DECREȚEII, ULTIMII DINOZAURI: Despre dragoste, culturã și cui mai folosesc cãrțile

Am vãzut întâmplãtor câteva reacții, rezultate din frustrare sau prostie, în urma provocãrii lansate de Biblioteca Județeanã Vaslui tuturor celor care vor sã-și arate dragostea prin cuvinte scrise. Cumva, am înțeles cã, în aceste timpuri moderne, e desuet și penibil sã faci asta. Ca și cum sentimentele cele mai profund umane sunt niște sechele pãstrate în subconștientul colectiv din epocile întunecate, sechele de care trebuie sã ne debarasãm pentru a avansa în aceastã erã super-tehnologizatã. Cui îi mai folosește o scrisoare de dragoste dacã putem sã postãm inimioare pe facebook? De ce sã ne mai chinuim creierii cu metafore, hiperbole și alte figuri de stil dacã avem la îndemânã atâtea emoticoane funny cu care sã ne exprimãm sentimentele? Pierdere de timp!

E normal și natural ca între generații sã existe discrepanțe și conflicte. Dar ceea ce se întâmplã astãzi între generația decrețeilor și restul care au urmat, e ca atunci când Pangeea s-a sfãrmat și au rezultat celelalte continente. Cumva, continuãm sã existãm și sã conviețuim, dar cu rupturi sângerânde și nevindecabile. Mult mai dramatic și îngrijorãtor, în comparație cu ceea ce nu se întâmplã în prezent, este cã umanitatea a evoluat datoritã cãrților. Toate geniile de pe acest pãmânt, toți oamenii de științã și de culturã au performat în domeniul lor pentru cã au citit cãrți, nu pentru cã au stat pe facebook. Am ajuns acum în punctul în care vizitatul unei biblioteci e ca și cum te-ai duce sã pupi niște moaște.

Biblioteca Județeanã Vaslui a premiat de Dragobete, cea mai frumoasã scrisoare de dragoste. Ceea ce este în fapt, esența culturii. Toate capodoperele umanitãții, fie ele literare sau plastice, sunt niște scrisori de dragoste sau declarații de dragoste. Și ca sã înțelegeți marea diferențã între un decrețel care și-a pierdut timpul ca prostul citind cãrți cu coperți și foi de hârtie și un individ care s-a format asimilând informații dubioase de pe Internet și ascultând manelele de ultimã generație, vã propun sã lecturați scrisoarea de dragoste a lui Romeo Crețu, câștigãtor al Marelui Premiu, în douã ediții, anul acesta și anul trecut!

Știu cã nu-ți plac scrisorile.

Știu cã, cel mai probabil, când (și dacã) o vei primi pe aceasta, nici nu o vei deschide.

E prea puțin important. Încearcã, totuși, sã ai rãbdare. Mãcar o datã, pune-te în locul meu. Ai sã înțelegi – poate – cã tot ce mi s-a întâmplat în ultimul an are legãturã cu tine. Cu plecarea ta, atât de bruscã, atât de… iraționalã. Atât de nedreaptã.

Așadar, te rog, citește.

…

Acum, e searã. Altfel spus, am avut destul timp sã mã gândesc ce sã-ți scriu. Am încercat toatã ziua sã te sun – cred cã ți-am dat vreo douãzeci de telefoane. Poate e mai bine cã nu ai rãspuns. Dupã obligatoriul „minut de banalitate”, știu cã ar fi urmat, iarãși, o tãcere lungã. Atâtea idei nespuse, atâtea gesturi esențiale și revolte ascund tãcerile mele! Pe undeva, am ajuns sã cred cã sunt mai pline de sens tãcerile decât vorbele. Însã eu mi-am câștigat dreptul de a tãcea, fiindcã – așa a fost de fiecare datã -, când tu ai tãcut, eu am ascultat cu atenție. Chiar am ascultat. Reciprocitate, asta îți cer.

…

Ai plecat atât de brusc. Nu e un reproș. M-ai lãsat singur, cu tãcerile mele. Lipsa ta e o amputare și, în acest ultim an de singurãtate, în sfârșit, am început sã înțeleg de ce ai nevoie de un „celãlalt”. De ce trebuie sã fie doi. Fiindcã doar așa simți cã aparții, cã nu te rãtãcești. Aveam un sens. Aveam… sens.

Dar ai plecat. Din acest punct de vedere, am avut un an sabatic. Ai plecat, iar eu m-am rãtãcit în mine, orb, mut, sufocat de neputința de a-ți spune ce simt. M-ai lãsat singur ca un turist într-un oraș strãin, fãrã hartã, fãrã busolã, fãrã nimic. Sunt suma unor drumuri greșite. Nu am o hartã bunã; m-am rãtãcit în mine.

…

Un an de ezitãri, asta a însemnat plecarea ta. Un an în care parcã am cãutat ceva. Ce? N-aș ști sã-ți spun. Pe tine? Nu, câtã vreme știu unde sã te gãsesc; nu știu cum sã o fac. Un an de mișcãri încete într-un corp strãin, asta mi-ai dãruit la plecare. Sunt ca un fãt într-un uter – un fãt nedorit, mut, orb, fãrã lacrimi. O ironie a sinelui de altãdatã.

…

Fiindcã, atunci când mã gândesc la mine, mã gândesc la plecarea ta. Ce ieșire din scenã!… Ca un dop dintr-o sticlã ai plecat. Ca o transpirație subitã. Ca un deținut dintr-o închisoare, fãrã sã privești înapoi.

…

Ești mulțumitã?

E… confortabil?

Poate e confortabil sã nu aparții. Sã nu-ți pese. Sã nu suferi. Sã nu-ți faci planuri. Sã nu vrei nimic. Sã mimezi viața – dacã o altã viațã e locul în care te afli.

…

În urma ta, încerc sã fiu eu însumi – dar sunt atât de puțin, atât de neînsemnat, încât nu contez. Îți pasã?

Cum știu dacã sunt sau nu iubit, dacã ție nu-ți pasã? Ce coșmar e sã fii iubit – sau sã nu fii! – și sã nu-i pese?! Sã nu știi nici mãcar cã nu-i pasã. De fapt, sã nu știi nimic și asta sã fie tot ce știi.

Nimic.

…

Are vreun sens ce spun?

…

Peste câteva zile, voi veni la tine. Știu cã detești vizitele neanunțate, dar… Vin.

Cimitirul e la câteva minute de casã.

Te iubesc.

Romeo Crețu