* Case înghiţite cu totul de omăt şi tuneluri săpate de oameni prin zăpadă * Bătrânii care au dat piept cu iernile din cătun timp de zeci de ani izbucnesc acum în plâns * „De zăpadă nu mi-e frică, dar când se va topi, apa o să mă ia de aici!”, spune tanti Măndiţa
Casele din Hereşti se iţesc printre mulţi de zăpadă. Nămeţii care sufocă uliţa au peste un metru înălţime (chiar doi pe alocuri!) şi îşi înalţă ameninţători crestele sinuoase. N-are cine să-i ia lopată din cauză că cei mai mulţi localnici au îmbătrânit deja. Şi chiar dacă ar încerca să cureţe uliţa, unde să arunce atâta amar de omăt?
„Vodă îmi zice”, ne întâmpină o femeie în vârstă, cu mâinile înnegrite de curăţat nuci. Stă lângă prispă şi sparge puţinele lemne de foc rămase în mica ei gospodărie. În jur, trei câini mici latră şi tremură de frig. „Se termină şi lemnele astea, maică. Şi după aia, Dumnezeu ştie ce-o mai fi, că n-o să mai am cu ce să mă încălzesc”. Ceva mâncare mai are, cât să aibă putere să scotă lemnele de pe prispa îngheţată şi să le despice cu toporul.
Mai facem câţiva paşi şi păşim, pe zăpada înaltă, peste un gard de vreo doi metri. Am intrat în gospodăria pe care o are, de ani buni, tanti Măndiţa. A înfruntat aici ultimele 65 de ierni. „Era altfel atunci. Eram mai tânără, trăia omul meu şi ieşeam amândoi cu lopeţile. Făceam repede drum. Dar acum am îmbătrânit şi nu mai pot. Şi tare-i rău să fii neputincios aici”. Se uită la preotul din sat şi plânge. „De zăpada nu mi-e frică, mă mai ajută băieţii ăştia să o dau la o parte. Dar când s-o topi, apă o să mă ia de aici, părinte!”.
Preotul Neculai Puchel o linişteşte. Poate n-o să fie aşa.
De lângă casă, urcăm pe o pantă de zăpada îngheţată şi ajungem pe casa vecinului, Iulian Apostu. Bărbatul şi-a săpat un tunel de vreo doi metri în jos, până la intrarea în grajd, unde trăiesc vreo câteva capre. Nu se vor sufoca, dar mai e de dat la lopată până ca omul să-şi poată dezgropa furajele. Proprietarii casei nu se plâng, pentru că sunt ceva mai tineri şi vor încerca să iasă şi din iarna asta. Dar se miră că sunt atât de neputincioşi în faţa ninsorii. Dacă data viitoare va ninge şi mai mult, cum or să supravieţuiască?
Ajungem la casa unei femei în vârstă pe care vecinii şi rudele au ajutat-o să îşi croiască o cale de acces de vreun metru, în faţa uşii de la intrare. Când ne vede, începe să plângă. Nu mai ştie ce să facă şi, la fel ca tanti Măndiţa, se teme că zăpada se va topi şi îi va spăla definitiv casa de pe faţa pământului.
Acasă la nea Eugen e mai linişte. Omul şi-a săpat cale prin curte, cu ajutorul soţiei, iar acum trăieşte din proviziile pe care şi le-a făcut, ca orice om gospodar, încă dinainte să dea zăpada. Fântâna nu e îngheţată, aşa că-i cerem o cană de apă, cât ne mai tragem sufletul. „Ei, după atâta cale, apă vreţi să beţi?”. Refuzăm politicos paharele cu vin şi ne vedem de drum.
Ieşim din nou pe câmp şi ne îndreptăm spre uliţele Hânţeştiului pe care am început deja să le învăţăm, în săptămâna din urmă. În spatele nostru, cătunul Hereşti se scufundă în întuneric, iar oamenii se întorc în case, cu grijile şi nevoile lor.
O potecă spre inima zăpezilor
Vara, drumul care taie câmpul de la Hânţeşti până la cătunul Hereşti ar fi o plimbare reconfortantă. Acum însă, printre troienele înşelătoare care se întind până în zare – atât de albe că îţi întunecă privirea – fiecare pas te stoarce de vlagă. Nici nu vorbim, de fapt, despre un drum adevărat, ci doar despre o potecă pe care localnicii şi gălăţenii veniţi, până acum, cu ajutoare au bătut-o cu piciorul. Facem câteva sute de metri şi ne spunem că ne-am speriat degeaba. Zăpada are mai puţin de jumătate de metru şi chiar ni se pare că ne vor ţine puterile să străbatem câmpul cu zâmbetul pe buze. În secunda următoare, suntem în zăpadă până mai sus de genunchi. Încă un pas reuşit pe omătul tare şi, din nou, ne alegem cu o baie de zăpadă. Vântul suflă, dar încă nu muşcă prin fesul tras cu mânie până la baza ochilor şi prin mănuşile groase. Bocancii sunt oricum plini ochi de zăpadă, pielea ustură în jurul gleznelor, iar blugii sunt uzi, aşa că nu e cazul să mai sperăm că vom ieşi de aici cu picioarele calde şi uscate.
N-am venit, însă, să ne plângem de drumul anevoios, ci să vedem cum trăiesc oamenii care, spre deosebire de noi, n-au unde să fugă din calea sinistrului.
La jumătatea drumului mijim ochii în direcţia din care bate vântul şi vedem biserica. Odată ajunşi acolo, va trebui să mergem spre dreapta, ca să ajungem pe uliţa din cătunul Hereşti. Drumul durează, evident, cu vreun sfert de oră mai mult decât am crezut iniţial. Timp suficient în care gâfâim şi tocăm mărunt din buze. În cele din urmă, ajungem în Hereşti. Ne fură peisajul sufocat sub nămeţi şi poveştile dramatice ale oamenilor care îşi duc zilele aici, aşa că uităm măcar pentru o vreme că va trebui să batem din nou drumul chinuitor de aproape trei kilometri ca să ajungem la locul până în care am putut înainta cu maşina de teren.
Dealul îngheţat al durerii
De la şcoala din Hânţeşti nu se mai poate urca la deal decât pe jos, iar urcuşul este epuizant. Zeci de case, înşirate de o parte şi de alta a uliţei sau pierdute departe, în câmp, sunt izolate de nămeţii care cresc din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintăm. Încă de la poalele dealului, păşim anevoie prin zăpada de peste jumătate de metru.
Hânţeşti e un sat care îmbătrâneşte încet dar sigur, aşa că din spatele gardurilor se văd feţe pe care timpul a brăzdat urme adânci. Oamenii de vârsta a treia se bucură că le deschidem poarta, dar se uită în jur temători! E rău că trăiesc printre nămeţi, dar parcă şi mai rău o să fie de acum încolo. Unde o să ducă atâta zăpadă?
Uliţa care se înzăpezeşte pe zi de trece
Ajunşi în capătul de sus al uliţei înzăpezite pe care am urcat mai bine de un sfert de oră, facem dreapta ca să vedem ce s-a mai întâmplat cu casele pe care le găsisem potopite de nămeţi în urmă cu două zile, în timpul primei noastre incursiuni în Hânţeşti. Sunt şase locuinţe aici, dintre care unele mari, bine întreţinute şi cu suficient teren în jur. Numai două sunt locuite. Proprietarii unora dintre case au murit, în vreme ce alţii s-au dus să ierneze în locuri mai puţin expuse urgiei. Intrăm prima dată în casa lui nea Marin. Are 79 de ani şi locuieşte împreună cu soţia. Nu duce lipsă de nimic, dar curtea îi este înzăpezită până peste gard, aşa că nu poate ieşi din casă. Nu zice că îi e greu, se bucură că am ajuns până la gospodăria lui şi ne doreşte sănătate, că suntem tineri. În drumul până la cea de-a doua casă locuită, cea a familiei Paraschiv, ne afundăm în zăpadă până la brâu. Casa ar trebui curăţată de zăpadă, ne spune proprietara. „Eu nu mai pot să mă urc pe casă, iar omul meu nu mai poate nici el. E greu şi cu apa, că trebuie să topim gheaţă şi zăpadă şi durează mult. Avem noi o lampă de benzină pe aici, dar nu prea ne pricepem s-o folosim cum trebuie. Mai luăm şi foc acum, la bătrâneţe”.
După ce ne-am dezechilibrat de vreo două ori pe deal troienit şi am simţit, fără să vrem, gustul rece al zăpezii de peste doi metri. Un bătrân care ar încerca să iasă singur printre nămeţi ar risca să-şi găsească sfârşitul aici.
