FILE DE ISTORIE LOCALĂ… În tumultul celui de-Al Doilea Război Mondial, soarta a peste 100.000 de soldați români s-a schimbat dramatic odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei, la 23 august 1944. Capturați de Armata Roșie, acești oameni au fost deportați în lagărele sovietice, unde au trăit ani de umilință, foamete și muncă forțată. Printre ei s-a numărat și Alexandru Apostu, un soldat din Pogonești, județul Vaslui, care a petrecut 1.524 de zile în captivitate, muncind în condiții inumane în minele din Donbas. Din tranșeele frontului de Est, unde a fost rănit în timpul retragerii prin Basarabia, până în lagărul sovietic, unde a fost forțat să sape cărbune în subteran, viața lui a fost un șir de încercări cumplite. Lipsa hranei, gerul cumplit, boala și brutalitatea gardienilor au transformat lagărul într-un infern. În fiecare zi, colegi de suferință cădeau secerați de epuizare, iar ideea întoarcerii acasă părea un vis îndepărtat. După patru ani chinuitori, în 1948, a fost eliberat și s-a întors acasă, dar rănile trecutului nu s-au vindecat niciodată. Mărturia sa, publicată de istoricul Lucian-Valeriu Lefter, ne oferă o perspectivă cruntă asupra realității prizonierilor români din lagărele sovietice. Într-o lume unde amintirile se pierd odată cu cei care le-au trăit, mărturisirea sa a fost posibilă datorită învățătorului Dumitru Andrei, cel care l-a încurajat să-și împărtășească suferințele și să lase o mărturie vie pentru generațiile viitoare.
România a jucat un rol semnificativ în Al Doilea Război Mondial, intrând în conflict alături de Germania nazistă la 22 iunie 1941, în cadrul operațiunii Barbarossa. Motivația principală a fost recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, teritorii anexate de Uniunea Sovietică în iunie 1940. Armata Română a participat la luptele de pe Frontul de Est, în special la cucerirea Odessei, în bătălia de la Stalingrad (Cotul Donului), Sevastopol, Crimeea etc. Cu toate acestea, războiul a adus pierderi grele, iar eșecurile de pe front au creat nemulțumire în rândul populației și armatei. La 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei, în urma loviturii de stat orchestrate de Regele Mihai I, care a dus la arestarea mareșalului Ion Antonescu. Acest moment a marcat începutul unei noi etape a războiului pentru România, care s-a alăturat Aliaților și a contribuit la eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei și Cehoslovaciei. Însă această schimbare de tabără a avut și consecințe tragice: aproximativ 100.000 de soldați români au fost luați prizonieri de sovietici după întoarcerea armelor (23 august 1944), mulți dintre ei fiind deportați în lagărele din URSS, unde au îndurat ani de suferință. Printre aceștia se numără și eroul nostru, a cărui poveste o vom prezenta în cele ce urmează.
În slujba patriei
Articolul de față se bazează pe informațiile publicate de istoricul Lucian-Valeriu Lefter în materialul „1524 zile prizonier de război”, apărut în ultimul număr al revistei Prutul. Prin acest material detaliat, avem ocazia să descoperim povestea dramatică a soldatului Alexandru Apostu, un soldat din Pogonești, județul Vaslui, care a îndurat patru ani de prizonierat în Uniunea Sovietică, o soartă împărtășită de zeci de mii de militari români după întoarcerea armelor la 23 august 1944. Alexandru Apostu s-a născut pe 25 iulie 1922, în comuna Pogonești, județul Tutova (astăzi Vaslui). A urmat pregătirea premilitară între 1940 și 1943, iar pe 5 aprilie 1943 a fost încorporat în Regimentul 12 Dorobanți, ulterior transferat la Regimentul 12 Infanterie din Bârlad. Începând cu octombrie 1943, a fost trimis pe front, luptând în prima fază în ofensivă, apoi retrăgându-se alături de camarazii săi pe direcția Crimeea – Nikolaiev – Bug – Odessa – râul Nistru – sudul Basarabiei. În timpul acestor lupte crâncene, pe 14 aprilie 1944, a fost rănit în Basarabia, însă și-a continuat misiunea alături de unitatea sa. Totuși, după întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, la 24 august 1944, destinul său avea să ia o turnură dramatică: capturat de sovietici, a fost deportat într-un lagăr de prizonieri din URSS, unde a rămas timp de 1524 de zile, până la 25 octombrie 1948. După întoarcerea în țară, Alexandru Apostu a trăit o viață modestă în satul natal, dar lungă, aproape 95 de ani, purtând mereu cu el amintirile grele ale anilor petrecuți în captivitate. S-a stins din viață pe 24 ianuarie 2017, la Pogonești, lăsând în urmă o poveste dramatică, care se aseamănă cu povestea de viață a altor sute de mii de români ce au cunoscut lagărul sovietic.
În vâltoarea războiului
Alexandru Apostu a fost recrutat în armată la 5 aprilie 1943, fiind inițial repartizat la Regimentul 12 Dorobanți, apoi transferat ca pușcaș la Regimentul 12 Infanterie. După o perioadă petrecută în spatele frontului, în octombrie 1943 unitatea sa a fost trimisă pe câmpul de luptă. A participat la bătălii grele în Crimeea și Odessa, suferind pierderi masive. În decembrie 1943, în timpul minării peninsulei Kinburn, din 84 de soldați ai unității sale, doar 13 au supraviețuit. În martie-aprilie 1944, a fost prins în retragerea haotică a trupelor române, trecând prin ploi torențiale și viscol, adesea fără hrană și adăpost. Pe 14 aprilie, a fost rănit la picior și la mână, fiind evacuat și spitalizat timp de 80 de zile la Galați. Într-o scrisoare, povestea cum, în ciuda durerilor, gândul îi era la satul natal și la gospodăria lăsată în urmă. Revenit pe front în iulie 1944, Apostu a fost trimis în Basarabia, unde a participat la luptele de la Tătărăști, pe 23-24 august. Când frontul s-a prăbușit, a trăit panica încercuirii. A fost luat prizonier de sovietici, fiind unul dintre puținii supraviețuitori dintre consătenii săi. În toate aceste luni, scrisorile sale către familie trădau un dor puternic de casă și speranța că, într-o zi, va revedea locurile dragi.
Drumul spre lagăr. Alexandru Apostu picase prizonier
Alexandru Apostu a fost capturat pe 24 august 1944, împreună cu alți ostași români, și a început lungul drum spre lagăr, fără hrană sau apă timp de trei zile. Ajunși la destinație, prizonierii erau atât de numeroși încât nu mai încăpeau. Pe 28 august, au primit o primă rație de mâncare, o gamelă de grâu amestecat cu pământ, împărțită la patru oameni. Pe 1 septembrie au fost duși la Tiraspol, unde au fost ținuți într-o râpă împreună cu alți 10.000 de prizonieri. Hrana era insuficientă – doi pesmeți de 100 de grame pentru fiecare prizonier. Pe 4 septembrie, au fost îmbarcați în trenuri, fiind informați că vor merge la Odessa pentru a primi documente de repatriere. Însă călătoria, agonizantă, a durat șase zile, iar destinația finală a fost lagărul din Donbas. Apostu își amintea: „Și ne-au băgat câte 85 prizonieri în vagon. Eu am căzut într-un vagon de tablă, stăteam cu piele goală, numai în chiloți. Am ajuns flămânzi, fără apă, nebărbieriți, plini de mizerie, păduchi ca nisipu’ mării. Printre picioare eram carne vie”.
Lagărul din Donbas
Ajuns în lagărul nr. 280 din Donbas, Apostu descrie condițiile cumplite: „foamea, lipsa apei, mizeria, și păduchii care erau nelipsiți”. Inițial, a fost pus la săparea unor beciuri pentru depozitarea murăturilor. Din 23 septembrie însă, prizonierii au fost trimiși să lucreze în minele de cărbuni, unde condițiile erau inumane. Prima mină în care a fost trimis avea 90 de metri adâncime, iar apa curgea continuu, transformând munca într-un calvar. În cinci luni, dintr-un grup de 37 de prizonieri, doar 7 au supraviețuit. Ulterior, a fost mutat într-o mină mai adâncă, de 350 de metri, cu tuneluri ce se întindeau pe 7 kilometri. Hrana era insuficientă – varză murată, pesmeți și o pâine în care doar 20% era făină de grâu. Programul de lucru era epuizant, de la 7.00 dimineața până la 8.00 seara, cu doar două mese pe zi. În 1946, când a fost și foametea din România, a primit o rație redusă și mai mult, de doar 600 de grame de pâine și o supă slabă. În condițiile cumplite ale prizonieratului, munca istovitoare în mină devenise o rutină zilnică. Grupuri de 450 de prizonieri erau escortate la lucru, sub supravegherea atentă a santinelelor. La întoarcere, cei mai slabi și epuizați erau ajutați de camarazii lor, doi prizonieri improvizând un „scaun” cu mâinile pentru a-i sprijini. Mulți ajungeau direct la infirmerie, dar dacă nu aveau febră de cel puțin 37 de grade, erau considerați leneși și trimiși la închisoare.
În lagărele din Siberia au murit zeci de mii de români
În noiembrie 1946, în timpul schimbului de noapte, brigadierul rus le-a ordonat să ridice un „picior” de piatră pentru susținerea solului. Directorul sectorului, un rus cu un temperament violent, a început să înjure prizonierii și, considerând că nu muncesc destul, a aruncat o piatră mare în Alexandru Apostu. Când acesta a îndrăznit să-i răspundă, rusul a amenințat că va raporta incidentul la lagăr. Însă, surprinzător, a doua zi, s-a întors cu o atitudine schimbată. Le-a povestit prizonierilor că și el fusese deportat în Siberia de regimul stalinist și că acolo, într-un lagăr cu 10.000 de prizonieri români, aproape nimeni nu supraviețuise.
În frigul cumplit al iernii, la -42°C
În momentul capturării, în august 1944, vremea era caldă, dar odată cu venirea iernii, prizonierii au fost lăsați fără haine adecvate sau încălțăminte de iarnă. Pentru a se feri de frigul năprasnic, foloseau perne, una în față și una în spate, pe care le țineau reciproc. În lagăr nu aveau pături, iar hainele pe care le purtau ziua erau și singura lor pătură pe timpul nopții. Lipsa de igienă era cruntă, neavând nici măcar un prosop cu care să se șteargă după spălare. Această existență chinuitoare a durat 1524 de zile, adică 51 de luni. Iernile din 1944-1945 și 1947-1948 au fost deosebit de grele, cu temperaturi de până la -42°C: „Iar toți prizonierii nu aveam nimic de învelit. Te culcai cu haina cu care te îmbrăcai. Cu haine te învăleai. Când te spălai nu aveai cu ce te ștergi pe față. Atâta a fost viața noastră timp de 1524 zile, 51 luni de zile”. Pe lângă muncile epuizante, prizonierii erau supuși și propagandei sovietice. Mai mulți ofițeri sovietici au încercat să-i „lămurească” să îmbrățișeze ideologia comunistă, dar fără succes. Un maior invalid, care își pierduse mâna stângă în război, le-a promis că, dacă vor participa la lecțiile politice, vor fi eliberați în cel mult un an și jumătate. Astfel, lecțiile s-au ținut cu regularitate, iar prizonierii care răspundeau bine erau notați cu 5 – echivalentul notei 10 din România.
Dezumanizarea din lagăr. Povești cumplite
DECLARAȚII INCREDIBILE… Viața în lagăr a continuat cu aceeași lipsă de hrană și muncă epuizantă, dar frica se instala cel mai mult în zilele în care aveau loc accidente mortale. În iarna anului 1945, au fost ținuți în repaus timp de trei luni, însă în acel timp s-a acumulat un număr mare de morți în magazia lagărului. Când numărul cadavrelor a ajuns la 20, prizonierii au fost scoși afară, în ger de -38°C, și obligați să sape gropi în pământul înghețat. Santinelele îi loveau cu coada târnăcopului pentru a-i forța să sape mai repede, Apostu povestea: „Santinela care era cu noi ne-a luat la bătaie cu coada unui târnăcop, de s-a săturat de bătut și a pus pistolul pe pământ. Și a dat el de 3 ori în pământ și ne spunea: așa și noi să săpăm”. Seara, mașina cu morții a sosit, iar prizonierii au fost puși să-i îngroape. Gropile fiind prea mici, picioarele cadavrelor rămâneau afară. Comandantul le-a ordonat să le taie, dar aceștia au refuzat. În replică, a scos pistolul și a început să-i lovească, iar în final, el însuși a tăiat picioarele morților, punându-le separat în groapă: „Era în luna lui februarie și ne-a spus să luăm fiecare mortul și să-l punem într-o groapă, dar groapa era și scurtă și în față, picioarele mortului erau afara gropii. Și ne-au spus să tăiem picioarele. Noi nu am vrut. Și a pus pistolul în bandoner și ne-a luat la bătut cu coada târnăcopului. Care cădea jos, îl bătea și cu picioarele. Până la urmă, a tăiet santinela la toți morții picioarele, noi i-am pus în groapă, un picior la o coastă, un picior la cealaltă coastă”, a mai spus Apostu.
După 1524 de zile… libertate
LIBERAT DIN GULAG… În cele din urmă, în octombrie 1948, prizonierii români din lagărul Donbas au fost eliberați. Au fost urcați în trenuri, dintre care 11 vagoane erau pline cu bolnavi grav afectați de detenție – oameni cu capete sparte și membre mutilate. Ajunși în România, la Focșani, au fost încolonați câte 1000, iar activistul politic sovietic le-a ținut o cuvântare emoționantă, lăudându-i pentru ascultare și hărnicie. Alexandru Apostu s-a întors acasă pe 25 octombrie 1948, bolnav și epuizat. Recuperarea a fost dificilă și a necesitat cinci ani de tratament. Astfel s-a încheiat calvarul unui prizonier român în lagărele sovietice din Donbas, unde a muncit în minele de cărbuni, suferind frig, foamete și umilință, zi după zi, timp de peste patru ani.
