Pe urmele haiducilor din codrii Vasluiului. Povestea lui Coroi, de la haiduc, la securist

FILE DE ISTORIE LOCALÃ… Haiducii au ocupat un loc special în imaginarul colectiv al satelor din Moldova. În traditia folcloricã balcanicã, haiducul este un erou romanticizat, un fel de Robin Hood local, care jefuieste pe cei bogati si nedrepti si împarte prada cu cei sãraci​. Desi, din perspectivã istoricã, multi haiduci au fost pur si simplu banditi urmãriti de autoritãti, în povestile transmise din generatie în generatie ei apar drept apãrãtori ai poporului de rând, rãzbunãtori ai nedreptãtilor si au devenit simbol al luptei împotriva boierilor prea bogati asupritori ai tãrãnimii. Bãtrânii satelor încã îsi amintesc legende si istorii despre astfel de personaje, fie cã este vorba de haiduci legendari din vechime, fie de tâlhari mai recenti pe care memoria popularã i-a transformat în eroi. Asa se face cã nu de putine ori memoria popularã a transformat un tâlhar într-un haiduc, tesând în jurul sãu legende. În Moldova, haiducii au avut un rol aparte în istoria si folclorul local. În perioadele de restriste, de la domniile fanariote pânã la vremurile tulburi ale secolului al XIX-lea si începutul secolului XX, aparitia unor justitiari ai codrului era privitã cu sperantã de tãrãnime. Ei erau vãzuti ca niste rãzvrãtiti care sfidau autoritatea consideratã nedreaptã, luptând împotriva boierilor asupritori sau a functionarilor corupti. Chiar dacã legea îi numea hoti la drumul mare, în povestirile bãtrânilor, haiducii erau adesea eroi. Se spune cã prin codrii Moldovei, la sezãtori sau în noptile lungi de iarnã, bãtrânii istoriseau nepotilor despre isprãvile unor haiduci faimosi. Ei vorbeau despre curajul lui Ion Pietraru, cunoscut ca „Hotul Mitropolitului”, pe care folclorul l-a retinut drept un justitiar, sau despre alte figuri similare care furau de la boieri si negustori bogati pentru a-i ajuta pe cei oropsiti. În acest context al mitului haiducului, amestec de realitate si legendã, s-a conturat si povestea lui Gheorghe Coroi, considerat de multi drept ultimul haiduc al Moldovei​.

Prezenta haiducilor pe meleagurile actualului judet Vaslui nu este nicidecum o noutate a epocii moderne, ci are rãdãcini adânci, documentate de-a lungul secolelor. Izvoarele istorice, dar si memoria popularã, descriu aceste tinuturi drept un adevãrat refugiu al rãzvrãtitilor, în vremuri în care codrii seculari se întindeau de la Crasna pânã la Prut. Legenda spune cã românii au fost dintotdeauna „frati cu codrul”, nu doar pentru a se apãra de nãvãlirile tãtare si otomane, ci si ca sã se ascundã si pentru a-si croi o formã de rezistentã. Aici, printre stejarii seculari, s-au format de-a lungul veacurilor sãtuce ascunse si adãposturi temporare pentru cetele de haiduci sau bande de tâlhari care atacau cãlãtorii pe drumurile comerciale ce mergeau pe vãile râurilor, fiind vizatã în special Valea Bârladului, rutã comercialã veche. Documentele din secolul al XV-lea care amintesc de bãtãliile din codrul Crasnei sau de la Podul Înalt, pânã la relatãrile cãlãtorilor strãini din veacul al XVII-lea, descriu aceste pãduri ca fiind dese, nesfârsite, pline de ascunzãtori, ideale pentru cei urmãriti de lege. În special drumul care cobora pe valea Bârladului, trecând prin Docolina (Crasna), era considerat periculos. Istoricul Gheorghe Ghibãnescu spunea despre aceste locuri: „Se vede cã si locurile erau mai pãduroase pe aici, cãci si azi se zic codrii Bãrbosilor, cari acoperiau vãile pân hãt departe în jos si înlesniau Vutcãnenilor ca din desisul codrilor merei sã se coboare în vale spre Docolina, prin Tâlhãresti si sã lese urmasilor acea faimã mare… locuri tari cari au dat mult de furcã stãpânirii de dupã vremuri ca sã asigure linistea drumurilor. În jumãtate de ceas, un haidãu din Vutcani, din Bagãu ori din Zgura, era cãlare în Docolina si putea pândi la drumul mare… În codrii merii ce stãpâneau Oltenestii, Târzii si Docolina veche”. În memoria satelor de pe aceste dealuri, Banda lui Coroi si alti haiduci legendari au lãsat amintiri ce se transmit si astãzi. 

Haiducii de la Albesti si legendele lor

În imaginarul colectiv al locuitorilor comunei Albesti s-au pãstrat diferite legende si povesti care implicã cunoscutul personaj, haiducul. Din acest punct de vedere, putem spune cã zona Albesti-Rosiesti-Vutcani are o întreagã istorie a prezentei haiducilor prin aceste locuri. Spre exemplu, actualul sat Codreni din comuna Rosiesti s-a numit, pânã de curând, Tâlhãresti, iar istoricii au cãzut de acord cã acest nume provenea de la o bandã de haiduci care au înfiintat satul în perioada secolelor 16-17. De asemenea, la micã distantã de satul Codreni se aflã o cismea din lemn veche construitã tot de haiducii care au înfiintat satul Tâlhãresti, numitã Cismeaua lui Doina, loc în jurul cãruia circulã multe legende. În zona Vladnic, de pe raza comunei Albesti, s-a pãstrat un toponim care are legãturã cu tâlharii din trecut, este vorba despre Cotul lui Pârlici, loc aflat la marginea pãdurii Bãrbosilor, despre care bãtrânii povestesc: „Se mai zicea cã la pãdurea Bãrbosilor, sus la observator, la Cotul lui Pârlici, unde stãteau niste haiduci, Banda lui Coroi. Mergeau pe drumul ce ducea de la Husi la Vutcani care era plasã de judet pe atunci, drumul era umblat înainte, si pe acolo treceau toti oamenii. Prãdau boierii, dar nu luau pentru dânsii, ci dãdeau la sãraci, povestea e veche, de demult, mi-a povestit-o bunicul meu Ion Jidanul nãscut în 1885″.

Ultimul haiduc al Moldovei, Gheorghe Coroi

Gheorghe Coroi s-a nãscut în anul 1911, în satul Durnesti din judetul Botosani, într-o familie modestã de tãrani​. Era o perioadã de mari frãmântãri sociale; Primul Rãzboi Mondial abia se încheiase, iar România Mare se confrunta cu probleme economice, sãrãcie si inegalitãti sociale. În acest mediu, multi tineri din lipsa oportunitãtilor ajungeau pe cãi gresite, unii devenind infractori mãrunti, altii haiduci. Gheorghe Coroi si-a început activitatea infractionalã la sfârsitul anilor ’20, iar pânã la mijlocul anilor ’30 numele sãu ajunsese sã inspire teamã printre bogãtasi si autoritãti, dar si admiratie printre tãrani. Din punct de vedere juridic, Coroi nu a fost altceva decât un bandit periculos, responsabil pentru numeroase jafuri armate si chiar acte de violentã extremã. În arhivele politiei interbelice s-au strâns, conform relatãrilor, nu mai putin de 12 dosare penale pe numele sãu, care însumau peste 6000 de pagini de declaratii si probe ale faptelor sale pânã în anul 1936​. Cu alte cuvinte, autoritãtile aveau un dosar impresionant pe seama lui Gheorghe Coroi, iar vânãtoarea haiducului mobilizase resurse considerabile din partea Jandarmeriei si Politiei, în special din Vaslui. Cu toate acestea, în ochii unei pãrti a opiniei publice rurale, Gheorghe Coroi nu era un criminal, ci un haiduc. Faima lui se datora în parte modului în care îsi alegea tintele si în parte sireteniei sale iesite din comun. Țintele preferate ale lui Coroi erau boierii înstãriti, arendasii bogati si negustorii cu averi, adicã cei perceputi de tãrani drept asupritori sau profitori. Pe acestia îi ataca si îi jefuia fãrã milã, uneori chiar lãsându-le mesaje de avertisment cã si-au primit pedeapsa pentru lãcomia lor. În schimb, în multe relatãri se spune cã nu obisnuia sã le facã rãu tãranilor de rând; dimpotrivã, existã mãrturii cã i-ar fi ajutat. De pildã, circulã povestea cã, dupã un jaf reusit, haiducul ar fi trimis pe ascuns o parte din banii furati familiilor sãrace dintr-un sat unde se adãpostise o vreme. Astfel de gesturi, adevãrate sau exagerate de folclor, au contribuit enorm la aura sa de justitiar popular venerat de oamenii simpli. În perioada sa de glorie, Coroi era venerat de tãrani, temut de boieri si urât de autoritãti, dupã cum îl descriu ziarele vremii.

Legenda banditului-fantomã

Un alt element care l-a ridicat la rang de legendã a fost abilitatea sa extraordinarã de a scãpa de urmãritori. Gheorghe Coroi a fost supranumit „banditul-fantomã„, deoarece pãrea sã disparã fãrã urmã exact când potera (detasamentele de jandarmi) îl încercuiau. Era un maestru al deghizãrii​. Unele relatãri spun cã îsi schimba adesea înfãtisarea: astãzi putea fi un cãlugãr rãtãcitor care cere gãzduire la mãnãstire, mâine un negustor ambulant prin târgurile Moldovei, apoi un tãran obisnuit care se amesteca prin multime la oras. Folclorul local abundã în anecdote despre modul în care Coroi îsi pãcãlea urmãritorii. Se povesteste cã odatã, urmãrit fiind de jandarmi pe drumul mare, s-ar fi deghizat în femeie bãtrânã cersetoare, punându-si un batic pe cap si cocoasã improvizatã, reusind astfel sã treacã pe lângã oamenii legii fãrã sã fie recunoscut. Altãdatã, ar fi apãrut îmbrãcat în uniformã de jandarm, intrând în vorbã chiar cu cei trimisi sã-l prindã, doar pentru a dispãrea apoi în noapte. Aceste istorisiri, transmise prin viu grai, pot fi exagerãri sau legende, însã ele reflectã impactul pe care abilitatea lui Coroi de a se sustrage arestãrii l-a avut asupra imaginatiei colective.

Legendarul haiduc ar fi ajuns si la Albesti

Dupã cum am spus anterior, bãtrânii din comuna Albesti, si nu numai, pãstreazã povesti despre legendarul Coroi. Nu putem spune cu sigurantã dacã haiducul ar fi jefuit boierii din comuna Albesti si cel mai probabil bãtrânii au auzit povesti adaptate si modificate pentru a se potrivi contextului local. Totusi, o sã redãm o micã poveste a unui bãtrân din satul Corni-Albesti: „Mama, nãscutã în anul 1914, mi-a povestit cã la Cotul lui Pârlici erau haiduci, pe unde treceau negustorii huseni de la târg sau de la iarmaroace. Ea stia povestea de la bunicii ei. Acolo, pãdurea face cot si drumul trecea prin pãdure pentru o vreme. Haiducii se organizau, unul dintre ei cobora în pãdure si se vãita «Vãleu, veniti încoa, ajutor» si restul jefuiau carele pe când oamenii se repezeau sã ajute în pãdure. Boierul de pe Vladnic s-a întâlnit pe dealuri cu liderul haiducilor, care i-ar fi spus cã o sã vinã la el sã-i dea niste bani. Boierul imediat si-a fãcut trupe de oameni care sã pãzeascã mosia din deal, avea si puscã, îi împrãstiase peste tot. Într-o zi vine un jandarm cãlare si le spune la oameni: «Bãi, fiti atenti cã pe aici sunt hoti, stati aici si pãziti cã eu mã duc sã vorbesc cu boierul». S-a dus la boier si i-a spus: «Coane, am venit dupã bani!» A scos pistolul si i-a luat banii, l-a legat de pat si la gurã, iar sub pernã i-a pus un cartof. «Nu te misca, sub pernã ti-am pus o grenadã, dacã te misti esti mort». Haiducul s-a suit pe cal si le-a zis la paznici: «Bãieti, am vorbit cu boierul, sã nu vã miscati de aici, stati la pândã». Paznicii nu s-au dus la boier pentru câteva ore, dar pânã la urmã unul a tras o fugã sã vadã cum mai este si l-a gãsit legat. Asa a fost prãdat boierul de pe Vladnic”.

Jafuri ale haiducilor în tinutul Vasluiului

Desi originar din nordul Moldovei, Gheorghe Coroi a cutreierat cu banda sa o bunã parte din regiune, ajungând, potrivit unor surse, si prin zona actualului judet Vaslui. În anii ’30, judetele Vaslui, Fãlciu si Tutova (care acopereau teritoriul de azi al Vasluiului) erau preponderent rurale, cu întinse suprafete de pãduri si dealuri, teren propice pentru ascunzãtori. Se spune cã haiducul Coroi si-ar fi fãcut simtitã prezenta si pe meleagurile vasluiene, profitând de întinderea codrilor de aici pentru a scãpa de poterã. Bãtrânii din unele sate povestesc si astãzi întâmplãri pe care bunicii lor le atribuiau celebrului haiduc. Una dintre legendele locale plasate pe valea Tutovei, în apropiere de Bârlad, spune cã banda lui Coroi ar fi jefuit conacul unui arendas lacom de prin pãrtile acelea. Arendasul (administratorul mosiilor boieresti) îi exploata crunt pe tãrani, astfel cã oamenii locului îi purtau picã. Într-o noapte întunecatã, povestea zice cã haiducii au nãvãlit la conac, l-au legat pe stãpân si au luat bani, bijuterii si cerealele din hambare. O parte din pradã ar fi fost împãrtitã tãranilor din satul vecin, care dimineatã s-au trezit cu saci de fãinã si porumb lãsati la porti. Incidentul a stârnit admiratia localnicilor, unii tãrani îl pomeneau în soaptã pe Coroi ca fiind mâna lui Dumnezeu, iar altii priveau cu teamã represaliile. Într-adevãr, a doua zi jandarmii au împânzit zona: au perchezitionat gospodãrii si au bãtut oameni, dar haiducii dispãruserã în pãdure.

Comoara lui Coroi din pãdurea Dobrina

LEGENDÃ…O altã povestire din bãtrâni, culeasã din zona Husilor, mentioneazã cã Gheorghe Coroi ar fi poposit o vreme într-un cãtun de lângã Pãdurea Dobrina, la est de Husi. Acolo, ar fi fost adãpostit de niste rude îndepãrtate de-ale sale sau poate de vreun vechi prieten din armatã (cãci unele surse sustin cã servise ca soldat înainte de a deveni haiduc). Pe durata sederii, haiducul s-ar fi împrietenit cu tãranii locului. Bãtrânii povestesc cã, drept rãsplatã pentru tãcerea si ajutorul lor, le-ar fi lãsat într-o noapte o comoarã ascunsã, câteva pungi cu galbeni îngropate sub un stejar bãtrân, la marginea pãdurii. Multã vreme, dupã ce vestea prinderii sale s-a rãspândit, localnicii au tot cãutat acei bani ascunsi, însã nimeni nu stie dacã au fost gãsiti cu adevãrat vreodatã. Asemenea legende cu comorile haiducilor sunt foarte rãspândite în folclorul românesc, ceea ce aratã din nou cât de adânc a pãtruns mitul haiducului în constiinta comunitãtilor rurale. Fireste, este dificil de spus acum cât adevãr concret se aflã în spatele acestor povesti despre Coroi la Vaslui. Cert este însã cã panica a existat în acei ani si prin satele vasluiene la auzul vestii cã vestitul bandit se aflã în zonã. Fie si numai zvonul apropierii lui Coroi era suficient sã bage spaima în arendasi si în autoritãtile locale, multi îsi luau mãsuri de precautie, boierii îsi puneau paza în alertã, iar jandarmii patrulau pe drumurile de la marginea codrilor. Unii bãtrâni îsi aminteau cã, prin 1934, în târgul Vasluiului ajunseserã vorbe cã „haiducul Coroi umblã prin pãrtile noastre”. Atunci, se zice cã pãrintii îsi chemau seara copiii în casã mai devreme, iar oamenii înstãriti dormeau cu armele la îndemânã. În schimb, tãranii sãraci parcã nu erau la fel de îngrijorati, ba chiar unii sperau în sinea lor sã-l întâlneascã pe haiduc si sã le mai aline din necazuri.

Urmãrirea si capturarea lui Coroi. Ce a ajuns acesta dupã 9 ani de detentie

CAPTURAT…Autoritãtile interbelice au încercat din rãsputeri sã îi vinã de hac lui Gheorghe Coroi. Ani de zile, ziarele vremii relatau despre raidurile Jandarmeriei si confruntãrile cu banda haiducului prin munti si pãduri. Se formaserã echipe speciale de urmãrire, alcãtuite din zeci si uneori sute de jandarmi, dedicate exclusiv capturãrii lui​, iar multi dintre jandarmi erau din judetul Vaslui. Întrucât Coroi devenise un inamic public notoriu în toatã Moldova, presiunea pe umerii autoritãtilor era enormã. Fiecare nou jaf atribuit lui, fie cã era în Botosani, Iasi sau Vaslui alimenta legenda invincibilitãtii sale. Punctul culminant al acestei vânãtori a fost atins în primãvara anului 1935. Dupã o urmãrire ca-n filme ce a durat mai multi ani, ghinionul (sau poate trãdarea cuiva) a fãcut ca haiducul sã fie încoltit într-un târg aglomerat. Pe 1 aprilie 1935, în piata din Târgul Sulita (în judetul Botosani), vestitul bandit Gheorghe Coroi a fost în sfârsit prins de jandarmi​. Se pare cã în ziua respectivã, acesta coborâse din ascunzãtori pentru a se amesteca printre oamenii veniti la târg, probabil pentru a culege informatii sau provizii. Desi era deghizat (unele surse spun cã purta haine de tãran negustor de vite), norocul l-a pãrãsit: un jandarm vigilent l-ar fi recunoscut dupã o cicatrice si a dat alarma. În câteva clipe, zecile de jandarmi aflati pe urmele lui au tãbãrât asupra haiducului. Lupta a fost scurtã, Coroi fiind surprins si coplesit numeric. Astfel se încheia era aventurilor sale pe ulite si prin codri. Capturarea lui Gheorghe Coroi a fãcut vâlvã. Multimea prezentã la târg ar fi rãmas mai întâi mutã de uimire vãzând legenda vie încãtusatã, apoi unii ar fi aplaudat (în special negustorii pãgubiti de-a lungul timpului), în timp ce altii priveau îngândurati sau chiar cu milã. Pentru tãranii care îl considerau un fel de erou al lor, se spunea cã „din nou legea boiereascã a înfrânt dreptatea norodului”.

Legendarul haiduc în spatele gratiilor, devenit securist pe vremea comunistilor

TRANSFORMARE RADICALÃ…Ulterior, Gheorghe Coroi a fost judecat si condamnat pentru faptele sale, primind o pedeapsã grea. Anii au trecut, iar în umbra marelui rãzboi care avea sã izbucneascã (Al Doilea Rãzboi Mondial), numele lui a început sã se stingã din actualitate si sã intre încet în categoria povestilor de demult. Însã povestea vietii sale mai are o turnurã neasteptatã: supravietuind detentiei, dupã 1944, Coroi a fost eliberat sau recuperat de noul regim instaurat în România. Într-o rãsturnare ironicã de situatie, rebelul care sfidase autoritãtile a devenit el însusi autoritate, lucrând o perioadã ca ofiter în nou formata Securitate (politia politicã a regimului comunist)​. Nu se cunosc în detaliu împrejurãrile, poate noul regim a considerat utilã experienta lui de om al codrului si popularitatea de care se bucura printre tãrani, cooptându-l de partea sa, sau poate pur si simplu a decis sã-l supravegheze îndeaproape oferindu-i o slujbã internã. Cert este cã destinul lui Gheorghe Coroi, fostul haiduc al Moldovei interbelice, a fost plin de contraste pânã la capãt. Gheorghe Coroi a murit în anul 1979 la Bucuresti, departe de pãdurile care l-au ascuns odinioarã​. A pãrãsit aceastã lume discret, probabil ca un pensionar anonim. Dar, desi viata lui s-a stins modest, legenda lui a continuat sã trãiascã în amintirea colectivã.