Niculae Lupu, politicianul care nu și-a uitat rădăcinile: Crăciunul din 1933, la Arsura

REPORTAJ…. În perioada sărbătorilor de iarnă, povestea unui om dintr-un sat uitat de lume capătă o semnificație aparte. În acest articol, ne vom apropia de viața și activitatea unui lider interbelic, dr. Neculai Lupu, al cărui destin este strâns legat de tradițiile și valorile comunității din comuna Arsura, județul Vaslui. Vom explora cum aceleași rădăcini care l-au format ca om și ca profesionist au influențat felul în care înțelegea sărbătorile și relațiile de familie. De asemenea, vom analiza cum atmosfera satului natal, cu momentele sale de comuniune și reflecție, rămâne un punct de referință al identității sale.

Neculai (Nicolae) Lupu (1876-1946), originar din satul Arsura, județul Vaslui, a fost medic, politician marcant și lider în perioada interbelică. Absolvent al Facultății de Medicină din București, a fost unul dintre fondatorii Partidului țărănesc și, ulterior, membru al Partidului Național Țărănesc. A ocupat funcții precum deputat și senator, fiind un susținător al reformelor agrare și al democrației. Lupu a avut un rol esențial în modernizarea zonei Vaslui, inclusiv prin sprijinirea educației și construcția bisericii din Arsura. Exemplul său de implicare comunitară rămâne un model de lider responsabil​. În articolul de astăzi ne-am propus să expunem descrierea unui Crăciun petrecut de deputat în satul său natala, Arsura.

Dr. Neculai Lupu: Un destin legat de satul natal

Relatările din rândurile de mai jos sunt ale unui ziarist din Capitală, care l-a însoțit pe dr. Neculai Lupu acasă, în comuna Arsura, în iarna anului 1933, unde cei doi au sărbătorit Crăciunul alături de familia politicianului.

Reporter: „Prilej să-mi completez seria „Oamenilor noștri politici în intimitate” cu o vizită de Crăciun în satul natal al d-rului Neculai Lupu, Arsura. Stema moldovenească neabordată încă, își ia locul ce i se cuvine în armorialul regiunilor ilustrate prin reprezentanții lor de sânge: Ardealul prin Iuliu Maniu, Vaida Voevod și Octavian Goga; Oltenia prin I. G. Duca, Argetoianu și Averescu; și acuma provincia de dincolo de Milcov prin șeful partidului țărănesc. Căci doctorul Lupu, feciorul părintelui Gheorghe din Arsura, n-a pus între dânsul și glia care i-a văzut răsăritul, nici o mândrie nouă, nici un șanț social. Succesul său, ca și al stejarului uriaș din inima satului natal, nu-l depărtează de sursă, ci dimpotrivă, îi alimentează elanul prin rădăcini tefere și vitale.

Uite cu sforicica asta de ogor ne-a ținut tata în școală!… Arsura e o față, un aspect al omului… Cât de aproape mă găseam de locurile astea, ce nu reclamau efuziune ca să existe, fantezie ca să fie frumoase. Ființau aievea, fără eforturi, fără imaginație… Iată, mi-am zis, priveliștea poate fi o realitate independentă de voința noastră. Ea nu trebue să străbată un creier, ca să capete certificat de naștere. Arsura face parte integrantă din personalitatea unui om. Și viceversa. Nu mi-a fost greu să recunosc în imaginea ei transfigurată, umanizată, sub guba mițoasă și căciula albă, chipul familiar al doctorului Lupu. Identitate. Sau poate miracolul e mai simplu decât bănuiam. Cheia lui să n-o caut oare într-o comună sensibilitate? În farmecul regăsit, după ani de distanță, a acestor meleaguri de copilărie, unde Prutul e un dialect domestic, în mișcare și unde plaiurile poartă barba și surâsul lui Ion Creangă? și eu sunt doar un fiu al Moldovei!”

Lungul drum spre casă

Continuă ziaristul: „Ca să te duci la Arsura, trebuie să străbați Hușii și ca să ajungi în capitala Fălciului, trebuie musai să iei trenulețul din Crasna. Vehiculul de pomină a supraviețuit atâtor prefaceri universale mecanice, atâtor formidabile progrese tehnice, în forma lui ancestrală de jucărie mobilă. E un vestigiu nu al tradiției, ci stigmatul dezinteresării cu care a fost și este tratată provincia de dincoace de Prut. Am revăzut lașul și alte orașe moldovenești, rămase încă în stadiul războiului și mi-am dat seama că pentru toată regiunea asta părăsită și ruinată, trenulețul Crasna-Huși e un simbol. Dar oamenii răspunzători de pe aci, ce-au făcut, afară de vile proprii și înstăriri personale? Doctorul Lupu, încă din 1907 când a fost prefect, și-a înzestrat cu școli județul de baștină, inițiativă continuată rodnic de fratele său Panait. De ce s-au oprit? L-am privit întrebător. Mi-a declarat doar, când am părăsit împreună Capitala, în ajunul Crăciunului, că și-a lăsat dublul pe peronul Gării de Nord: „Suntem în vacanță. Nu vreau să mă însuflețească nimic din preocupările mele obicinuite. Țin să mă bucur de clipele astea descătușate de contingențe, de agitații sterpe, consacrate plăcerii de a revedea ținuturi atâta de amintitoare, prieteni vechi, etapa emoționantă a debutului meu.

Am răspuns: „Respect, d-le doctor, hotărârea d-tale. Am oroare de politică în pre ziua Crăciunului, mai ales când știu că în vagonul de marfă sunt trei lăzi doldora de bunătăți comestibile pentru Arsura, și că acolo ne așteaptă antalele cu vin generos. Bag de seamă însă că prea stai aproape de sobă, că riști să-ți compromiți minunăție de mintean și că vrând-ne-vrând melcul ăsta ambalat ce ne transportă la Huși, ne va sili să forțăm o ușă pe care d-ta zadarnic ai zăvorit-o la București. Cum să nu discuți politică, într-un vagonet ca ăsta de carton, anacronic, întrebuințat doar de fotografii provinciali, pentru „fundal” extra, încălzit cu un soi de samovar, dătător de migrenă? În existența lui, ai și d-ta o parte de răspundere!…”. Șeful țărăniștilor râse. Se depărta prevăzător de soba plasată între cele două compartimente, mici cât o cușcă de sufleur. Cu un gest vioi își trânti pe ceafă căciula, inutilă în atmosfera asta de feredeu.

Lupu: Ptiu! cald e! Să ieșim pe platformă! 

DIN TREN… Afară se desfăcea încet, metru cu metru, un peisaj de iarnă, răsturnat peste un teren ce tindea să devie pe nesimțite deal. Trenulețul urca astmatic, cele cinci vagonașe amuzante în smucituri aproape animale. La ferestre, pasageri de vacanță, liceeni, elevi de la școala militară, toți de o unică statură… Doi soldați înalți, neadaptabili interiorului, stau pe scară, ferindu-se de scânteile locomotivei, „sub presiune”, de dragul popularului pasager, prieten din copilărie cu mecanicul Zaharia:

Lupu: „Mi-a făcut hatârul să sporească viteza cu un chilometru!” glumește doctorul… „Ce vină am eu că toate guvernele ce s-au perindat după război, conservă, pentru rațiuni necunoscute, furgonul ăsta de tinichea? Te pomenești că din fantezie de colecționar!… Adevărul trist este că, încăpăținarea administrației de a nu construi linie nouă, a dus județul Fălciu de râpă. Treizeci de kilometri parcurși în trei ore, constituie o „viteză”, care nu ajută nici la civilizarea nici la prosperitatea unei regiuni. Or, Hușul, de aproape două decenii, trăiește în același ritm, „ralenti”. Când am fost ministru, am izbutit să determin croirea unei linii noi, normale. Din nefericire, jumătatea ei a coincidat cu căderea de la guvern. Bineînțeles, n-a fost terminată… Am ajuns la Huși, după 120 minute de voiaj, stând afară lângă frânar din pricina afurisitei de sobe care te dogorea și te sufoca. Trenulețul răsufla ușurat. Ca și noi.”

Popas hușean

Reporter: „N-am avut vremea să vizitez orașul, a cărui reputație trăia în memoria mea, doar sub raportul viilor faimoase. Scurt popas în casa lui Panait Lupu, primul contact moldovenesc cu oameni ospitalieri și șugubăț! Întâia întâlnire cu paharul de vin auriu, de o savoare care-i aceia a graiului și a apropourilor locale. Regret că n-am putut prelungi această îndoită dispută cu gazdele și licoarea, peste cari prezida duhul conului Costică Pivnicerul, socrul amfitrionului hâtru bun de glume, precum îi e de evocator numele. Ne-am grăbit spre destinație, pe drumuri amurgite, pe șosele costelive amintind pe cele basarabene, de-a dreptul peste țarine ca să le scurtăm, prin satele prăvălite în râpi sau pitite după dealuri, deasupra cărora atârnă un cer limpede de Crăciun, un văzduh de colindători. 

Și iată Arsura!

Lumini mijesc la ferestre. Zvon crepuscular de rumoare animală, porți scârțîind, lătrat de câini flocoși, glasuri de copii pe hudițe, miros de nutreț fermentat și de azimă festivă proaspăt scoasă din cuptor. Mâine e doar Crăciunul! îmi vin în minte, în timp ce automobilul scobora binișor ulița în pantă, crâmpeie din Creangă: popa Oslobanu, cel „hursuz și pâlclișit”, căruia Zaharia lui Gâtlan și Ion Mogorogea îi urau de ciudă că au fost luați la goană: „drele pe podele și bureți pe păreți, câte pene la cocoși atîția copii burduhoși!”. Apoi nevasta lui Vasile-Aniței cea hapsină luându-se cu cociorva aprinsă după colindători, și moș Chiorpec care le trăgea „un pui” de răbuială ca aceia pe la bot, cu feleștiocul muiat în strachina cu dohot”… și iacă și casa… Albă, cu cerdac românesc, sprijinit pe stâlpi arhitectonici, casă de gospodari cu nouă copii mari, taman bine să-i încapă. Pe scară, familia doctorului, mama bătrână și mărunțică numai șaluri, coana preoteasă, d-na Policroniade sora doctorului, soțul ei un harnic și simpatic agronom, nepoțelul Săndel, fiul lor; și alde fratele Petruță inginer la Moreni. Mâine va veni și Panait. Și iacă și părintele Gheorghe. E lângă ușă. N-a fost lăsat afară, e bătrân și slab. 

Crăciunul la țară 

De cum am venit, doctorul Lupu a pus stăpânire pe casă. A inspectat întâi cămara, unde atârnau pe sfori și se etalau în rafturi rămășițele industrializate ale porcilor și curcanilor, măcelăriți pentru Ignat de d-ra Eliza, fată din Alba Iulia, specializată în acest soi de operații.

Lupu: „Ea singură a înjunghiat porcul!”, face admirativ doctorul. „E dibace nevoie mare… Tot dânsa a făcut și cârnații. Privește. Ce zici? Apetisanți. De mâine intră în joc… Astă seară mai ținem post. Îți recomand de pe acum o salată de fasole boambe grozavă, cu măsline. Șeful țărănist e un gurmand de rasă. Cunoaște secretul bucătăriei și alchimia felurilor complicate. Mi-a făcut „un expozeu” al bunătăților din cămara încărcată berechet, cu răcituri de curcan, zeci de metri de cârnat și chișcă umplută, cadavre de iepuri și clapon, un depozit imens de borcane și tinichele, pline cu dulcețuri, marmelade, compoturi, murături etc. etc.

Lupu: „Asta nu-i nimic, să vezi ce mai e în lăzile aduse din București!”

Reporter: „Asta-i curată panică, d-le doctor. Mă trec nădușelile când mă gândesc ce război amarnic ne așteaptă! M-am uitat la vajnicul debater parlamentar, la deputatul ce acopere o incintă cu temperamentul lui tumultuos și am zâmbit. Cine ar crede? Cine nu s-ar mira, văzându-l cum se mișcă aferat de colo-colo pentru costumul moșului Crăciun, cum se amuză cu nepoțelul, regretând că n-are mustăți să i le tragă, cum aranjează de serios cutiile și pachetele cu de ale gurii, în rafturile din odaia rece? Pune asta, mă Stelache, la compoturi, asta la pescărie, asta la brânzeturi… Iepurele să-l duci în pod… Bagă de seamă atârnă-l bine, să nu-i jupească șoarecii blana. Vreau să-mi fac o căciulă, că-i frumoasă tare. Părinte Gheorghe, uite și pentru d-ta o cușmă albă, să-ți ție cald.

Amfitrionul se bucură de impresia ce ne-a făcut-o arsenalul d-sale comestibil. Și-a îmbrăcat halatul de brocart, roșu și negru și papucii romani, numai talpă și curelușă! Se pregătește să oficieze ceaiul care-i opera d-sale permanentă. Patru zile cât am stat la Arsura, el va supraveghea masa, va repartiza porțiile, va aranja cele trei meniuri cotidiane, va dirija la bucătărie confecționarea gustoaselor „plats”- uri. E dictator! Numai dânsul știe potrivi matematic, borșul (cel mai bun ferment la Arsura îl nimerești); numai dânsul e în măsură să găsească deliciul laptelui de putină (nouă celorlalți meseni, ni era mai greu!); numai dumnealui e în stare să laude savoarea strujiturii de curcan și să distribuie sărmăluțele fabricate din gușa aceleiași păsări. 

Atmosfera satului Arsura: rădăcini care formează identitatea

PRIN SAT… Arsura e un sat de răzeși, semănat cu locuri și amintiri istorice. Pe aici în valea, cu nume atât de evocator, Tătarului, au rămas încă vechi întărituri războinice, redii cum le spun oamenii și nu odată cazmaua sau sapa gospodarului, scoate la iveală mormane de tidve și ciolane, lângă cari zac pentru precizarea lor cronologică, săgeți și frânturi ruginite de arme, monede și obiecte de metal. Așezare nu prea veche. Locuitorii s-au tras aci, din regiunile învecinate, fiindcă li s-a părut pământul mai mănos. E înconjurat de dealuri și păduri tupilat printre râpi, ca într-un buzunar. Am bătut câteva dimineți de-a rândul împrejurimile sub călăuza d-rulul Lupu, care cunoaște toate văgăunele și coclaurile, escortați de cîțiva flăcăi, feciorii prietenilor din copilărie. Am cunoscut astfel Poiana Mare, Tabăra Mogoșești, pădurea Pribasca. În drum, ghidul meu a evocat așa cronica satului și a familiei sale; Satul Arsura e relativ nou, față de satele vecine. Așa Păhneștii se găsește menționat în cronica de pe la 1350, fiind câteva secole proprietatea Ruseteștilor; Iar Armășenii asemenea sat vechiu răzășesc (satul mamei mele Elena; Păhneștii fiind obârșia tatei). Arsura e format din locuitori veniți din alte părți. Pe atunci ținuturile acestea erau pădure și ca să-și facă bătătură, oamenii au dat foc codrului secular (de unde numele Arsura). Primul preot al satului a fost tata. Biserica veche din vălătuci și scânduri a fost ridicată de oameni între 1862- 1875. Tatăl meu Gheorghe născut în 1855, în satul Păhneștii, fiu al lui Andrei Dumitru și al Domnicăi Blanaria. Numele de Lupu i-a fost dat de mic după obiceiul babelor, pentru a feri copiii de „cel rău”. Familia lui n-avea poreclă. Bunicul meu Andrei (tatăl tatei) îmi spunea că cel mal vechi străbun al său pe care-l ține minte se numea Stanciu; apoi fiul lui, Nechita, fiul acestuia, Dumitru, și apoi el, Andrei. Andrei Dumitru a fost un bătrân înțelept, cuminte și ascultat de sat, multă vreme jude (judecător). Tata a luat parohia Arsura pe care a servit-o din Armășeni, unde stătea la soacră-sa. S-a mutat apoi la Arsura. Grele au fost începuturile. Târziu a reușit să cumpere o casă veche, cu puțin loc împrejur, cu 52 de galbeni. Locul acesta fusese mai de mult al familiei Kogălniceanu din Răpi fiind via și prisaca lui Ilie Kogălniceanu tatăl marelui Mihalache. În casa cumpărată ploua ca afară și grâul ce-l făcuse se strica. Încă de la început trebuia să spun că numeroasa familie și toate greutățile le-a învins ei și prin hărnicia sa și a mamei și de perfecta înțelegere între ei, cu lucrul pământului bisericii, care era de o calitate superioară. Când a venit tata în sat, numai doi locuitori știau carte, Mihalache Vărlan și Ion Butnariu. Atunci s-a gândit tata și a sfătuit pe oameni să facă o școală cât de mică. S-a dus deci la prefect și la revizor și a rugat să-i dea aprobarea pentru deschiderea unei școli, oferindu-se gratuit să predea cursurile, ba încă a face împreună cu oamenii băncile, casa, tabla și un dulap după cum s-au și întocmit.

Situația economică a satului era proastă. Singura avuție, agricultura și creșterea vitelor. Însă oamenii n-aveau pământuri multe, ci numai cei de la 1864, care se împărțise prin moștenire. Cu pământurile care le aveau ei, nu puteau trăi și atunci se duceau la muncă la proprietarii alăturați și acolo luau pământuri în dijmă. Plecau primăvara din sat și veneau acasă când îngheța. Mulți din ei lucrau la moșia Puganești la Mârza, la Răpi, la M. Kogălniceanu. De asemenea, împrumutau banii de la boieri, pe muncă, dinainte. În sat era sărăcie mane. Oamenii nu aveau unde să se întindă cu pământurile; cel mai bogat dacă poseda 4 fălci.

Obștea cea mai mare la care a luat pe un timp de cinci ani, până în sfârșit în calitate de mandatar și președinte a fost obștea de cumpărare Mihail Kogălniceanu. Moșia Râpile a lui Mihalache Kogălniceanu era stăpânită de minorii săi nepoți. În anul 1908, această moșie a fost luată în arendă pe timp de cinci ani până în anul 1913, de către oamenii din Arsura și Ghermănești prin stăruința și sprijinul meu. Datorită anilor buni, oamenii din sat au început a se înstări a-și face case trainice și satul își schimbă fața. Cultura în obștie a avut darul să învețe pe oameni agricultura mai îngrijită și să utilizeze mașinile. La finele anului 1913, obștea avu un fond de rezervă de 30.000 lei care a servit la cumpărarea moșiei. 

Stejarul

La întoarcere, după ce am vizitat ruinele conacului Kogălniceanului și biserica din Râpi, unde se păstrează o evanghelie ce cuprinde un text autograf al lui, am făcut cunoștință cu multisecularul stejar al Arsurei. E un copac uriaș, cu trunchi de boabab, care a jucat un rol fruntaș în copilăria și adolescența d-rului Lupu. Dar să-l lăsăm să-și filmeze amintirile în legătură cu această mărturie forestieră. Lupu: „Pe vremea copilăriei mele încă, satul nostru Arsura era așezat în mijlocul codrilor. La poalele pădurii, chiar în fața de miazăzi a satului, erau minunate livezi de pomi roditori cu fructe rare așa cum pământul vechi al Moldovei și isteții lui locuitori, știau să prăsească. De atunci, pădurile au fost tăiate, dealurile au rămas pleșuve, servind câtăva vreme de imaș, iar astăzi sunt arate și printr-o tehnică primitivă, ponoarele dau în secare an o recoltă proastă, nerăsplătind munca de Sisif a muncitorimii care întrebuințează aceiași metodă de lucru a pământului ca pe vremea lui Burebista. Din pădurea seculara rămăseseră doi stejari. Unul cu largă coroană și dezvoltat în lărgime, iar altul lângă dânsul svelt și înalt spre ceruri. Tovarășul svelt de mult a intrat în lumea drepților. A rămas însă până în ziua de azi, falnicul lui soț. Cu o rază de circumferință a trunchiului de 8 m, el are de sigur peste șase secole de existență și este anterior întemeierii principatului Moldovei de către voievozii Maramureșului. Astăzi soții lui din codrul secular cari au cântat dea lungul veacurilor simfonia falnică a freamătului, și a vijeliei pădurii, sunt toți una cu pământul. El singur trăitor, formează astăzi fala satului care sub ochii lui s-a născut, a crescut și s-a mărit și la umbra lui de câteva sute de metri pătrați, călătorul și muncitorul trudit își găsesc umbra răcoroasă la amiaza dogoritoare a lunii lui cuptor.

Patru zile admirabil petrecute, în tihna acestei case unde stăpânește ospitalitatea și freamătă datinile, în mijlocul unei familii vrednice și iubitoare de oaspeți. Am cunoscut un Neculai Lupu pașnic, hambar de aduceri aminte interesante, amfitrion săritor, redevenit vremelnic gospodar rural, care vestea singur masa sunând dintr-un „gong” întocmit dintr-o perie și un făraș, cu care jucam seara domino. Am cunoscut obiceiurile și petrecerile Crăciunului, hora trasă chiar în bătătura părintelui Gheorghe, cu lăutari tocmiți de doctorul Lupu, fiindcă arsurenii, ca niciodată, n’aveu de unde, sfatul bătrânilor strânși în jurul deputatului, în cerdacul deschis spre panorama hivernală a satului. Mi-a plăcut mai ales să constat dragostea și stima de care se bucură familia părintelui Gheorghe, în județ, și mulțimea venită de hăt de parte, din satele vecine să schimbe o vorbă cu doctorul și să-i ceară cu acest prilej o consultație medicală gratuită. Neculai Lupu mi-a prilejuit astfel să retrăiesc câteva zile moldovenești, în mijlocul alor săi, unde bătrâna și blajina lui mamă, și truditul dar încă hazosul părinte Gheorghe, nu ocupă locul secundar”.