LECȚIE DE ISTORIE… Județul Vaslui, deși cu limitări economice, este și a fost înzestrat natural cu dealuri, păduri și văi bogate străbătute de râuri, care oferă călătorului priveliști din cele mai frumoase. În perioada anilor 1800-1900, actualul județ era cunoscut ca fiind un loc foarte bun pentru vânători, având un vânat foarte diversificat, de la lupi, ciute, căprioare, mistreți și până la păsările de pe valea Prutului. Prin urmare, s-a înființat la Huși o societate de profil, denumită Societatea de vânătoare „Dobrina”, în care au activat diferite personalități ale vremii. Un vânător de renume național a fost Georges C. Lecca, proprietarul moșiei Vladnic din satul Corni-Albești al comunei Albești. Cu origini boierești și intelectuale, G. Lecca a moștenit pasiunea vânătorii de la tatăl său Cassian Lecca, iar de la bunicul său, Gheorghe Săulescu, a moștenit un adevărat talent literar. Viața trăită pe moșia Vladnicului, aflată la est de satul Corni, într-o zonă cu peisaje de poveste, i-a oferit renumitului vânător nenumărate povești captivante, cât și un simț fin de apreciere pentru frumusețile județului nostru.
În perioada anilor 1920-1930 a publicat o serie de articole în ziarul „Lumea”, în paginile căruia depăna diferite întâmplări vânătorești din cele mai interesante, presărate cu descrieri captivante. Așadar, ne-am propus ca în articolul de astăzi să expunem una dintre poveștile lui G. Lecca și sperăm că cititorul va petrece câteva minute în lumea vânătorească de la începutul anilor 1917: „Era în iarna anului 1916-17, iarnă cumplită și de tristă memorie. Trupele noastre se retrăgeau spre Moldova de sus pentru refacere. Și zi și noapte, pe șoseaua Bârlad-Iași se scurgea convoiul nesfârșit de trupe, din toate armele. În dreptul Docolinei, la 2-3 sute de metri de șosea, se află gara Crasna, care a fost martora întregului episod tragic al retragerii. O parte din aceste trupe, în special cele de artilerie, erau rânduite de către Statul Major a cantona prin comunele situate de ambele laturi ale șoselei. Ca în toate armatele, pe timp de război, aveam și noi contigentul nostru de dezertori, destul de îngrijitor, care se refugiase prin codri și prin pădurile de prin județele pe unde treceau. De obicei, într-o ceată de 7-8 dezertori ascunși într-o pădure, se afla întotdeauna unul de prin părțile locului, ceilalți erau cu totul străini. Acești indivizi, în căutarea hranei zilnice pe deoparte, iar pe de alta în dorința de a jefui și a prăda, se dăduseră zilnic la depredațiuni și tâlhării la drumul mare și de multe ori la crime. Cazurile de tâlhărie și molestare asupra locuitorilor și în special cazurile de siluire asupra femeilor și fetelor, erau atât de dese, încât răspândiseră groază și teroare pe unde se aflau ei”.
Lecca: “Trăiam și eu cu ai mei într-o continuă groază”
“Urmărirea și prinderea lor, erau lăsate pe seama jandarmilor; dar ce puteau face cîțiva jandarmi dintr-o comună, contra atâtor hoțomani deciși la orice act. Nu rare ori s-au găsit prin păduri sau pe câmp jandarmi împușcați de gloanțele acestor mizerabili, trase din ascunziș. Și în pădurea de pe moșia mea se adăpostise o ceată de acești derbedei. Și cum conacul era situat chiar la marginea pădurii și izolat de orice sat, păzit numai de cîțiva oameni de serviciu ce-i aveam, eram expus în fiecare noapte să fiu călcat de ei. De aceia trăiam și eu cu ai mei într-o continuă groază. Această stare de lucruri mă îngrijora mai mult văzând că șefii de unități ale regimentelor de prin apropiere, păreau a neglija cu totul această chestiune. Lor le-ar fi fost foarte ușor a înconjura pădurile pe unde se aflau ascunși dezertorii și a-i captura. Dar probabil din motivul că, pe atunci curentul de dezertare era în toi, comandanții se temeau să puie oamenii lor în contact cu aceștia de frică a nu-i molipsi și pe ei. Tot astfel, într-o pădure cam la 12 km depărtare de moșia mea, unde proprietatea vânatului îmi aparținea de mult timp, se ascunsese și acolo o ceată mai numeroasă de dezertori. Și cum pe atunci, în lipsa cea grozavă de hrană, vânatul constituia unul din cele mai prețioase alimente, m-am decis în urma stăruințelor puse de prieteni și cunoscuți să fac o vânătoare în acea pădure, cu câteva zile înaintea Crăciunului”.
Vânătorii, liber să tragă fără milă în dezertori
“În dimineața zilei hotărâte, ne aflam cu toții adunați la primăria comunei căreia îi aparținea acea pădure. Primarul ne spune că în tot satul nu vom putea găsi nici 20 de oameni pentru goană, căci mai toți sunt plecați și cîți au mai rămas, o parte zac de tifos exantematic, o parte sunt goi. Nouă ne trebuiau cel puțin 60 de gonași. Ce era de făcut? Cum în acea comună erau cantonate vreo două regimente de infanterie, m-am gândit să mă adresez comandantului și să-l rog să-mi puie la dispoziție numărul necesar de soldați, oferindu-i să-i plătesc. Comandantul, un om cam bătrâior, prin modul cum m-a primit, s-a arătat a fi o persoană distinsă. M-a ascultat cu multă atenție, punându-mi bucuros la dispoziție oricîți soldați aș fi dorit, în mod gratuit, însă cu condiția de a prinde dezertorii ce voi găsi acolo. Cetind oareșicare mirare pe fața mea, îmi spune, continuând-și gândul mai departe:
– Da, domnule, ce nu pot face eu, poți face d-ta. Greutatea nu constă în aceia de a înconjura pădurea și a-i goni, greutatea este să-i prinzi. Ori, eu nu sunt sigur pe oamenii mei că nu vor pactiza cu dezertorii, ba mai mult, se vor găsi soldați care să-i imite. Pe când d-ta, cu cei 25 de vânători care ziceți că-i aveți, în momentul când îi veți zări că apar înaintea puștilor d-voastră, vă va fi ușor, sub amenințarea de a trage în ei, să puneți mâna pe dânșii și în caz de nesupunere, pe a mea răspundere, să trageți fără milă.
Apoi mi-a vorbit mai mult timp, cu multă amărăciune și durere despre dezertori, arătând că, marea lor majoritate se compune din drojdia oamenilor răi și ticăloși, din orașe și din sate, dându-mi a înțelege în același timp că îndeplinim o datorie către țară, făcând acest serviciu. Am promis că tot ce ne va sta în putință vom face și mulțumind am ieșit. În curtea comandamentului am fost întâmpinat de un ofițer, care a spus că are ordin să ne stea la dispoziție. Am luat înțelegere cu el ca să luăm vreo 80 de oameni. După un ordin scurt dat unui plutonier, în mai puțin de jumătate de oră soldații noștri erau înșiruiți în coloană de marș pe șosea, sub comanda unor plutonieri”.
Se bănuia prezența unui dușman
“Înainte de a ajunge la pădure, am luat dispoziția ca soldații să apuce pe alt drum, lăsând pădurea la stânga lor, astfel ca să nu se dea nimic de bănuit dezertorilor, care probabil că pândeau din ascunzișurile lor orice mișcare suspectă și numai după ce vor trece de 500 metri de pădure, în dreptul unei depresiuni de teren care-l ascundea complet, să se înșire la iuțeală și apoi la un semnal să plece toți odată în cea mai mare liniște, venind spre pădure și apoi odată intrați, să prindă a da glas puternic și în pas de atac să vie spre linia unde se ațineau vânătorii. Înainte de a ne ocupa de treaba noastră, am ținut sfat împărtășindu-le la toți dorința generalului și apoi în cea mai mare tăcere ne-am ocupat locurile noastre de pândă. Pădurea în care vânam era mai mult o mladă, de un fel de stejăriș cu frunza roșie care nu cade nici iarna de pe ramuri. Pe unele locuri această mladă era prea deasă, iar pe alte locuri făcea poenițe mai mari și mai mici. Zăpada încă nu căzuse, încât puteam auzi de departe foșnitul frunzelor ce ar fi făcut vreun animal în mers. Am așteptat mai bine de o oră până când am auzit glasul puternic al soldaților deodată pe toată linia, venind în adevăr în pas de atac. Cum stăteam așa într-o atenție încordată, simulat perfect lângă un copac, prind a auzi încă destul de departe un foșnet prin frunze făcut de un animal care venea în goană și cu cât se apropia, cu atât mai bine puteam să-mi dau seama că acest galop trebuie să fie al unuia sau doi lupi, căci auzeam acuma și zgomotul pe care-l făceau prin sforțarea lor de a trece prin desișul inextricabil a mladei. Stăteam neclintit, ținându-mi respirația, arma o țineam lipită de mine cu țevile în sus, ca dintr-o singură aruncătură să fie cât mai ușor pusă la umăr, căci mă așteptam dintr-un moment într-altul să-l văd, căci luase direcția drept spre mine. Dar deodată nu mai aud nimic, decât glasul și pasul îndepărtat al soldaților. M-a simțit, îmi zic eu, tot lup e, are să ia de acuma altă direcție. Dar soldații în acest timp se apropiau din ce în ce mai mult și mă intriga faptul că nu-l mai aud mișcând. Îmi țineam privirile ațintite fix în acea direcție, când deodată simt un fluid magnetic că-mi trece prin corp, venit așa cam dinspre dreapta mea, ceea ce m-a făcut să-mi îndrept involuntar privirile în acea parte. La 40 de metri înaintea mea, doi ochi, ca doi cărbuni sticleau dintr-o tufă de stejăriș cercetători, întrebători; nu mă vedeau, dar bănuiau prezența unui dușman. Mi-am întors imediat privirile în altă parte spre a nu fi simțit, până când am auzit că s-a mișcat puțin și atunci am căutat să mă uit iarăși, însă fără a întoarce capul”.
“ Aceeași frică, aceeași groază, aceleași priviri, același neastâmpăr nervos”
“Atunci văd capul până la gât, ieșit dintr-o tufă, a unui om. Fața era de om tânăr, gura proeminentă și mică, în formă de bot, urechile cam ascuțite, care păreau mobile, îți dădea impresia unei asemănări cu fizionomia unei vulpi. Contracțiunea mușchilor foarte mobili ai feței, denota groaza, frica, privirile de asemenea manifestau și ferocitate și frică. Un căciuloi mare căptușit cu blană mare de ied întors pe dos, tras până deasupra ochilor. Te făcea să-l asemeni perfect cu un animal sălbatec urmărit. Aceeași frică, aceeași groază, aceleași priviri, același neastâmpăr nervos, le-am văzut zugrăvite pe fața unui lup pe care l-am avut în țelul puștei timp de 2-3 minute. După un timp oareșicare, probabil fiind el acuma influențat de privirile ochilor mei, de cum se uita fix înainte, deodată își întoarce ochii spre mine și privirile noastre s-au încrucișat. Mi-a fost suficient ca într-o clipă să văd pe fața lui zugrăvită mirarea sau surprinderea, nu atât acea de a vedea înaintea lui un om înarmat, cât aceia probabil de parcă m-ar fi cunoscut. Și-a retras imediat capul din tufe, parcă ar fi fost lovit de o descărcătură electrică și printr-o piruetă mai iute ca a unui animal sălbatic, a făcut înapoi. Soldații nu erau decât la cîțiva pași de el, l-ar fi putut prinde ușor, mai ales că nu avea nimic în mână, dar l-au lăsat să treacă printre ei… Avea dreptate generalul. Impresia căpătată din această întâmplare, a avut o înrâurire penibilă asupra mea, mi-a stricat toată buna dispoziție ce o aveam de dimineață, cu toate că vânătoarea a avut un frumos rezultat. Nu-mi puteam lua gândul de la acel om transformat în animal și în același timp mă gândeam că poate-poate, la un moment dat sub impresia nervilor, dacă s-ar fi întâmplat astfel lucrurile, să scap degetul pe trăgaci. Am mulțumit lui Dumnezeu că s-a întâmplat așa.
“Mare păcat ați avut că nu l-ați curățit de pe pământ”
Cu greu a trecut această iarnă blestemată, și acuma ne aflăm prin mai. Am plecat de la Iași cu o mașină la țară. Nefiind anunțat, nu mă aștepta nimeni. M-am dus direct la prășitori, unde vreo 20 oameni sub privigherea unui vătav, prășeau porumbul. Când am ajuns în fața lor m-am oprit urându-le „Noroc bun”. Oamenii, oprindu-se din lucru și ridicând capetele, mi-au mulțumit cu „sărut mâna, bine ați venit”. Dar în același moment simt niște priviri care mi-au dat aceeași senzație prin corp ca și acelea de astă iarnă din pădure, ale dezertorilor, venită din flancul stâng al lucrătorilor. Mă uit într-acolo și privirea mea se încrucișează cu privirea aceluiași om văzut astă iarnă în pădure. Și atunci, fără să ezit deloc, ba cu cea mai mare siguranță, mă adresez acelui om, spunându-i:
– Măi, astă iarnă în pădure, la Roșiești te-am ținut în țelul puștei, tot ticălos ai rămas? Dar un țăran bătrân de lângă el glăsuiește:
– Mi-i fecior, cucoane, dar mare păcat ați avut că nu l-ați curățit de pe pământ, e tare rău și stricat, acu l-aș gâtui cu mâinile mele, dacă aș ști că n-aș înfunda pușcăria. Mai am din păcate copchii nevrâstnici acasă. Iaca, a venit ordin ca toți dezertorii care se vor prezenta la corp până în 15 zile vor fi iertați de pedeapsă și atunci l-am luat cu mine aceste câteva zile la lucru să-și facă ceva parale de cheltuială.
– Să dea Dumnezeu, moșule, să-i vie mintea la loc și să se ducă la corp, dar tare mă îndoiesc.
După câtva timp am aflat că nu s-a dus și tot dezertor a umblat până ce a fost prins de jandarmi. Mai târziu, vrând să fugă din închisoarea unde se afla închis, a fost împușcat de santinelă. A murit după cum merita, de un glonț în spate…”.
