Un Crăciun tragic la Bârlad, în anul 1916

ALTFEL DE SĂRBĂTORI… În decembrie 1916, România traversa un capitol tragic al istoriei sale. Drumurile spre Moldova erau o scenă a disperării: oameni fugind cu ce aveau la îndemână, alături de animale și care încărcate cu bagaje, trenuri blocate, frig năprasnic și lipsuri de tot felul. Ajunși la Bârlad, refugiații au găsit un oraș suprapopulat, unde resursele limitate și condițiile insalubre au transformat sărbătorile de Crăciun într-o luptă pentru supraviețuire.

În decembrie 1916, România trăia unul dintre cele mai dramatice momente din istoria sa. După intrarea în Primul Război Mondial, avansul rapid al trupelor germane și austro-ungare a forțat retragerea Armatei Române și evacuarea populației din sudul țării. Capitala fusese pierdută, iar o mare parte din Muntenia se afla sub ocupație. În acest context sumbru, Bârladul, un oraș din Moldova, a devenit un refugiu improvizat pentru sute de mii de oameni care fugeau din calea războiului. Perioada retragerii a provocat moartea a peste 250.000 de oameni. Frigul cumplit al iernii, lipsa hranei și a medicamentelor, aglomerația sufocantă și moartea care pândea la fiecare colț au transformat sărbătorile de Crăciun într-o luptă pentru supraviețuire. Cu toate acestea, în mijlocul acestor încercări, s-au găsit gesturi de solidaritate și momente de credință care au oferit o rază de lumină celor aflați în nevoie. Articolul de față explorează povestea Crăciunului petrecut la Bârlad în timpul Primului Război Mondial, surprinzând suferințele celor ce s-au refugiat aici:

“Amărâte suflete, ce-ați ales voi din Crăciunul d’atunci!”

RETRAGEREA ÎN MOLDOVA... „Când am primit ordinul să evacuăm Bucureștii, am încărcat în care cu boi tot calabalâcul serviciului și am luat-o spre Urziceni. Vremea rea și moralul și mai rău. Două zile, cât am făcut pân’ acolo, ne-au ajuns și ne-au întrecut: automobile cu militari și civili, cupeuri cu muscali pe capră, goniți și ei de teama răzbunării nemților, bărbați și femei, cu legături în spate, cu copiii în brațe, alergând năuci prin noroi, mergând în neștire. Și tunul bubuia în urmă. Din Urziceni, care gemea de lume, militari rătăciți de unitățile lor în retragere, refugiați cari cereau adăpost și nu mai încăpeau, servicii militare, autorități civile, evacuate cu arhive cu tot, din mijlocul acestor forfoteli amețitoare plecarăm cu trenul. Nu mai țin minte câte zile am făcut până la Bârlad. Într-unele dintre stații am rămas câte o zi și chiar două, liniile fiind blocate. În tot momentul ne așteptam să ne ajungă inamicul, ori să ne taie retragerea. Se întâmpla uneori să se isprăvească apa din cazanul locomotivei, fie într-o stație fără pompă specială, fie chiar pe câmp. Și atunci trebuia să ne punem pe lucru toți cîți ne găseam în tren, să cărăm cu gălețile, cu cănile, cu tot ce aveam la îndemână. Muncă enorm de grea când aveam un puț în apropiere, penibilă când trebuia sa luăm apa din șanțurile umplute de ploaie pe marginea liniei ferate… „, scria Ziarul Universul Literar, anul 1924

„Așa sosea Crăciunul pentru noi, cu vestea că al nostru Kaizer propusese pacea”

ÎN GERUL IERNII… „Și când nevoia se ivea noaptea, pe gerul de la începutul lui Decembrie, plesnea obrazul, înghețau mâinile, în întunericul roșu de ultimele licăriri ale mașinii…. Într-o stație, șeful gării ne povățui să nu lăsăm inamicului un vagon de zahăr, aflat în depozit. Am luat cu toții lăzile la spinare și le-am târât după noi. La alta, un vagon se răsturnase de-a curmezișul liniei. Avea destinația spre Bulgaria și conținea șocolată Suchard Milka și Velma… ce bine a prins depozitului de subzistență din Bârlad, unde s-a desfăcut militarilor și civililor, mai mult civilelor, cu 5 lei kilogramul! Așa, cu mari greutăți, la ideea cărora și astăzi cutremur, am ajuns la Bârlad, unde aveam să rămânem până în ianuarie, înghesuiți în orașul suprapopulat, prima etapă a tuturor refugiaților, reședința dintâi a Marelui Cartier general, punctul de întâlnire al tuturor celor cari nu mai știau încotro să se ducă și cel așteaptă. În aceste condițiuni, din cale afară, de dureroase, intrarăm în sărbători. Telegrafia fără fir ne aduse o veste care ne turti: Kaizerul propusese pacea, și după liniile ei generale se deslușea că pe noi avea să ne coste pierderi simțitoare. Abia intrasem în război și bilanțul s-anunța sfîșietor… Cei mai mulți aveau credința că Aliații vor refuza scurt propunerea. Așa sosea Crăciunul pentru noi”, mai scriau jurnaliștii la acea vreme .

Cum sunau știrile din Bârlad la acea vreme

PICANTERII DE PRESĂ… «Din teritoriul ocupat nu mai aveam știri… Ba da, erau svonurile. Și, cum se’ntâmplă de obicei, toți le repetau ,,cu cea mai mare siguranță” și adesea „pe onoarea mea”. Auzeai de pildă: A murit mitropolitul Conon. Nemții i-au făcut o icoana mare strălucită. În piața teatrului a fost împușcat un băcan important din calea Victoriei, fiindcă a luat la cașcaval cinci bani mai mult decât prețul maximal. Un comisar a fost împușcat pentru că primea mită. Găsiseră dușmanii mijlocul să-și facă reclamă și dincolo de cortina de fier de la Siret, chir ca la adăpostul acestor legende să fugă tot ce vor putea din Muntenia, să împileze și să jefuiască. Amărâte suflete, ce-ați ales voi din Crăciunul d’atunci!… Afară, bineînțeles, de îmbuibații din toate vremurile, cari au chefuit ca totdeauna și au ciocnit din greu pentru realizarea idealului pe cari serveau cu osânza lor apărată în blăni umflate și plimbă în automobile luxoase». (Ziarul Universul Literar, 1924)