Dimitrie Drãghici, ctitorul sãnãtãtii vasluiene – la a doua crucificare

Si ne-am învrednicit noi în al 10-lea an din al XXI-lea veac sã asezãm slovã nepieritoare pentru câte au fost în breasla doftoriceascã din urbea Vasluiului,de la vrednicul de pomenire postelnicul Dimitrie Drãghici care a clãdit „Casa Ospitaliceascã„ pe pãmântul domniei sale Elena Ghica si pânã în vremurile noastre. Toate ca sã fie spre nemurirea vesnicã a celor care au trudit în vremuri de restriste, trudesc în vremuri de sperantã si pentru ca viitorimea sã priveascã în veneratie spre trecutul ei.

ISTORIE… Este deviza sub care doi medici si un profesor de istorie încercau sã alcãtuiascã o istorie a asistentei medico-sanitare pe meleagurile vasluiene din cele mai vechi timpuri si pânã în vremurile noastre. Încercare, mai mult din curiozitate la început, va deveni, pe mãsura aprofundãrii evenimentelor, o adevãratã revelatie. Pentru cã însãsi istoria comunitãtilor, de aici si de pretutindeni, cunoaste în evolutia ei perioade si chiar epoci faste de progres si înflorire, mai ales atunci când din rândul acestor comunitãti se desprind personalitãti si oameni de bine în care spiritul umanist filantropic se regãseste în realizãri si ctitorii de utilitate publicã menite parcã sã strãpungã veacurile. Între aceste asezãminte de utilitate publicã, figurau spitalele (case ospitalicesti), bisericile, scolile primare, „Casa de sfat si cetire„, „Casa de educatie pentru adulti„, apoi cãminele culturale si casele de culturã, precum si alte structuri menite sã emancipeze comunitãtile urbane sau rurale, toate în spiritul epocii moderne care se prefigura în secolul al XVIII-lea si al XIX-lea, considerate ca secolele igienismului la toate nivelele vietii sociale. Trebuie subliniat faptul cã la început acestea apar ca initiative filantropice private, ca o necesitate a comunitãtilor si abia mai apoi ca retele nationale în subordinea statului. O asemenea personalitate a fost Dimitrie Drãghici, boier luminat si om de bine al locului care, inspirat de ideile moderniste ale epocii, si-a înscris numele în rândul acelora care realmente s-au preocuput de emanciparea urbei si districtului pe care le administra, alãturi de alti boieri luminati precum; Neculai Hagi Chiriac, Elena Șubin (nãscutã Ghica – proprietara târgului si mosiei Vasluiului), serdarul Dimitrie Duca, spãtarul Dimitrie Castroianu, prefectul si ministrul Panait Donici si altii. Dimitrie Drãghici (1802-1875), a fost apreciat de toti domnitorii timpului si îndeosebi de Alexandru Grigore Ghica (1849-1856), pentru cultura si înclinatia sa filantropicã, dar mai ales pentru realizãrile sale în plan edilitar. Va ocupa functii importante în administratia vremii; postelnic, ban, spãtar, agã, si va rãmâne în strânse relatii de prietenie cu Mihail Kogãlniceanu, Carol Davila, Iacob Felix, Alexandru Peride, toti implicati în marile transformãri ale acelor vremuri. Între ctitoriile sale, majoritatea edilitar-gospodãresti, se înscrie aductia de apã potabilã la Vaslui, sistemul de colectare a apelor reziduale, scoalã sãteascã si bisericã parohialã la Valea Ursului (în curtea cãreia îsi are mormântul), ctitor a douã asezãri sãtesti (Giurgeni si Valea Ursului). Cea mai importantã ctitorie a sa a fost însã „Casa Ospitaliceascã„ din Vaslui, vizitatã chiar de domnitorul vremii (Alexandru Grigore Ghica), care are cuvinte de laudã pentru spitalul cu 40 de paturi – „una din cele mai frumoase clãdiri, într-o pozitie deosebitã„, care deja functiona.

Practic, constructia spitalului începe în 1849, iar din 1852 acordã îngrijiri medicale, primul sãu doctor fiind, Ignat Markstein, hirurg si acuser – cu diplomã de Paris (chirurg si obstetrician n.n.). În anul 1864, Dimitrie Drãghici întocmeste „Actul de fondatiune al spitalului (la cererea lui Carol Davila), din care aflãm la articolul 1; „Fondez în conditiunile anume aice stipulate si nestrãmutate un spital privat în târgul Vasluiului – proprietatea domniei sale Doamna Elena Șubin, nãscutã Ghica, care va purta pururea numirea de Spitalul lui Drãghici”. Terenul aflat în zona vesticã a orasului a fost eliberat prin strãmutarea cimitirului orasului (care data de la 1631), pe noul amplasament „Eternitatea” unde fiinteazã si astãzi, tot ca donatie a Elenei subin. Constructia spitalului va cuprinde si un paraclis zidit de ctitor pe locul vechii biserici de tintirim (construitã din lemn), cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe si dãruit spitalului ca o necesitate spiritualã pentru bolnavii internati si personalul medical. Ctitorul are grijã sã asigure si finantarea unitãtii prin veniturile obtinute de pe mosia Giurgeni (proprietatea sa din tinutul Romanului, din averea donatã de boierul Gheorghe Romascu, de 300 de galbeni anual dati de mostenitorii sãi, din dobânzile anuale eliberate în douã „vadele” (transe, n.n.) pentru suma de 10.000 de piastri depusi la o bancã vienezã. Conducerea unitãtii va fi asiguratã de un comitet format din trei persoane care va purta numele de „directia spitalului Drãghici”; câte un reprezentant al familiilor Drãghici si Șubin si prefectul judetului sau presedintele tribunalului. Actul prezintã detaliat structura, personalul, circuitul bolnavilor, tinuta si alimentatia bolnavilor etc. Epitropia Spitalului Drãghici va functiona în aceastã formã pânã în 1948, cu transformãrile si adaptãrile de rigoare impuse de progresul stiintelor medicale si nevoile si posibilitãtile comunitãtii vasluiene, spitalul suferind schimbãri ca numãr de paturi, personal, clãdiri adiacente etc. Venirea comunistilor la putere va zdruncina din temelii si sãnãtatea publicã vasluianã. Prin legea sãnãtãtii din 1948, conceputã de Dimitrie Bagdasar (fondatorul neurochirurgiei românesti si conjudeteanul nostru din Rosiesti) si aplicatã de sotia sa, Florica Bagdasar (fondatoarea neuropsihiatriei infantile si centrelor de sãnãtate mintalã pentru copii), în calitatea lor de ministri ai sãnãtãtii (în guvernul Petru Groza), prin care se ierarhizeazã structurile medico-sanitare dupã model sovietic, depersonalizându-le prin schimbarea titulaturii unitãtilor spitalicesti pe criterii geografice; spital orãsenesc, spital comunal, spital raional, spital unificat, spital regional si apoi judetean), concomitent cu desfiintarea sistemului privat si a cabinetelor particulare.

Prima crucificare a lui Dimitrie Drãghici

În acest context, si ctitoria lui Dimitrie Drãghici devine spital raional, apoi Spital Unificat, iar ca un corolar al barbariei comuniste, paraclisul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, construit de ctitor si donat spitalului, este transformat în morgã. Este locul unde aveam sã cunosc acest detaliu, batjocoritor la adresa sentimentului crestin al locuitorilor zonei si degradant pentru autoritãtile timpului. Trimis de seful meu de atunci, dr Constantin Voinescu, pentru a asista necropsia unui copil de doi ani, decedat dupã o hepatitã acutã fulminantã, în timp ce asteptam fragmentele de tesut prelevate de necropsier, observ pe peretii încãperii conturul unor icoane de picturã bisericeascã care strãbãtea prin stratul de vopsea dat cu scopul de a le acoperi. Mai târziu, aprofundând istoria sãnãtãtii locului, aveam sã vãd prin acest act de negare si batjocorire a trecutului, o adevãratã crucificare a ctitorului acestui lãcas. Este în fapt prima crucificare a lui Dimitrie Drãghici, comisã cu satisfactia vulgului nerecunoscãtor si ignorant în numele unei ideologii atee lipsitã de repere morale. Din pãcate, trebuie sã constatãm cu tristete cã aceastã tentativã de crucificare a ctitorului se continuã si sub regimul postdecembrist când, dintr-un entuziasm pripit si necunoastere a adevãrului istoric, în 1992, se reface vechiul paraclis, dar închinat Sfântului Ioan Botezãtorul si nu Sf. Mare Mucenic Gheorghe, cum a fost el închinat prin donatie. Refacerea acestui paraclis, chiar dacã nu respectã adevãrul istoric, îl datorãm doctorului Gheorghe Silvestrovici (seful Sectiei de Psihiatrie, 1978-2012) în colaborare cu pãrintele Galeriu si Petru Chirilã, fondatorii societãtii „Cristiana”. Acelasi lucru avea sã se întâmple si cu biserica de incintã, „Izvorul Tãmãduirii”, ctitoritã de preacucernicul pãrinte Petru Vulpe si târnositã în 2009 de PS Corneliu, episcopul Husilor, care în loc sã preia titulatura paraclisului dãruit de ctitor, va purta un nume care nu respectã nici adevãrul istoric si nici vointa ctitorului. Ba mai mult, paraclisul care a functionat pânã în anul 2004, va fi demolat pe motiv de spatiu, în timpul mandatului echipei mangeriale formate din dr. Dascãlu Gheorghe, dr. Croitoru Lelia, ec. Sorescu Neculai si as. Ungureanu Nadia, asa încât, în timp ce pe terenul spitalului apãreau constructii (vile) care nu aveau nicio legãturã cu sãnãtatea, bolnavii cu afectiuni psihice, infectioase sau dermatologice nu aveau loc de alinare spiritualã, asa cum l-a gândit si l-a lãsat ctitorul. Ca lucrurile sã se piardã definitiv în ceata trecutului, apare si acest proiect de atribuire denumirii spitalului judetean cu numele unei sfinte, strãinã de neam si tarã, proiect de-a dreptul ofensator pentru memoria locului, jignitor la adresa istoriei medico-sanitare a zonei si mai ales la adresa ctitorului care a construit acest spital în perioada când asemenea constructii erau o noutate. Prin urmare, dacã dictaturii comuniste i se poate reprosa barbaria gestului în conformitate cu ideologia marxist-leninistã a vremii, iatã cã nici depãsirea acestei triste epoci nu a însemnat mai mult pentru noua societate care, dincolo de libertãtile clamate cu orice ocazie, propagã insidios noua ideologie, mai potrivitã globalizãrii, si anume; ideologia neomarxistã, în care identitatea, de la individ pânã la natiune, trebuie sã disparã, iar istoria trebuie eludatã, dacã nu bagatelizatã pânã la negare. Celelalte aspecte, precum ideologia de gen, diversitatea în unitate, libertinaj si tolerantã fãrã frontiere, multiculturalismul si dictatura minoritãtii, sunt componente ale marxismului cultural prin care „progresismul” neomarxist, pãtrunzând chiar si în zona spiritualitãtii, îsi propune sã reseteze umanitatea.

A doua crucificare a lui Dimitrie Drãghici

În situatia de fatã, se poate spune pe drept cuvânt cã, dupã modul cum s-au derulat lucrurile dupã decembrie 1989, ctitorul sãnãtãtii vasluiene, Dimitrie Drãghici, a fost supus celei de a doua crucificãri, prin care i se ia dreptul firesc al gestului sãu, cerut chiar de el prin prevederea testamentarã ca „pururea spitalul sã poarte numirea de Spitalul lui Drãghici”. Pentru orice om cu minimã culturã istoricã, aceastã dorintã adresatã posteritãtii poartã pecetea vremii si caritãtii crestine, aspecte pe care trebuie sã le pãstrãm cu sfintenie si sã le cultivãm cu perseverentã, pentru cã, pânã la urmã, au valoare identitarã pentru comunitatea localã si membrii ei. Interesantã pare sã fie si încrengãtura ocultã care a condus la promovarea acestui proiect care, în mai putin de douã luni, parcurge pasii necesari aprobãrii sale, în timp ce propunerile anterioare nu au reusit sã genereze un rãspuns timp de ani de zile, autoritãtile în domeniu având, de bunã seamã, preocupãri mult mai serioase, dupã cum au demonstrat-o evenimentele recente de la vârful judetului. Iatã de ce, autorul editiei revizuite (2019) simte nevoia sã retracteze unele aprecieri cuprinse în medalioanele unor personaje prezentate în carte si autorizeazã de pe acum corecturile pe care o eventualã revizuire ar considera-o necesarã. Cu toate acestea, Spitalul lui Drãghici a avut si are continuitatea lui istoricã, asa cum multe alte spitale care poartã denumirea ctitorilor lor au avut si au propria lor evolutie. Va cãpãta anvergurã judeteanã prin evolutia sa în timp, încât încercarea de a limita sau fragmenta evolutia institutiei, este o impietate si un fetis intelectual fãrã nici o bazã logicã, menit doar sã ducã în derizoriu o realitate istoricã. Facem precizarea cã uzanta de bun simt în domeniu, este ca în titulatura unitãtii, atunci când se doreste a fi personalizatã, sã figureze ctitorul ei, iar dacã acesta nu existã, atunci se cuvine sã poarte numele unei personalitãti medicale proeminente a locului si, slavã domnului, avem de unde dacã ne gândim numai la sirul lung de medici care au trudit aici, au fãcut performatã si au condus destinul spitalului, pe care din respect pentru memoria locului îi amintim; dr. Ignat Markstein (1852-1871), dr. Carol Hoffman (1871-1888), dr. Jack Ungar (1888- 1918) care a fãcut din profesia sa un adevãrat apostolat), dr Gheorghe Andreescu (1918-1939, cel care a modernizat spitalul), dr. Petru Severin (1939-1945), moare de tifos exantematic îngrijindu-si bolnavii tifici), dr. Ioan Ovanez (1946-1957, ostracizat politic de autoritãtile timpului), dr. Gheorghe Balcu (1957-1980), dr. Iorgu Arnãutu (1980-1984) cãruia îi datorãm amenajãrile peisagistice din curtea spitalului (distruse astãzi de o viziune antimedicalã a unor neomarxisti) si busturile marelui chirurg Nicolae Hortolomei si Anastasie Fãtu, ctitorul învãtãmântului mediu medical (aruncate si ele în vreo magazie pentru a fi uitate), sau personalitãti medicale nãscute pe teritoriul tinutului, districtului sau judetului Vaslui, precum : savantul Grigore T. Popa (nãscut la Șurãnesti, astãzi Emil Racovitã), mentorul spiritual al UMF Iasi; Anastasie Fãtu (nãscut la Musata, Berezeni), Dimitrie Bagdasar (nãscut la Rosiesti – fondatorul neurochirurgiei românesti), Vasile Andreescu (aghiotantul lui Carol Davila, cade rãpus de tifos când conducea lazaretul de tifici de la Negresti), Iacob Felix, Carol Davila si multi altii. Și numai dacã nici acest criteriu nu poate fi îndeplinit, asa cum este cazul spitalelor nou construite, se poate recurge la un patronim spiritual, ceea ce, evident, nu este cazul pentru Spitalul Drãghici.

Demersul privind redenumirea spitalului judetean, în pauzã electoralã

Si iatã cum cea de a doua crucificare a ctitorului sãnãtãtii vasluiene care, dupã cum se poate vedea, poartã pecetea autenticã a marxismului cultural (doctrina neomarxismului „progresist”), devine o adevãratã blasfemie la adresa istoriei locului si memoriei înaintasilor, pânã la urmã la adresa identitãtii noastre. Momentul nu este de loc potrivit, atâta timp cât unul din liderii importanti din vecinãtatea noastrã afirma ritos cã „românii nu existã ca natiune, ei sunt doar o formã de viatã”, sau unui popor, tot din proximitatea noastrã, cãruia i se contestã o istorie pe care nu o poate sustine. Nu stim cum se va încheia aceastã disputã si nici cine va reanaliza proiectul care, deocamdatã, pare a fi în pauzã electoralã, dar dacã din nou vor încerca sã calce în picioare adevãrul istoric si vointa ctitorului, le doresc acelora care vor recurge la acest gest, sã poarte pecetea pãcatului istoric, din neam în neam si în vecii vecilor. Pentru cã atunci când este vorba de istorie si identitate, lucrurile devin foarte sensibile, iar ignoranta, reaua credintã si vanitatea devin pãcate de neiertat. Într-o asemenea situatie, nici mãcar expresia supremã a iertãrii hristice „iartã-i Doamne, cã nu stiu ce fac”, nu poate acoperi o asemenea impietate, sortitã sã rãmânã de-a pururi condamnabilã.

(Dr. Valeriu Lupu)