• Elena Tănase, din Mădei, comuna Borca, a împlinit pe 28 februarie 100 de ani • vicisitudinile vremurilor n-au ocolit-o, dar a avut puterea să le depăsească, strîngînd în caierul vietii si momente de împlinire •
Familia, rudele, prietenii apropiati si vecinii au sărbătorit-o pe 25 februarie, într-un cadru festiv pe Elena Tănase, care peste trei zile avea să împlinească 100 de ani. Ceremonia a început cu binecuvîntarea preotului Gelu Popescu în casa bătrînei si a continuat la o pensiune, unde fiii s-au întrecut în a-i oferi un moment sărbătoresc de neuitat. S-a născut în pragul primăverii anului 1912, fiind a zecea din cei unsprezece copii (9 băieti si două fete) ai lui Antip Cîrjă. Prenumele Antip a devenit, peste ani, adevăratul nume cu care erau cunoscuti numerosii urmasi ai Antipenilor- blazonul neamului, oameni mîndri, harnici, cu prestantă si cel mai vestit clan al plutasilor de pe Bistrita. În vara anului trecut, un împătimit al plutăritului, Constantin Cojocaru Tiriac a mai găsit trei plutasi si au coborît cu o plută de la Barnar pînă la Galu. Unul dintre acestia este Gică al lui Gavril Antip, tînăr plutas în anii cînd această îndeletnicire a dispărut pe Bistrita odată cu ridicarea barajului de la Bicaz. Bătrîna pe care am sărbătorit-o a fost ea însăsi dălcăus pe pluta unui frate mai mare. Copilăria i-a fost împovărată de greutătile vremurilor. Cu ea în brate si cu ceilalti după ei, părintii s-au refugiat la Ruginoasa, Iasi, din fata urgiei războiului. Tatăl, Antip Cîrjă, a murit acolo. La scurt timp a decedat si mama. S-a trezit orfană la 4 ani. De cei mai mici au avut grijă fratii mai mari. Anii au trecut încet-încet si ea, o fetiscană, a îngrijit, a legănat si alinat copiii fratilor mai mari. Nimeni nu si-a făcut timp s-o dea la scoală, dar viata si secolul prin care a trecut i-a oferit multă întelepciune, deschidere spre cunoastere, pătrunderea tainelor acestei lumi si multă, multă bunătate. Fratii ei aveau vite si nu este de mirare că, de multe ori, primăvara o găsea pe munte, în Arsita Puciosului, păzind animalele acestora. Ecoul muzicii unei nunti din sat răzbătea pînă acolo sus si inima i se înfiora de dorul unui dans cu un flăcău. A fost fată de casă o vreme si la Olaru, învătătorul satului Pîrîul Cîrpei. În ziua de 6 februarie 1938 s-a căsătorit cu Constantin Tănase, acesta decedînd în 2000. La început au stat în casa socrilor. Necazurile n-au ocolit-o nici după căsătorie. Sotul a plecat în 1939 în mobilizare si pe front pînă în 1944. Aprigă si ambitioasă, doar provenea din familia Antipenilor, ajutată si îndrumată de fratii mai mari, s-a hotărît să înceapă constructia casei, pînă va veni Costică din război. La întoarcerea acestuia, casa era ridicată si acoperită.
„Mamaia noastră“
Dumnezeu le-a dăruit opt copii (trei băieti si cinci fete). Trei s-au stins, copii fiind, apoi sufletul i s-a împovărat de durere cînd a condus pe ultimul drum o fată căsătorită si un fecior. Fata mai mică stă cu ea, iar Mitrut – singurul băiat pe care-l mai are, are casa peste drum. Are opt nepoti si sase strănepoti si vreo optzeci de nepoti ai copiilor fratilor mai mari. De cînd se stie, a muncit. Niciodată nu s-a lăsat biruită de greutăti. A tesut, a împletit, a tors si a răsucit, a crescut vite si si-a îngrijit copiii si gospodăria. De multe ori, spune ea, cîstiga mai multi bani din tesături decît sotul ei la pădure. Era una din vestitele tesătoare ale zonei. Tesea cuverturi cu 60 de ite. Din mîinile ei ieseau opere de artă. Dacă o veti vizita, vă va primi cu nespusă bucurie. Veti intra într-o casă de povesti. Peste tot covoare, stergare, toale, perne, ladă de zestre din 1938. Este o casă îmbrăcată de sărbătoare, asa cum erau toate acum o jumătate de veac. O veti găsi acum, în zilele de iarnă ce nu se vor duse, în casă, împletind ciorapi de lînă sau torcînd un caier pufos. În zilele calde toarce si împleteste afară, pe cerdac, unde primeste si se bucură de binetele trecătorilor. A rămas „mamaia noastră“ după cum mărturisea, emotionată, o nepoată. „Mamaia noastră“ nu numai a nepotilor ei ci a tuturor copiilor din împrejurimi pe care-i primea deopotrivă si le oferea diverse bunătăti, pe care numai o bunică stie să le pregătească. De multe ori a postit pentru sănătatea si biruirea încercărilor potrivnice. Nenumăratele singurătăti care i-au marcat viata au făcut-o să ne spună un cîntec care-i defineste simplu, dar sfîsietor, viata. Îl poate cînta, dar anii multi o opresc de a mai cînta si-l recită ca pe o poezie: Foaie verde-a bobului,/ Singurel ca mine nu-i,/ Decît puiul cucului,/ Cînd îl lasă mama lui,/ În mijlocul codrului,/ Fără’ de aripi, fără’ de pene,/ Ar zbura, dar nu-i putere./ Zboară doar din creangă-n creangă,/ Si pe toată lumea-ntreabă,/ Unde-i mama noastră dragă?/ De-as mai vedea-o vreodată,/ Mi-ar creste nima toată. A primit multe daruri – multe flori, asa cum poate n-a primit niciodată în viata aspră de tărancă de la munte. Din capul mesei, înconjurată de cei dragi, le-a urat celor prezenti să ajungă si ei la 100 de ani. Pe 28 februarie, viceprimarul comunei Borca, Ciubotă Ciprian si secretarul primăriei, Elena Bălăceanu au vizitat-o acasă si i-au oferit un mic dar material în bani si o diplomă de onoare.
N.R.: Titlul, subtitlurile si intertitlul apartin redactiei Monitorul.
Profesor Gheorghe BONDAR, Mădei, Borca
