Alexandru Ioan Cuza este fãrã tãgadã fiu al judetului Vaslui. Existã doar o controversã privind locul nasterii sale: la Husi, la Bârlad sau Barbosi

Unirea Principatelor Române – Temelia României moderne

MISTER…Pe 24 ianuarie 2025, românii sãrbãtoresc 166 de ani de la Unirea Principatelor Române. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei si Tãrii Românesti a reprezentat împlinirea idealurilor unioniste, nãscute încã din perioada Revolutiei de la 1848, cât si datoritã eforturilor fruntasilor vremii. Desi locul nasterii lui Cuza este disputat între Bârlad, Husi si Bãrbosi, acesta rãmâne una dintre cele mai emblematice personalitãti ale judetului nostru. Reformele sale în domeniile agrar, administrativ si educational au modernizat România, punând bazele dezvoltãrii ulterioare. Mosia de la Bãrbosi, loc de odihnã si reflectie pentru domnitor, rãmâne o mãrturie a legãturii sale neîntrerupte cu aceste locuri unde a copilãrit.

Unirea Principatelor Române (Mica Unire) a fost un moment deosebit de important în istoria nationalã, care a pus bazele statului modern român. A fost un act de vointã nationalã, realizat prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn atât în Moldova, cât si în Tara Româneascã. A fost rezultatul unui lung proces istoric si politic. Ideea unirii celor douã principate românesti a fost conturatã de-a lungul secolelor XVIII-XIX, pornind de la constiinta unitãtii de neam si limbã.

Evolutia ideii de unire

Secolul al XIX-lea a fost marcat de schimbãri sociale si economice care au favorizat aspiratiile unioniste. Rãscoala lui Tudor Vladimirescu (1821) si Tratatul de la Adrianopole (1829) au accelerat trecerea de la feudalism la modernizare si au consolidat dorinta unei tãri unite. Totodatã, activitatea culturalã intensã, reflectatã în aparitia unor publicatii precum Albina Româneascã, Dacia Literarã si Pruncul Român, a contribuit la trezirea constiintei nationale. Revolutia de la 1848 a reprezentat un punct de cotiturã, când românii au cerut unirea Moldovei cu Tara Româneascã, atrãgând sprijin international pentru cauza lor. Dupã revolutie, fruntasii români au continuat sã militeze pentru unire pe plan extern.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

Dupã Rãzboiul Crimeii (1853-1856), Conventia de la Paris (1858) a stabilit un cadru juridic care prevedea organizarea separatã a celor douã principate. Românii au exploatat abil prevederile acestei conventii, iar pe 5/24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn si în Tara Româneascã, dupã ce fusese ales si în Moldova la 5 ianuarie. Dubla alegere a fost un act de vointã nationalã, sprijinit de o mobilizare popularã, care a demonstrat unitatea si determinarea românilor de a fi uniti sub un singur domn si sub o singurã tarã. Unirea celor douã principate a fost recunoscut ulterior de Marile Puteri, iar Alexandru Ioan Cuza a initiat o serie de reforme care au modernizat statul român.

Primul domn al României

Desi ziua de 24 ianuarie este dedicatã unirii principatelor, noi vom privi si la persoana lui Alexandru Ioan Cuza, nãscut în judetul Vaslui. De-a lungul anilor s-a conturat o dezbatere în contradictoriu cu privire la locul nasterii primului domn al României. Pe de o parte avem cercetãtorii care sustin cã domnul s-a nãscut la Bârlad, iar pe de altã parte sunt cercetãtorii care sustin nasterea lui la Husi/Bãrbosi. Controversa asupra locului natal al domnitorului Alexandru Ioan Cuza persistã de peste un secol, existând incertitudini între trei localitãti: Bârlad, Husi si Bãrbosi. De-a lungul timpului, istorici importanti au analizat documentele vremii pentru a determina cu exactitate locul nasterii. Documente confiscate în urma detronãrii lui Cuza în 1866 au devenit accesibile publicului abia în 1928, iar alte acte importante, precum diploma de bacalaureat emisã la Paris si actul de deces din Germania, au fost publicate în 1970 de istoricul C.C. Giurescu, indicând Bârladul ca loc de nastere. În 1940, istoricul Lucia Bors a sustinut ideea cã Husi ar fi orasul natal al domnitorului, iar Nicolae Iorga a sprijinit oficial includerea casei familiei Cuza din Husi pe lista monumentelor istorice. Tatãl domnitorului Alexandru Ioan Cuza, postelnicul Ioan Cuza, detinea mosii în zona Husilor, fiind ispravnic în mai multe judete. Mama sa, Soltana Cuza, provenea dintr-o familie înstãritã, cu mosii în Bârlad, unde sunt înmormântati si patru veri ai domnului. Alexandru Ioan Cuza si-a petrecut copilãria la mosia Bãrbosi, lângã Husi, loc unde cel mai probabil s-a si nãscut.

Reformele lui Cuza

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au reprezentat fundamentul modernizãrii României în perioada 1859-1866. Printre cele mai importante realizãri ale domniei sale se numãrã recunoasterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si a primului guvern unitar, precum si adoptarea unor reforme importante: reforma electoralã, secularizarea averilor mãnãstiresti, reforma agrarã si reforma educationalã. Cuza a avut o misiune dificilã. Reforma agrarã din 1862 a fost una dintre cele mai semnificative mãsuri, desi a întâmpinat rezistentã din partea conservatorilor care doreau sã-si mentinã privilegiile. Secularizarea averilor mãnãstiresti a contribuit la cresterea resurselor statului, consolidând astfel puterea acestuia. Un alt pas important a fost modernizarea infrastructurii. În 1865, s-a semnat concesiunea pentru construirea cãii ferate Bucuresti-Giurgiu, iar constructia a 19 poduri metalice a fost contractatã unei case engleze. De asemenea, s-a implementat o reformã fiscalã în 1861, introducând impozite funciare si contributii pentru infrastructurã, ceea ce a permis dezvoltarea economicã a tãrii. Un aspect important l-a constituit promovarea educatiei prin reforma învãtãmântului, care a dus la crearea unui sistem educational modern. Rãspândirea „luminii” în rândul copiilor a fost posibilã datoritã legii instructiunii publice din 1864, adoptatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a facilitat înfiintarea scolilor într-un ritm accelerat, construirea localurilor necesare desfãsurãrii învãtãmântului, angajarea învãtãtorilor, dotarea cu mobilier si material didactic corespunzãtor, asigurarea manualelor scolare pentru copii si garantarea gratuitãtii învãtãmântului. Prin aceste reforme, Cuza a pus bazele unui stat functional, cu institutii moderne si mecanisme economice care au permis României sã facã un salt semnificativ spre modernitate. Chiar dacã domnia sa a fost scurtã, abdicând în 1866, mostenirea sa reformatoare a influentat decisiv evolutia ulterioarã a României.

Domnul Cuza la mosia Barbosi (astãzi comuna Hoceni, jud. Vaslui)

„În cel dintâiu an al domniei, cam prin luna Maiu sau Iunie, Vodã s-a dus sã se odihneascã si el câteva zile la mosia Bãrbosi din judetul Fãlciu ( zona Husi, de la Drânceni pânã la Fãlciu si Murgeni)”, iatã o dovadã scrisã a faptului cã pentru Domnitorul Cuza, mosia de la Barbosi este acasã. Era locul sãu de nastere, desi realitatea ne spune cã s-ar fi nãscut în Husi pe strada Cuza-Vodã, si al copilãriei si tinea ca aproape în fiecare an sã-l viziteze si chiar sã lase câte un suspin pe sub nucul bãtrân din mijlocul curtii, a cãrui coajã a pãstrat pânã la 1920, sãpate cu briceagul de însãsi mâna copilului, mai târziu domn, numele atât de scump tuturor Românilor: «A. I. C.». Tiganii din satul Tãetura, departe cam la trei km de fosta curte boiereascã a Cuzestilor de la Bãrbosi, pãstreazã si astãzi multe din amintirile Domnului. Sunt glume si fapte care au trecut din gura tiganilor robi, cu însãrcinãri de feciori si bucãtari, în legenda si povestile cetãtenilor de astãzi liberi, nepoti si fii, chiar de ai fostilor dregãtori în serbia neamului tigãnesc. Satul Tãetura, asternut pe coastã si alcãtuit din câteva bordee la marginea pãdurii, ne aratã cã oamenii cari s-au asezat aici, n-au fost solicitati de niciun interes, ci numai aruncati din mila lui Dumnezeu si vointa unui om, care le-a spus: «Odatã cu slobozenia vã dãruiesc si locuri de bordeie în poiana din coasta Tãeturii».

Mãrturii despre drumul lui Cuza

DOVEZI… Cine trece prin fata satului Tãetura, simte o strângere de inimã când intrã pe «soseaua Domnului», un drum de o frumusete si astãzi rãpitoare. Cum pãrãsesti drumul care duce de la Oltenesti la Deleni si ocolesti putin dealul dinspre Bãrbosi, îti apare înainte o cale asa de dreaptã si asa de frumos umbritã deoparte si de alta de fagi, carpeni si stejari de-a lungul ei, încât, la o distantã de cel mult doi kilometri, dacã n-ai vedea lumina razelor de soare, ai avea impresia cã mergi spre inima pãmântului. Frumusetea acestei cãi domnesti se pãstreazã si astãzi, iar caldarâmul din piatrã, îngrijit asezat între douã rânduri de pomi cu crengile împreunate, parcã îti aminteste cã acest drum a fost menit de Dumnezeu pentru linistea si odihna unui om chemat la destinele unui popor viteaz. Ici-colo, teii sunt presãrati în mod natural, iar rãchitele îsi întind pletele lungi, gâdilându-i plãcut pe trecãtori. Câte un cerc de luminã strãbate stingher printre ciresi, carpeni si stejari.

Judetul Vaslui, loc de odihnã pentru Cuza Vodã

CONASUL ALECU… „Când pãsesti pentru prima oarã pe aceastã cale fermecatã, chiar dacã n-ai sti cã odinioarã s-a plimbat aici Domnitorul Cuza, frumusetea locului, crengile care se împletesc deasupra drumului, surâsul unui izvor cu apã limpede ce pare cã tîsneste din umbra pãmântului si tãcerea pãdurii însirate de-a lungul drumului într-o liniste atemporalã, te fac parcã sã auzi un glas care îti aminteste de primul domn al neamului românesc. Într-una din zilele primului an de domnie, Cuza-Vodã, cunoscut printre localnicii din Bãrbosi si ca „conasul Alecu”, dupã ce se plimbã între orele cinci si sase dimineata cam trei sferturi de orã pe drumul din vale, se întoarse grãbit la grajd si îi ordonã lui Ion Afurisitu, un tigan de o fortã impresionantã, sã-i pregãteascã calul favorit la cãrutã. Cu sigurantã, Vodã dorea sã-si inspecteze mosia, care în acel an se arãta mai roditoare ca oricând. De altfel, mosia lui se întindea de la malul Prutului si pânã în judetul Vaslui (judetul de atunci, fiindcã actualul judet era compus din judetele Fãlciu, Tutova si Vaslui). Peste câteva clipe, cãruta era pregãtitã la scarã. Alexandru Cuza purta o tunicã împodobitã cu insignele domnesti si niste pantaloni negri, mai simpli, cum ar spune românul. Se gândi sã-si ia si un suman, pentru cã vremea era mai mult înnoratã, si stia cã sumanul e util în orice anotimp”, stã scris într-un articol din revista Convorbiri Literare din anul 1939.

Întâlnirea cu mos Gheorge Damian, un fel de mos Ioan Roatã al Vasluiului

SÃ TRÃIESTI, MÃRIA TA… Iatã ce mai scria în revista Convorbiri Literare despre acel moment: „Domnitorul se asezã în fundul cãrutei pe un scaun din fân proaspãt cosit, acoperit cu un mic covor tãrãnesc. Afurisitu se ghemui pe o scândurã asezatã cu capetele pe marginile cosului cãrutei, iar când totul fu gata, dãdu semnalul de plecare. Calul domnitorului, Pântãnogul – numit astfel din cauza unei pete albe sub coapsa dreaptã -, se avântã, urmând directia din hãturi si îndemnul lui Afurisitu. Pântãnogul, un cal nu prea mare, era totusi deosebit de ceilalti, cu atâta inimã si pricepere în pãstrarea echilibrului, încât domnitorul era convins cã ar putea transporta o farfurie de lapte fãrã sã se verse. Ajuns în satul Bagãu, un cãtun de cinci case între Oltenesti si Bãrbosi, gospodarii se pregãteau sã plece la bisericã în satul vecin. Domnitorul le urã ca în alte vremuri: „bunã dimineata”. Tãranii, doi mai tineri si doi mai bãtrâni, îl recunoscurã si boier, si domn, dar, neîncrezãtori, rãspunserã cu voce tremuratã: „Sãru-mâna, coane Alecule!”. Pântãnogul se opri, iar unul dintre tãrani, Gheorghe Damian, care fusese mai apropiat de treburile mosiei lui Vodã, se apropie de cãrutã, îngenunche lângã roatã, sãrutã covorul pe care sedea domnitorul, apoi mâna sa dreaptã. Miscat de bucurie, mos Gheorghe Damian, cu ochii înlãcrimati, strigã: „Sã trãiesti, Mãria Ta!”. Vodã, la rândul sãu emotionat de dragostea sincerã a tãranilor, vorbi cu ei ca si cum ar fi fost tânãrul Alecu de acum 8-10 ani, când vizita mosia si trãia fãrã alte griji decât cele ale câmpului si ale unui soldat devotat tãrii sale. Dupã ce chibzui cã Pântãnogul s-a odihnit destul, îsi luã rãmas bun de la tãrani si, simtindu-se legat de acesti oameni, dãdu semn lui Afurisitu sã porneascã din nou”.