Tinca învârtea din greu în ceaunul cu mãmãligã. Din când în când îsi stergea cu dosul palmei fruntea îmbrobonatã de sudoare si se apleca sã apuce câte o mânã de ciocãlãi pe care îi azvârlea apoi în sobita de chirpici, pe jumãtate dãrâmatã. „Mãi Gabi, vezi gãinili celea, sã nu se ducã în râpã. Mai lãsati încolo aparatu’ cela, cã nu mai ieu baterii de-acuma. Am fãcut atâta datorie la Maria, cã o sã mã punã sã-i fac treabã vreo trei zile”. „Da’ stai oleacã, mamã, cã vreau sã caut postul cela cu muzicã”. Copiii stãteau toti roatã în jurul celui mai mare, care învârtea butoanele radioului cu un aer de expert. Stiau ei bine cã dacã îndrãzneau cumva sã-l atingã, mâncau o mamã de bãtaie cu strigãturi. Gabi era seful. El le împãrtea mãmãliga rece pe care le-o lãsa mã-sa când pleca la treabã pe la oameni, el îi punea sã dea cu mãtura în bãtãturã si îi apãra de copiii din sat care vroiau sã-i batã sau sã-i punã sã facã „porcãrii”. ( Anul trecut, oamenii l-au adus pe Gabi acasã mai mult mort decât viu, cã sãrise la zdrahonul de bãiet al lui Cornel. Îl prinsese cu sor-sa mai micã în via lui Iepuroi. Ãla îi dãsuse Ilenei chilotii jos, cicã sã o consulte, cã se jucau de-a doctorii. Tinca si cu Neculai au dat-o la pace cu alde Cornel – le-a spus cã le rupe oasele dacã fac vreo plângere : „luati de-aici un purcel, cã mi-a fãtat scroafa, îl cresteti, aveti ce mânca la iarnã si hai sã uitãm ce-a fost, cã suntem aicea-n sat”.) Vreo sase ploduri avea Tinca, si încã unul pe drum. „Anu’ si cârlanu’ la istia ai lui Panã”, râdeau oamenii din sat. „Nu vãd cã nu au ce mânca, stau fãrã curent de când au venit în sat, da’ toarnã la copchii unu’ dupã altu’, ca sã aibã Neculai bani de bãut”. „I-auzi mãi, cã vine tac-tu’. Bãgati mai repede gãinile la loc si-apoi duceti-vã si vã jucati cuminti pe pat. Nu-i ziceti nimic, cã stiti ce pãtiti”. Când se-mbãta Neculai, stia toatã mahalaua. Varã, iarnã,se tologea în via din fata casei si cânta cu toatã gura „am crescut bãietî sî feti/ sî mori în casî di sãti”. Dupã ce se jeluia bine, îl apucau nãbãdãile si, dacã Tinca era acasã, o snopea în bãtãi. „Du-te, fa, la melitie, si scoate-l afarã din casã, cã aista te omoarã într-o zi”, îi spuneau femeile. „Nu mã duc, cã pe urmã mã omoarã animalu’ ista”, scâncea Tinca. Neculai intrã cântând în ogradã. „Ce fac bãietâi si fetili lu’ tata? Aha, fã, ai luat baterii la aparat. Ce mai zâc aistia? Mi-o zis ai lui Spânache cã luna viitoare dau drumu’ la ajutoare”. Tinca nu zicea nimic. Aprinsese lampa si rãsturnase mãmãliga pe un fund de lemn. Cu polonicul în mânã, umplea acum douã castroane mari cu o zeamã aburindã, în care se zãreau, pe ici, pe colo, câteva boabe de fasole. Unul era pentru copii, altul pentru Neculai. „Nu zici ni’ca, hai? Nu vrai sã vorbesti cu mine. Nu-ti mai place de mine, haito! Te-am vãzut eu deunzãi cum te hlizeai la ãla al lui Ferdan. Ei las’ cã-ti arãt eu tie!” Bãrbatul se ridicã brusc, împinse masa si se nãpusti asupra femeii. „Vãleu, Neculai, nu da!”, mai apucã sã spunã Tinca, prãbusindu-se sub ploaia de pumni si picioare. Femeia se fãcu covrig, sã-si apere burta, si-si acoperi capul cu mâinile. Hainele si pãrul îi erau pline de mãmãligã si bors. Printre degete i se prelingeau firicele de sânge. Neculai nu mai vorbea. Gâfâia si o lovea într-una. Strânsi unul în altul dupã sobã, copiii nu îndrãzneau sã scoatã un sunet. Asteptau sã se termine odatã. „Bunã seara, vã prezentãm principalele stiri ale zilei. Astãzi, de Ziua femeii, presedintele Traian Bãsescu a promulgat legea non-violentei domestice…”
