace, sã arunce cu mizerii. Pãi, n-am fost eu bãiat bun? Zi, mã! Sunt eu rãu?
Pãduchele: Vai, domn’ presedinte! Pãi dacã nu erati dumneavoastrã, murea tot judetul ãsta, cu tot cu presã!
Presedintele aruncã cu nãduf restul de saorma la cosul de gunoi.
Presedintele: Dã-i, mã, în plm cã m-am sãturat de toti si nici poftã de mâncare nu mai am! Ce dracu’ e cu judetul ãsta? Vorbesc frumos cu fiecare, cu lugu-lugu, cu sãrumâna! Am proiecte, am realizãri, ce vor, mã? Ce vor?
Pãduchele: Domn’ presedinte, dar nu vã supãrati, cã n-are rost. Cine dracu mai citeste mizeria asta de ziar! E mort, domn’ presedinte. Acu’ e cu tictoc, cu feisbuc, asta e puterea! Si noi avem multe conturi. Stãm bine!
Presedintele: Da, bã prostule, dar citeste pensionarii. Cine ne voteazã pe noi?
Pãduchele: Normal cã aveti dreptate, dar stiu ce sã facem, cum sã contracarãm. Am o strategie!
Presedintele: Bravo, uite de asta te-am adus eu pe tine aici, cã stiu cã esti bãiat destept. Care e strategia?
Pãduchele: Campanie masivã pe retele: facebook, tik-tok, tot. Postãm realizãri, discursuri, proiecte. Rupem! Dupã aia bãgãm comentarii de bine, misto. Au eu peste 20 de conturi false. E ca si reale! Si la ziar nu-ti face griji. Intru eu acum la comentarii si sã vedeti ce îi fac de cacao pe toti limbistii ãia! Domn presedinte, nu se pune ei cu mine! Eu am fãcut piar de ãla smecher!
Presedintele: Bã, stii ce? Hai cã mi-a venit iar pofta de mâncare. Du-te repede si cumpãrã-mi o saorma, da zi-i sã nu mai punã atâta maionezã. Sã o facã asa misto, ca la Bucale….Ce plm, numai Ady sã bage din astea? Avem si la noi în municipiu. Si ia-mi si un pachet de tigãri! Da sã fie slim, cã vreau sã mã las!
Pãduchele: Imediat, domn’ presedinte!
Telefonul sunã din nou!
Presedintele: Un cas proaspãt, nea Vasile! Sã aduci un cas din ãla meserias…cum? Ce caprã, nea Vasile? De oaie, ce dracu’, dacii aveau capre? E capra Miorita în baladã? N-ai învãtat la scoalã cu ciobanii, unu moldovean, unu vrâncean, unu dracu’ sã-l ia!
Trânteste telefonul!
Presedintele: Bã, da multi prosti si inculti în judetul ãsta! Ai de plm, cum mã descurc eu cu ãstia?…(urlã) Bã, mai aduce cineva servetelu’ ãla sau îl sun pe boul ãla de la Prefecturã sã-mi trimitã?
PĂDUCHELE CONTRAATACĂ. DAR NU CU 20 DE CONTURI
Pamflet în câteva acte, cu personaje fictive, situații neverificate și adevăruri care seamănă suspect de mult cu realitatea.
Într-un județ de la marginea Moldovei, unde orice investiție are nevoie de un proiect, orice proiect are nevoie de bani, iar orice ban are nevoie de o semnătură, exista odată un personaj.
Îi spuneau Păduchele.
Nu pentru că ar fi fost mic.
Nici pentru că ar fi fost enervant.
Ci pentru că, după cum ne-a explicat presa, avea talentul de a sta foarte aproape de „Șef”.
Atât de aproape încât auzea până și când Șeful cerea șaorma fără maioneză.
Păduchele citi pamfletul.
Îl mai citi o dată.
Apoi zâmbi.
— Frumos.
— Ce-i frumos? întrebă un funcționar care trecea întâmplător pe acolo.
— Pamfletul.
— Te-au făcut de râs.
— Nu.
— Te-au făcut Păduche.
— Știu.
— Și nu te superi?
Păduchele ridică din umeri.
— Dacă te superi când te desenează caricaturistul, înseamnă că n-ai înțeles ce este caricatura.
Apoi mai citi o dată.
— Dar au uitat ceva.
— Ce?
— Păduchele citește.
Și atunci începu adevărata problemă.
Pentru că Păduchele citise nu doar pamfletul.
Citise și articolele despre laboratorul de microbiologie.
Citise despre arhiva Consiliului Județean.
Citise despre strategia de asistență socială pentru următorii zece ani.
Citise și articolele în care administrația era criticată.
Citise și comentariile.
Și, mai grav decât toate:
începuse să pună întrebări.
— Dacă sunt Păduchele, zise el, trebuie să-mi fac și eu fișa postului.
Scoase un carnețel.
Obligația numărul 1: să laud orice este bun.
Se gândi.
Tăie.
Obligația numărul 2: să critic orice este prost.
Se gândi din nou.
Tăie.
Obligația numărul 3: să verific înainte să vorbesc.
Se opri.
Aici apăru prima problemă.
— Păi asta nu mai e păducheală, zise el.
— Atunci ce este?
— Jurnalism?
Din colțul încăperii se auzi un ciripit.
Păduchele se uită atent.
— Aha.
— Ce?
— Canarul.
— Ce canar?
— Ăla care știe tot ce se vorbește prin cabinete.
Canarul ciripi din nou.
— Vezi? zise Păduchele. Eu n-am spus nimic.
A doua zi, Păduchele se prezentă la Șef.
— Domnule președinte, am o veste proastă.
— Ce-ai mai făcut?
— Nimic.
— Atunci care-i problema?
— Am citit.
Șeful lăsă pixul jos.
— Iar?
— Da.
— Și?
— M-am gândit.
— Asta nu-mi place.
— Nici mie, dar se întâmplă.
— La ce te-ai gândit?
— Că dacă presa ne critică, nu trebuie să ne supărăm.
— Corect.
— Dacă ne laudă, nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece.
— Corect.
— Dacă face un pamflet despre noi, putem să râdem.
— Corect.
— Iar dacă oamenii au întrebări, trebuie să le răspundem.
Șeful îl privi lung.
— Băi, Păduche… tu nu mai ești Păduche.
— Ba da.
— Atunci ce ești?
Păduchele închise carnețelul.
— Cititor.
Și aici se complică povestea.
Pentru că într-un județ nu există doar Șeful.
Nu există doar Păduchele.
Nu există doar presa.
Există și oamenii.
Acei oameni despre care toată lumea vorbește, dar pe care uneori uită să-i întrebe.
Oamenii care vor drum.
Vor spitale.
Vor locuri de muncă.
Vor servicii sociale.
Vor școli.
Vor investiții.
Vor să știe unde se duc banii.
Și, culmea, unii dintre ei citesc până la capăt.
Aceștia sunt cei mai periculoși.
Pentru că după ce citesc, întreabă.
După ce întreabă, compară.
Iar după ce compară, își formează singuri o opinie.
Păduchele ajunsese acum la ultima pagină.
Închise ziarul.
— Ei bine?
— Ce?
— Ce facem?
— Nimic.
— Cum nimic?
— Așteptăm următorul pamflet.
— Și dacă mă fac iar Păduche?
— Le răspunzi.
— Cu ce?
Păduchele zâmbi.
— Cu respect.
— Atât?
— Și cu o glumă.
— Și dacă insistă?
— Cu încă una.
— Și dacă ne atacă?
— Cu argumente.
— Și dacă ne laudă?
— Cu modestie.
— Și dacă greșesc?
Păduchele se ridică.
— Le spunem.
— Și dacă avem noi dreptate?
— Le demonstrăm.
— Și dacă ei au dreptate?
Păduchele se opri la ușă.
— Învățăm.
Canarul ciripi.
Păduchele se întoarse:
— Iar tu?
Canarul tăcu.
— Așa mă gândeam și eu.
CORTINA
Acum, serios vorbind, mi-a plăcut pamfletul.
Și nu spun asta din politețe.
E sănătos să poți râde de administrație, de politicieni, de presă și, mai ales, de tine însuți.
Așa că accept personajul.
Da, sunt Păduchele.
Dar unul care are o particularitate nefericită pentru orice caricaturist:
citește și replica adversarului. 😄
Iar dacă tot m-ați distribuit în această piesă, vă propun să păstrăm personajele.
Voi scrieți.
Noi citim.
Voi întrebați.
Noi răspundem.
Noi întrebăm.
Voi răspundeți.
Și, între două știri și trei pamflete, poate descoperim cu toții ceva ce Vasluiul are nevoie mai mult decât de încă o ceartă:
un pic de inteligență, un pic de umor și foarte multă bună-credință.
Cât despre „20 de conturi false”…
N-am 20.
Abia am unul și pe ăla îl obosește câteodată Facebook-ul. 😂
Iar canarul?
Canarul nu-l cunosc.
Dar dacă îl găsiți, spuneți-i să ciripească mai tare. Măcar să avem și noi exclusivități. 🐦