File de istorie locală: 1946-1947, anii în care oamenii mureau de foame în județul Vaslui

FOAMETEA… Iarna anilor 1946-1947 a adus cu ea nu doar gerul cumplit, ci și unul dintre cele mai negre episoade din istoria României – foametea devastatoare care a răpit mii de vieți. Oamenii, slăbiți și lipsiți de speranță, scormoneau pământul înghețat în căutarea unei fărâme de hrană, în timp ce familii întregi se stingeau sub povara lipsurilor. Statul, copleșit de criza economică și de seceta nemiloasă, nu a putut opri dezastrul. Strigătele de ajutor se pierdeau în vântul rece, iar moartea devenea o prezență cotidiană. Aceasta este povestea unui coșmar real, uitat de prea mulți…

În anul 1945, după 6 ani de groază, războiul se terminase, iar odată cu el Europa renăștea cu speranța unui nou viitor. Țările din Vest, devastate de război, erau ajutate de către S.U.A. pentru a se reconstrui și România a fost inclusă în planul Marshall, dar sovieticii ne-au interzis să luăm parte la planul de reconstrucție al țărilor europene. Pentru Occident, terminarea războiului a însemnat o bucurie enormă și totodată a însemnat un început nou cu mari speranțe pentru viitor. Nu putem spune același lucru despre românii ce au trăit în acea perioadă, care mai aveau să treacă prin multă durere, pentru că așa ne-a fost dat nouă. Anul 1946 se prezenta, din punct de vedere agricol, unul reușit, în luna iunie câmpurile se prezentau foarte bine iar oamenii sperau la recolte bogate. Însă o ploaie acidă a ars totul în cale, urmată de o secetă cruntă, iar tot pământul era pârjolit și lipsit de viață. Începe marea foamete, timp de doi ani sătenii nu au avut mâncare și au trăit la limita dintre viață și moarte după cum o să vedem. În acea perioadă, primar al comunei Albești era Constantin Armașu din Corni, care datorită vredniciei a reușit să amelioreze consecințele foametei pentru sătenii lui. 

Primarul salvator din comuna Albești

Armașu Constantin se naște la 3 septembrie 1903 într-o familie de țărani din satul Corni, comuna Albești, din părinții Armașu Gheorghe și Maranda. Constantin se naște, crește și trăiește în unul dintre cele mai zbuciumate secole din istorie, pe când avea 5 ani s-a petrecut răscoala țărănească din 1907 care a atins considerabil comunitatea din Corni. La scurt timp avea să înceapă Marele Război pentru întregirea neamului și a țării, unde Constantin pierde un frate. Gheorghe Armașu, fratele lui Constantin, a plătit prețul suprem pentru înfăptuirea cauzei naționale, căzând eroic pe câmpul de luptă împreună cu peste 100 de consăteni. Mai târziu avea să vină marea criză de la începutul anilor ’30, al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist. Constantin Armașu luptă timp de 4 ani în cel de-al Doilea Război Mondial, unde este numit administrator al companiei fiind considerat un om capabil. În august-septembrie ’44 este luat prizonier de către sovietici, în urma actului de la 23 august, fiind suit într-un tren de prizonieri și-a dat seama că destinația lor este lagărul. A sărit din tren în preajma orașului Bârlad și stă ascuns până când este ridicată sentința de dezertor. După terminarea războiului, este numit primar al comunei Albești prin decizia nr. 292 din 24 septembrie 1945 a Prefecturii Județului Fălciu; se înlocuia primarul Petru Mânja cu Armașu Constantin, ajutor de primar fiind numit Marin Pintilie. 

Primarul Albeștiului văzut prin ochii învățătoarei Lidia Zlatan 

MĂRTURII… Oamenii bătrâni din comună își aduc aminte cu drag de primarul ce i-a salvat de la moarte în anii foametei, dar mai ales își amintesc de caracterul lui curat și destoinicia de care dădea dovadă. Învățătoarea Zlatan Lidia din Corni-Albești povestește: „Costică Armașu a fost primar la comună. Îmi aduc aminte că domnul primar Armașu făcea vizite la oameni de sărbători și o dată a venit și la noi acasă. De Crăciun a venit, după, mama și tata au trebuit să întoarcă vizita, iar domnul Armașu a trimis răspuns prin cineva că părinții mei să meargă. Costică Armașu era un om foarte calculat, odată trecea pe drum și avea ceva într-o traistă și eu l-am întrebat «Ce ai bun acolo, domnule primar?», gura a fost cu mine toată viața și i-am zis «Dar nu-mi aduci și mie?». Avea bulbi de crini imperiali, iar peste câteva zile a venit și mi-a adus și mie, cum eram eu copilă. Era un om tare vorbăreț, cu toată lumea știa să vorbească”. 

Războiul lasă urme adânci 

SUFERINȚĂ… Constantin Armașu a preluat conducerea comunei într-o perioadă deosebit de grea, războiul provocase pierderi umane imense și pierderi materiale în august 1944, atunci când s-au purtat lupte în întregul județ. În septembrie 1945, imaginea satelor era una dezolantă, în jur de 150-200 de bărbați erau morți, dispăruți sau închiși în lagăre, casele și curțile erau răvășite de puhoaiele violente ale armatelor sovietice. La sfârșitul războiului, comuna era lipsită de bărbații care să muncească, câmpurile și pădurile erau pline cu material de război și mulți săteni au murit în accidente teribile. În jur de 12 copii au murit în explozii provocate de curiozitatea acestora, unul dintre ei a intrat într-un tanc unde a lovit cu securea un proiectil, părinții nu au avut ce îngropa… Alți doi copii din Gura Albești au scăpat un proiectil de brand pe o piatră, au murit instant, alți trei copii au aruncat un proiectil de brand în aer, iar acesta a explodat la impactul cu pământul, doi dintre aceștia au murit, iar un altul a trăit toată viața cu schije în corp.

O comună devastată de război și foamete

După trecerea războiului, sătenii au fost obligați să îngroape morții care erau întinși peste tot, pe dealuri și prin râpi, în păduri și pe câmpuri, în grădini și beciuri. Armamentul abandonat a fost adunat de către armată, drumul Târzii-Crasna era minat, inclusiv câmpurile, drumul Albești-Rediu-Tâlhărești era minat de asemenea. Exista atât de multă muniție abandonată încât a durat trei ani pentru curățarea comunei; în primăvara anului 1947, armata rechiziționa animalele de tracțiune ale sătenilor pentru a căra muniția. Aproape fiecare curte avea pe cineva pierdut, mort sau dispărut pe front, foarte mulți copii au rămas orfani, iar muncile câmpului trebuiau făcute. Foametea din anii ’46-’47 a fost provocată de mai mulți factori decisivi, atât de factorii naturali: seceta, cât și de factorii umani: colectivizarea, rechiziționarea alimentelor și politicile agrare ineficiente. Locuitorii comunei își aduc aminte că în acea perioadă nu a mai plouat timp de doi ani, precipitațiile din ’46-’47 au fost extrem de mici, ceea ce a provocat o secetă cumplită. Pământurile erau pârjolite de soare, iar în iulie 1946 o ploaie acidă arde toate recoltele, în toamnă nu se cultivă nici măcar echivalentul seminței plantate. În aprilie 1946, jandarmii constată nemulțumiri printre populația comunei Albești în legătură cu lipsa cerealelor și a nutrețului pentru animale, scumpirea alimentelor fiind un alt motiv de nemulțumire. 

Cantina școlii – un colț de speranță pentru copii

Apărarea Patriotică Fălciu, filiala Corni înființează pe 15 iulie 1946 un cămin de zi la școala din satul Corni, unde erau îngrijiți 20 de copii orfani și proveniți din familii sărace. Numărul copiilor crește la 35 iar căminul devine cantină, unde copiii erau hrăniți dimineața și seara cu lapte și pâine, iar la prânz primeau o masă gătită. Porțiile primite erau infime, iar starea copiilor era una precară. În sat exista și un dispensar care oferea consultații săracilor și se îngrijea de copii. Bătrânii din satul Corni își aduc aminte de vizitele dese ale primarului Armașu pe care le făcea în timpul împărțirii mâncării către copiii, pentru a se înfăptui corect, doamna Zlatan Lidia își reamintește acele momente: „După un timp s-a făcut cantină la școală și ne dădea o cană de ceai cu o felie de pâine. Asta era mâncarea noastră toată ziua. După școală erau puse bănci și învățătorii făceau mâncare. Dădeau la oameni mâncare, venea fiecare cu câte un castron, le punea câte un polonic de zeamă lungă și o bucățică de mămăligă. Era unul Gheorghe Cucu și venea la domnul Armașu «Domnule, mai dați-mi o bucată de pâine», dar îi dădea doar câte un castron de borș“ (Ștefan Plugaru- Marea foamete din Huși și satele județului Fălciu 1946-1947). 

Cantinele, asaltate de săteni

La 1 noiembrie 1946, în satul Corni-Albești se înființează și o cantină de tip C.A.R.S. (Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase) numită „Ajutorul Săracului”, unde erau hrănite un număr de 50 persoane. Aceștia primeau un meniu săptămânal ce consta într-o ciorbă de fasole de 3 ori pe zi. Activitatea cantinei a început abia la data de 20 ianuarie 1947, din lipsa alimentelor care erau trimise de la Huși. Numărul persoanelor hrănite a fost suplimentat cu încă 50, dar în sat erau în jur de 200 copii și săraci care asaltau cantina cu speranța de a primi ceva. Numărul a fost suplimentat din nou la 150 de persoane, chiar și cu această suplimentare era nevoie de intervenția jandarmilor pentru a păstra ordinea. Din cei 150 de oameni hrăniți, 75 erau copii și 75 erau adulți (invalizi, văduve și femei ce alăptau). Meniul cantinei era următorul: Meniul consta din o masă pe zi, formată din ciorbă de fasole, servită de trei ori pe săptămână, ciorbă de cartofi (două zile) și ciorbă de carne (tot de două ori) cu mămăligă. Rația per persoana era alcătuită din 100 gr. făină porumb, 100 gr. cartofi, 100 gr. carne, 50 gr. zarzavat, 20 gr. ceapă, 5 gr. ulei, 50 kg. lemne. Porțiile nu îi săturau pe oameni, dar nici nu îi lăsau să moară de foame. Un sătean din Corni își amintește de acele momente: „În timpul foametei era sărăcie mare și mergeam la școală și ne dădeau câte oleacă de mâncare, îmi dădea să aduc și la fratele mai mic de acasă, dar ce să aduc, până acasă terminam bucata de pâine. Ne duceam la rîșniță cu grâu și făceam ceva făină”. 

Copiii mor de foame

Situația se prezenta a fi una cu efecte dezastruoase în lipsa unor acțiuni imediate de ameliorare a pierderilor. În septembrie 1946 se înființează Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (C.A.R.S.), aceștia iau decizia de a strămuta copiii din familiile cele mai afectate de foamete în alte zone din vest neafectate de urgie: Sibiu, Mureș, Tg. Mureș etc. Copiii ce urmau să fie evacuați au fost aleși de autoritățile locale, Constantin Armașu trimite în octombrie o listă cu 18 copii din întreaga comună. Mai târziu aveau să plece un număr mult mai mare de evacuați. Foametea nu era un necaz îndestulător pentru anumiți sărmani, care au trăit cele mai zdrobitoare lovituri din partea vieții. Este vorba despre femeia Catinca Spânache, văduvă de război cu cinci copii, căreia la începutul anului 1946 îi arde casa. Primarul Armașu, împreună cu oamenii de bine ai comunei preiau inițiativa și construiesc o nouă locuință pentru familia grea încercată. S-a deschis o colectă unde oamenii din sat au donat materiale, bani și alte bunuri. 

Cantina s-a înființat în localul primăriei

În satul Albești se înființează o cantină care asigura hrana zilnică a 200 de oameni, aceasta s-a înființat după ce un grup de săteni au înaintat un memoriu către autoritățile județului Fălciu în care prezentau situația cumplită în care se aflau: În urma memoriului membrilor Căminului Cultural „Constantin Holban” din Albești și a pichetului din fața Prefecturii Fălciu făcut de sătenii din comuna Albești, Serviciul Sanitar al județului Fălciu reacționează imediat în urma protestului și cere directorului școlii din Albești, Dumitru Teletin, acordarea unei săli de clase pentru deschiderea unei cantine. Profesorii școlii au refuzat să renunțe la sala de cursuri, iar cantina a fost înființată în clădirea primăriei care avea două camere neîncăpătoare, practic primarul C. Armașu a cedat clădirea primăriei pentru a se putea înființa cantina. Însă, cantina a primit alimente abia în ianuarie 1947, iar în mai 1947 s-a înființat o a doua cantină ce era aprovizionată cu alimente provenite de la asociația suedeză „Salvați copiii”, primind denumirea de cantină suedeză. Această cantină hrănea un număr de 200 copii. Totodată, în ciuda greutăților din acei ani, primarul Armașu mobilizează bărbații din Albești în vara lui 1946 pentru reparația bisericii din satul Albești ce suferise daune considerabile în urma cutremurului din 1940.

Calvarul anilor de suferință, mugurii copacilor erau hrana copiilor 

CUȚITUL A AJUNS LA OS… Memoriul și pichetul albeștenilor din decembrie 1946: „Subsemnații delegați ai Căminului Cultural Constantin Holban din satul și comuna Albești, Județul Fălciu, avem onoarea a vă raporta și a vă aduce la cunoștință, următoarele stări de lucruri și situații disperate, din satul nostru, cu rugămintea să binevoiți a ne da cu un ceas mai devreme mâna de ajutor și tot ce vă stă în putință, în situația dvs. cu răspunderea în calitate de conducător al județului. Suntem un sat de oameni liniștiți și supuși la orișice. Suntem aproape de calea ferată, nod principal de circulație în Moldova, stația Crasna. Din 1940 am fost, putem să spunem, cel dintâi sat și comună care am început calvarul, anilor de suferință. Toate armatele în înaintarea cât și în retragere care au trecut prin partea locului au poposit în satul nostru zi de zi, storcând din gospodăriile și trupurile noastre ultima sursă materială, cât și ultima picătură de vlagă a trupurilor noastre de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân. Astăzi nu putem să mai garantăm pentru mâine conștiința noastră, cuțitul a ajuns la os și acum merge vârtos prin măduva tuturor celor și cât de curând trebuie să ajungă la inimă. Copiii cei mici nu au ce suge de la pieptul mamei lor, căci sunt istovite și lehămisite de foamete. Copiii cei mai mărișori s-au mai luat cu vitele la păscut, cu vitele la pădure în timpul din urmă, până a nu cădea zăpada pe unde mai mestecau și ei muguri de copac pentru a astâmpăra foamea până diseară, când va veni acasă și atunci să nu găsească pe fund de mămăligă, ci numai zeama de varză, care se va termina și aceea într-o zi, căci sfecla furajeră de mult s-a terminat. Flăcăii și însurățeii, datorită tinereții și vigoarei ce o au cu dor de viață, își mai duc zilele pe neobservate cu munca la C.F.R. și la pădurea din apropierea satului. Cât privește în general, gospodăriile grele compuse din câte 7, 8, 9 sau 10 persoane fără niciun venit și produs alimentar din vara aceasta o duc în cea mai neagră mizerie a foamei, care nu se poate descrie. De bătrâni și bătrâne nu mai vorbim, sunt uitați de Dumnezeu cât și de ceilalți. În general, de la tânăr la bătrân îi vezi cu fața suptă și trasă, de se văd urmele măselelor și a dinților. Ochii lor sclipesc a turbare și li s-au mărit afundându-se spre creier, părul li s-a rărit pe cap. Trupul lor a devenit ca o cobiliță uscată și încovoiată. Îi întâlnești pe acest ger năprasnic cu lacrimile înghețate pe ochi, plângând și suspinând cu ochii către cer, cu nădejdea în cel de sus, căci atât le-a mai rămas. Sătenii și sătencele cu copiii lor din satul nostru pier de foame, nu au ce mânca, nu găsesc să cumpere, nu li se dă voie să aducă de acolo unde este belșug, majoritatea dezbrăcați și desculți și fără bani”.

Trenurile foamei, în căutarea salvării

Foarte mulți locuitori ai comunei mergeau spre alte zone ale țării, în special Oltenia, pentru a cumpăra cereale. Totuși, aceste călătorii au fost descurajate de către autorități: într-o adresă a Preturii Plășii Vutcani din 13 ianuarie 1947, se cerea luare de măsuri imediate pentru a opri locuitorii satelor din a mai călători cu trenul în alte regiuni. Se cerea către autorități de a informa pe locuitori că biletele de tren se pot cumpăra doar cu un certificat de călătorie de la postul de jandarmi. Totodată, cetățenilor li se comunica că aceste călătorii cu trenul erau atât periculoase cât și foarte scumpe. Foamea însă nu ținea cont de aceste restricții, iar oamenii mergeau în număr tot mai mare spre Oltenia, unde ofereau la schimb obiecte pentru cantități neînsemnate de porumb sau alte cereale. Locuitorii comunei își amintesc: „Muream de foamete, dormeam pe prispă, venea bietul tata și dormeam toți pe prispă, cîți eram, 7. Am dus-o greu, am prins foametea, tata s-a dus cu trenul și a adus pâine din Oltenia. Noi ne urcam în pod și căutam câte un grăunte să mâncăm sau mâncam sâmburi de foame. A murit multă lume de foamete atunci, de prin sat de aici a lui Onilă și mulți copii au fost duși să nu moară. Mergea lumea cu trenul să aducă grăunțe de prin alte părți, trenul foamei îi spunea. A adus tata grăunțe și le mâncam măcinate, cum erau. A fost foarte greu, a mai fost pe atunci și un cutremur, făceam mămăligă în grădină de frică să nu se dărâme casa pe noi, uite așa se mișca lampa în casă”. Trenurile cu care mergeau sătenii în Oltenia pentru a cumpăra cereale erau denumite „Trenurile foamei”. O să expun o întâmplare care a avut loc la Crasna: „Nu mai avea nimeni rezerve de alimente decât cei care aveau hambarele mari. Trecuse frontul, iar rușii rămași după trecerea lui au golit hambarele și ocoalele oamenilor. În acea împrejurare, a strâns mama din casă toate lucrurile care se puteau vinde: covoare, cuverturi, țesături, cusături, haine și le-a dat lui tata care a plecat în Oltenia după produse cu Trenul Foametea. Când s-a întors, trenul din Oltenia a fost prădat la Crasna, au tăbărât hoții în gara Crasna. A venit fără niciun bob acasă, a intrat tata pe ușă, el era un bărbat puternic, ne-a dat vestea plângând și zicea «N-am adus niciun bob»“.

O comună greu încercată

Așadar, anii foametei au încercat greu comuna Albești, suferințele populației au fost nemărginite, iar rănile provocate de război au fost accentuate de situația secetei. Primarul Armașu s-a dovedit a fi un lider local foarte capabil, care a reușit să salveze un număr foarte mare de oameni prin dârzenia lui față de situația prezentată. Acesta a căutat neîncetat surse de cereale pe care să le împartă sătenilor, a trimis nenumărate scrisori către autoritățile statului și reușea să aducă în sat cantități însemnate de alimente pe care le împărțea înfometaților. Documentele de arhivă, articolele din presa vremii și mărturiile oamenilor demonstrează destoinicia primarului care s-a luptat cu vitregia vremurilor și nu a acceptat compromisuri. Există mărturii în arhive despre situația satelor vecine și a numărului de morți declarați, despre comuna Albești nu am găsit astfel de documente. La Târzii și Vutcani se găseau oameni morți pe câmpuri și lângă păduri, la Albești, s-a evitat acest lucru printr-o conducere vrednică. Totodată, primarul primea acasă pe toți vânzătorii ambulanți, toți cei care erau cu treabă în comună, găseau loc de odihnă în casa acestuia. (Ștefan Plugaru- Marea foamete din Huși și satele județului Fălciu 1946-1947).