Credinta ortodoxã spune cã Dragobetele sãrutã fetele (FOTO)

CREDINTÃ SI MITOLOGIE… Dragobetele este sãrbãtorit în Calendarul Popular în ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii aproape au dat uitãrii pe Dragobete zis si Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primãvarã – tânãrul zeu al dragostei din panteonul mitologiei românesti. Mentionãm cã pe vremuri, aceastã sãrbãtoare nu era prezentã în toate regiunile tãrii, ba chiar în toatã România nu a existat înainte de 1990, în perioada comunistã. Potrivit atestãrilor, ea era cunoscutã în sud, mai cu seama în Oltenia, dar nu s-a sãrbãtorit cu niciun fel de fast.

Dragobete, supranumit „Cap de primãvarã” este una dintre sãrbãtorile ce prevesteste începutul primãverii. Românii numeau sãrbãtoarea Dragobetelui si „Logodna pãsãrilor”, deoarece în aceastã zi pãsãrile se imperecheau si îsi fãceau cuib. În lumea satelor, aceastã presupusã logodnã a pãsãrilor a fost adoptatã simbolic de cãtre oameni. Se credea cã pãsãrile neîmperecheate în aceastã zi rãmâneau stinghere pânã la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil si în lumea oamenilor, scrie profesorul Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brãiloiu”, un specialist al culturii populare.

Cum se sãrbãtorea Dragobetele

În dimineatã zilei de 24 februarie, tinerii ieseau din sat la pãdure, fãceau o horã, se sãrutau si se strângeau în brate. Fetele adunau flori de primãvarã pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele si tãmâioarele erau pãstrate pânã la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apã curgãtoare. Existã credinta cã cele care nu fãceau acest lucru, rãmâneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele sãrutã fetele!”. Nu credem cã este întâmplãtor faptul cã tinerii ieseau la pãdure în aceastã zi, dacã tinem seama cã Dragobetele locuia prin pãduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat în ziua prãznuirii sale. De aici a luat nastere si expresia „Nu te-o prinde Dragobetele prin pãdure”. În apropierea prânzului, fetele începeau sã coboare în fugã spre sat. Aceastã fugã era numitã „zburãtorit”. Flãcãii urmãreau fetele dragi si acestea se lãsau prinse dacã tinerii erau dupã placul inimii lor. Avea loc o îmbrãtisare, ce era urmatã de un sãrut, care semnifica logodnã pentru cel putin un an de zile. Multi pãrinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se întâmplã cã unii sã fie multumiti, iar în cazul în care nu erau de acord cu alegerea fãcutã, logodna virtualã era respectatã. Din zãpada netopitã pânã la Dragobete, fetele si nevestele tinere îsi fãceau rezerve de apã cu care se spãlau în anumite zile ale anului, pentru pãstrarea frumusetii. Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: dacã nu se fãcea cumva Dragobetele, se credea cã tinerii nu se vor îndrãgosti în anul care urmã. În plus, un semn rãu era dacã o fatã sau un bãiat nu întâlnea la Dragobete mãcar un reprezentant al sexului opus, opinia generalã fiind cã, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar dacã o fatã iesea împreunã cu un bãiat si nu se sãrutau, se credea despre ei cã nu se vor mai iubi în acel an.

Etimologia cuvântului Dragobete

Unii filologi sustin cã numele „Dragobete” provine de la douã cuvinte vechi slave „dragu” si „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alti filologi sustin cã vine din cuvintele dacice „trago” – tap (mai târziu devenit „drago”) si „bete”-picioare. Tapul simbolizând la români fecunditatea… Existã si ipoteza cã „Dragobetele” se traduce prin „chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânãrul frumos, ales”, de la cuvintele dacice „drag”, ce semnificã „chip frumos”, „chip de luminã” si „betel”- „Casa lui Dumnezeu”. Etnograful Marcel Lutic, presedinte al Asociatiei Mesterilor Populari din Moldova, sustine cã: <<Majoritatea denumirilor pentru aceastã sãrbãtoare sunt calchieri dupã numele din slavã veche a sãrbãtorii crestine a „Aflãrii Capului Sfântului Ioan Botezãtorul”, sãrbãtoare numitã în spatiul slav „Glavo-Obretenia”. Românii au adaptat aceastã denumire din slavã, asa apãrând în veacurile evului de mijloc denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”,” Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pânã când, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sãrbãtorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul si sud-vestul României, denumirea „Dragobete”>>, a spus etnograful Marcel Lutic.

Floarea dragostei

În lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla dacã tinerii se cãsãtoresc. Una din aceste plante era numitã „Floarea dragostei”, o plantã cu frunze în formã de lance si flori roz-purpurii, care crestea în locuri înalte. Se plantau în grãdina douã fire de Floarea dragostei pentru tinerii îndrãgostiti si dacã cele douã plante se apropiau, era semn cã ei se vor cãsãtori. Dacã în unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, în altele cã fiind „Navalnicul” sau cumnatul lui Lãzãrica cel mort din dor de plãcinte, un lucru e sigur: este tânãr si este protectorul dragostei si al îndrãgostitilor.

Dragobetele este zeul iubirii românesti, supranumit „Logodnicul pãsãrilor”

Se crede cã si dacii celebrau o divinitate în aceastã perioadã a anului, iar numele sub care s-a pãstrat în memoria popularã acest zeu al iubirii este „Logodnicul Pãsãrilor.” El oficia în cer nunta tuturor pãsãrilor si animalelor, iar sãrbãtoarea simbolicã a logodirii pãsãrilor cerului s-a extins, tot simbolic, si la „însurãtirea” fetelor si la „înfrãtirea” bãietilor. Alte legende spun cã Dragobetele ar fi fost chiar un fel de zeu al dragostei si al bunei dispozitii, identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romanã, sau cu Eros, din mitologia greacã.

Mai multe obiceiuri si credinte populare de Dragobete

Potrivit traditiei, fetele si bãietii se îmbrãcau de sãrbãtoare si porneau pe lunci si prin pãduri, cântând si cãutând primele flori de primãvarã, ghiocei, viorele si tãmâioase, pe care le pãstrau lângã icoane pânã la Sânziene, când le aruncau în apele râurilor. Culesul florilor continua cu jocul numit zburãtorit, când fetele porneau în fugã cãtre sat si bãietii încercau sã le prindã si sã le sãrute, iar dacã fata se lãsa sãrutatã de bãiatul care îi era drag, ea se considera logoditã. Dacã vremea nu era frumoasã, tinerii se adunau la o casã pentru a face o petrecere cu mâncare si bãuturã, fiindcã se spunea cã tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au vãzut mãcar o persoanã de sex opus nu-si vor mai gãsi pereche tot restul anului. Tinerele necãsãtorite strângeau apa din zãpada netopitã sau de pe florile de fragi si o pãstrau cu mare grijã pentru cã se spunea cã e „nãscutã din surâsul zânelor”, avea proprietãti magice si putea face fetele mai frumoase si mai drãgãstoase. În unele sate, în ajun, tinerele curioase sã îsi afle ursitul îsi puneau busuioc sfintit sub pernã, având credinta cã Dragobetele le va ajuta sã gãseascã iubirea adevãratã. În unele zone, fetele obisnuiau sã arunce farmece de urâciune împotriva rivalelor în iubire, iar în alte locuri flãcãii îsi atingeau bratele usor crestate în forma unei cruci si fãceau jurãmântul de a fi pe viatã frati de sânge. Nu era voie sã plângi în ziua de Dragobete, pentru cã se spunea cã lacrimile care curg de Dragobete sunt aducãtoare de necazuri si supãrãri în lunile care vor urma. Pentru a pãstra traditia vechii sãrbãtori a logodirii zburãtoarelor, gospodinele dãdeau mâncare bunã, boabe de mei, orz, grâu ori secarã, orãtãniilor din curte sau pãsãrilor cerului si, ca sã nu se tulbure împerecherile, cel putin de Dragobete, nu se tãiau pãsãri domestice si nu se vânau pãsãri sãlbatice. Cei care tineau Dragobetele si respectau toate datinile erau binecuvântati în acel an, aveau parte de belsug si erau feriti de boli, iar cei care nu sãrbãtoreau aceastã zi erau pedepsiti sã nu poatã iubi în acel an.