AMINTIRI DUREROASE… Implicarea României în Primul Război Mondial a fost marcată de pierderi grele și de provocări imense, atât pe câmpul de luptă, cât și în gestionarea prizonierilor de război. După intrarea în război în august 1916, România a capturat mii de soldați inamici, în special austro-ungari și germani, care au fost internați în lagăre special organizate pe teritoriul său. În județul Vaslui, mai multe localități, precum Bârlad, Boțești, Bunești, Duda, Pâhnești și Huși, au găzduit lagăre de muncă și centre de detenție pentru prizonieri. Acești prizonieri au fost folosiți pentru muncă în agricultură, industrie sau infrastructură, fiind adesea supuși unor condiții grele de trai și alimentație precară. Deși regulamentele militare impuneau un tratament uman, realitatea din lagăre era marcată de lipsuri, boli și dificultăți administrative. Totodată, conflictele dintre populația locală și prizonieri au influențat situația acestora, în unele cazuri localnicii opunându-se sprijinirii internaților. Acest articol, bazat pe cercetările istoricului Dorin Dobrincu, oferă o imagine detaliată asupra lagărelor de prizonieri din județul Vaslui în perioada 1916-1918.
România a intrat în Primul Război Mondial la 27 august 1916, alăturându-se Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia) în urma unor negocieri intense și a promisiunilor teritoriale privind Transilvania, aflată sub stăpânirea Austro-Ungariei. Declanșarea ofensivei române în Transilvania a fost inițial un succes, dar lipsa coordonării cu aliații și contraofensiva Puterilor Centrale au dus la retragerea rapidă a trupelor române. Campania din 1916 a fost marcată de pierderi grele pentru România, culminând cu ocuparea Bucureștiului de către trupele germane, austro-ungare și bulgare la 6 decembrie. Guvernul și familia regală s-au retras în Moldova, unde au reorganizat armata cu ajutorul Misiunii Militare Franceze condusă de generalul Henri Berthelot. Anul 1917 a fost decisiv pentru supraviețuirea României în război. Armata Română, refăcută și reechipată, a reușit să obțină victorii importante la Mărăști, Mărășești și Oituz, oprind înaintarea inamică. Totuși, Revoluția Rusă și retragerea treptată a Rusiei din conflict au izolat România, forțînd-o să semneze armistițiul de la Focșani în decembrie 1917.
Context istoric
În perioada anilor 1916-1917, Armata Română a suferit pierderi semnificative pe câmpul de luptă, dar, totodată, a provocat daune considerabile adversarilor săi. Printre aceștia s-au numărat numeroși prizonieri de război, proveniți din armatele austro-ungare și germane, iar într-un număr mai mic, din rândul trupelor bulgare și otomane. Din motive politice și strategice, la fel ca și celelalte state beligerante, România a decis internarea unui număr semnificativ de civili aparținând Puterilor Centrale. De asemenea, au fost internați și cetățeni români considerați „nesiguri”, dintre care majoritatea erau etnici bulgari și turci din Dobrogea, cu precădere din Cadrilater. Documentele oficiale românești și străine, arhivele militare, rapoartele Crucii Roșii, precum și diverse jurnale și memorii constituie surse valoroase pentru reconstituirea situației acestor persoane. De asemenea, câteva lucrări de specialitate realizate în ultimele decenii au deschis noi perspective asupra acestui subiect.
Reglementări privind prizonierii de război
La 14/27 august 1916, odată cu intrarea țării în război, regele Ferdinand I a aprobat Regulamentul asupra prizonierilor de război, bazat pe prevederile Convenției de la Haga (1907), semnată de România în 1912. Prizonierii trebuiau tratați cu umanitate, fără a fi maltratați sau insultați. Tratamentul lor depindea de gradul militar, iar identificarea acestora se realiza prin declarațiile lor oficiale. Respectarea disciplinei era impusă conform regulilor militare românești, iar orice tentativă de evadare sau revoltă putea fi reprimată prin utilizarea armelor. După capturare, prizonierii erau privați de armament, documente militare și alte obiecte din categoria armelor, acestea fiind confiscate de statul român. Bunurile personale și banii rămâneau în posesia prizonierilor sau erau depozitate în vederea returnării la eliberare. Prizonierii erau interogați, iar identitatea lor era consemnată în registre speciale, alături de inventarul bunurilor confiscate.
Lagărele de muncă din județul Vaslui
Prizonierii erau direcționați spre lagăre special amenajate, amplasate în localități stabilite de Ministerul de Război. Aceste lagăre erau instalate în clădiri militare sau spații cu facilități sanitare adecvate. Un aspect esențial în stabilirea locațiilor era prevenirea evadării prizonierilor. În județul Vaslui, mai multe lagăre au fost utilizate pentru detenția și exploatarea forței de muncă a prizonierilor. Aceștia erau separați în funcție de gradul militar: ofițerii beneficiau de un regim mai lejer, fiind cazați separat de trupă, în timp ce soldații erau organizați în detașamente de muncă. Ofițerii primeau solde echivalente cu cele din Armata Română, iar trupă era utilizată la diverse activități economice. Prizonierii erau angajați în lucrări de infrastructură, agricultură și industrie. Mulți dintre ei au fost folosiți la reparații de drumuri, construcția de poduri, exploatarea forestieră și muncile agricole, mai ales în zone unde lipsea forța de muncă. Paza acestora era asigurată de unități militare special desemnate. Bolnavii și răniții care nu mai puteau participa la acțiuni militare erau repatriați, dacă semnau un angajament scris prin care se obligau să nu mai lupte împotriva României și aliaților săi. Bunurile și economiile prizonierilor decedați erau expediate familiilor prin intermediul Biroului de informații asupra prizonierilor de război.
Lagărul de prizonieri din Bârlad din Primul Război Mondial, cel mai mare din România
Lagărul de prizonieri din Bârlad a fost unul dintre cele mai importante centre de detenție din România în timpul Primului Război Mondial. Inițial organizat în cazarma Regimentului 2 Roșiori, lagărul a fost pregătit pentru aproximativ 80 de ofițeri și 2.500 de soldați, însă numărul prizonierilor a crescut rapid, ajungând la peste 3.000 în toamna anului 1916. La sosire, prizonierii erau percheziționați, dezinfectați, tunși și repartizați în barăci. Ofițerii erau cazați separat, iar soldații erau împărțiți pe naționalități, cu o atenție specială pentru cei de origine română, care beneficiau de un tratament diferit. Paza era strictă, fiind asigurată de regimentele locale, iar apelurile se făceau de mai multe ori pe zi și chiar noaptea. Încercările de evadare erau pedepsite sever, iar ordinele soldaților români trebuiau respectate fără ezitare. Viața de zi cu zi în lagăr era marcată de reguli clare: prizonierii se trezeau devreme, respectau un program strict de igienă, mâncau la ore fixe și participau la diverse activități, inclusiv munci fizice. Cei cu meserii utile, precum croitorii și cizmarii, lucrau în barăci separate. Hrana consta în pâine, legume uscate și alimente preparate în cele trei bucătării mari ale lagărului. Condițiile din lagăr au fost evaluate de observatori străini, care au considerat noua locație, mutată în ianuarie 1918, ca fiind bine organizată și întreținută. La începutul lunii aprilie 1918, în lagăr se aflau 3.090 de prizonieri, dintre care mulți lucrau în detașamente de muncă la Băcești, Zorleni și Albița. În total, lagărul a înregistrat 4.369 de prizonieri, dintre care 886 au murit, iar restul au fost repatriați, eliberați sau au evadat. După aprilie 1918, lagărul din Bârlad a fost folosit pentru prizonierii capturați de la ruși și pentru dezertori, marcând sfârșitul rolului său în gestionarea prizonierilor de război ai Puterilor Centrale.
În lagărul de internare de la Boțești, condițiile de trai erau dure. Prizonierii dormeau pe scânduri, fără saltele
Comuna Boțești, parte a fostului județ Fălciu (actualmente Vaslui), a găzduit un important centru de internare pentru prizonierii de război în timpul Primului Război Mondial. Acesta includea subcentrele din Gugești și Porcișeni și a funcționat în condiții dificile, datorită lipsurilor din acea perioadă, cât și problemele organizatorice. În martie 1917, în lagărul Boțești erau internați 348 de prizonieri, iar până în mai numărul acestora crescuse la 745, majoritatea austro-ungari și germani, alături de cîțiva turci. Condițiile de trai erau precare: prizonierii dormeau pe scânduri, fără saltele, iar hrana era insuficientă și de slabă calitate. Lipsa cărnii și utilizarea unor produse alterate, precum mazărea viermănoasă, au dus la malnutriție, în special în rândul celor care lucrau la pădure. Infirmeria funcționa în clădirea școlii și era relativ bine întreținută, însă nu toate cazurile medicale primeau tratamentul adecvat. Spre exemplu, un prizonier cu degerături netratate a fost neglijat timp de luni de zile, ajungând în stare critică. În ciuda încercărilor medicului lagărului de a justifica situația, intervenția unui alt medic a dus în cele din urmă la internarea pacientului într-un spital. Prizonierii erau folosiți și ca forță de muncă, iar în primăvara anului 1917 a fost înființată o fabrică de olărie la Boțești, pentru a valorifica priceperea unora dintre internați. Cu toate acestea, existau probleme administrative, inclusiv întârzieri la plata muncii prestate și nereguli în distribuirea fondurilor. În octombrie 1917, lagărul număra 662 de prizonieri, dintre care 437 erau austro-ungari, 126 germani, 84 bulgari și 15 turci. Meniul zilnic includea 500 de grame de pâine, varză, ceapă, roșii, ulei și zahăr, dar calitatea ingredientelor era adesea slabă. Bolnavii internați primeau un regim alimentar ceva mai bun, incluzând carne, lapte și cartofi. Până în februarie 1918, numărul internaților scăzuse la 358, iar la finalul războiului, lagărul avea 461 de persoane în evidență, dintre care 243 mai erau internate, în timp ce altele fuseseră eliberate sau evadaseră.
În lagărul de internare de la Bunești, foamea era generalizată și din cauza boicotului localnicilor
Comuna Bunești, parte a fostului județ Fălciu (actualmente Vaslui), a găzduit un centru de internare pentru prizonierii de război în timpul Primului Război Mondial. Condițiile de trai erau dificile, satul fiind sărac și lipsit de resurse, iar prizonierii au suferit din cauza frigului și a lipsei de combustibil în iarna 1916-1917. În martie 1917, la Bunești erau 221 de internați, dar numărul acestora a crescut rapid, ajungând la 850 în mai. Aceștia dormeau în casele țăranilor, pe scânduri acoperite cu paie, însă localnicii, instigați de preotul satului, s-au opus inițial să le ofere sprijin, refuzând să le vândă alimente. Situația a necesitat intervenția autorităților române, care au impus măsuri pentru aprovizionarea prizonierilor. Hrana era suficientă, dar nediversificată, incluzând pâine, fasole, ceapă, sare și ocazional carne. În primăvara anului 1917, 67 de prizonieri muriseră, majoritatea din cauza tifosului exantematic. Supraaglomerarea, lipsa varului pentru dezinfecție și igiena precară au contribuit la răspândirea bolilor. Deparazitarea a fost impusă atât prizonierilor, cât și populației locale, deși măsura a stârnit opoziție, mai ales în rândul femeilor. În toamna anului 1917, condițiile s-au îmbunătățit: spațiile de cazare au fost rearanjate, infirmeria a fost bine întreținută și igiena personală a devenit mai riguroasă, datorită existenței unei băi și a unui cuptor de deparazitare. Cu toate acestea, se resimțea teama de iarna care urma, deoarece rezervele de alimente și combustibil erau insuficiente. În februarie 1918, numărul internaților scăzuse la 274, iar spre sfârșitul războiului, în evidențele lagărului mai figurau doar 122 de persoane, dintre care 11 dispărute.
Centrele de internare din Duda și din Epureni, decimate de tifos
SUPRAAGLOMERATE…În perioada 1916-1918, satul Duda a găzduit un important centru de internare pentru prizonierii de război. Numărul internaților a crescut rapid, de la 292 în martie 1917 la 1.474 în mai, majoritatea austro-ungari, germani și turci. Condițiile erau dificile, iar mortalitatea ridicată, cu 119 decese doar în lunile decembrie 1917-februarie 1918. Hrana era sărăcăcioasă, constând în pâine, mămăligă, legume și cantități reduse de ulei și zahăr. Igiena era precară, iar cazarea sub standarde, din cauza aglomerării. Până în octombrie 1917, numărul deceselor ajunsese la 174, iar infirmeria era slab dotată. În februarie 1918, centrul mai avea 344 de internați, dintre care mulți erau detașați la muncă. Apropierea de Huși îngreuna aprovizionarea cu alimente, iar rațiile erau reduse. Spre sfârșitul războiului, Duda a devenit un centru de tranzit, atingând temporar 1.759 de internați, însă aceștia au fost treptat eliberați. La Epureni, în aprilie 1917, erau internați 882 de prizonieri, în principal austro-ungari și germani. Alimentele erau greu de procurat, iar prizonierii se plângeau de lipsa grăsimilor și a untului. Cu toate acestea, condițiile sanitare erau mai bune decât în alte centre, infirmeria fiind bine întreținută, iar o instalație de dușuri permitea îmbăierea zilnică a 80 de persoane. Comandantul centrului se implica activ în bunăstarea prizonierilor, iar raporturile elvețiene indicau un tratament decent.
La Huși era lagărul boierilor
LAGĂR LA DOMICILIU…La Huși erau internați doar prizonierii care își puteau susține financiar traiul. Aceștia trăiau în condiții mult mai bune, fiind cazați în case particulare și având libertatea de a circula între anumite ore. Ei luau masa în restaurantele orașului și nu sufereau de aceleași lipsuri ca internații din alte centre. Nemulțumirile prizonierilor din Huși erau legate de problemele de corespondență și de întârzierile în primirea banilor de la familii. În vara anului 1917, centrul a fost desființat, iar prizonierii au fost transferați în alte locații din Moldova.
Lagărul de la Pâhnești, cel mai izolat centru de detenție. Prizonierii nu aveau nici ceai
FĂRĂ CARNE DE PAȘTE...Pâhnești era un sat sărac și izolat, cu drumuri în stare proastă, ceea ce îngreuna aprovizionarea centrului de internare. În martie 1917, aici erau 341 de internați, iar în mai numărul lor crescuse la 465, majoritatea austro-ungari și germani. Internații se confruntau cu lipsuri majore, având dificultăți în achiziționarea alimentelor de la localnici. Timp de două săptămâni nu avuseseră ceai, iar carnea lipsea de la Paști. În plus, tifosul apăruse în sat, deși prizonierii nu fuseseră încă afectați. În toamna anului 1917, numărul internaților a ajuns la 831. Condițiile s-au îmbunătățit datorită unei gestionări mai eficiente a alimentelor, iar infirmeria era bine întreținută, având chiar și o baie improvizată. Cu toate acestea, existau multe plângeri despre tratamentul aplicat celor trimiși la muncă. Până în februarie 1918, centrul găzduia 372 de internați, iar condițiile erau considerate printre cele mai bune de către observatorii elvețieni. Comandantul, căpitanul Vernescu, era apreciat pentru organizare, iar facilitățile sanitare erau adecvate. Singura cerere a prizonierilor era să primească mai puțină mazăre și mai multă fasole. La sfârșitul războiului, centrul mai avea 262 de internați, care ulterior au fost transferați în alte locații.
Centrul Stroiești-Giurgești, destinat femeilor și copiilor
CHINUIȚI…La 5 mai 1917, centrele de la Stroiești și Giurgești găzduiau 660 de prizonieri austro-ungari și germani. La Giurgești se aflau mai multe femei cu copii mici, care trăiau în condiții precare, înghesuite în casele țăranilor și lipsite de îmbrăcăminte și produse esențiale pentru îngrijirea nou-născuților. Aceste femei erau afectate atât material, cât și psihologic, din cauza privațiunilor și distanței față de familiile lor. Hrana consta în mămăligă, fasole, orez, carne de oaie, ceapă, zahăr și ceai. Infirmeria avea opt bolnavi, însă nu existau pături, iar pacienții dormeau pe scânduri cu saltele de paie. Lipsa varului împiedica dezinfectarea locuințelor, iar centrul nu dispunea de un medic permanent, fiind vizitat doar de două-trei ori pe săptămână de doctorul de la Boțești. Totuși, centrul beneficia de sprijin religios, cu trei preoți catolici care au oficiat înmormântări și botezuri.
